Trei cai verzi şi-o sticlă de fericire
Însemnări din 24. 04. 1996.
***
Henri Bergson publica în 1919 cartea : „Energia spirituală”. În această carte autorul spune că nu putem niciodată percepe clipa prezentului…ci doar o putem concepe. Probabil se referă la faptul că numai post-factum ne dăm seama că am trăit ceva anume într-o…anume clipă.
Când credem că surprindem clipa, continuă acesta, atunci ea e departe de noi. Ceea ce percepem în fapt e o anumită grosime de durată, care se compune din două părţi: trecutul nostru imediat şi viitorul nostru iminent.
Pe acest trecut ne sprijinim şi spre viitor tindem.
Însă, de ce nu vrea Bergson…prezentul? I se pare puţină clipa de sesizat…Dar de trăit? Trăim mereu în prezent…chiar dacă el devine mereu trecut.
Însă, dacă nu am mai fi în prezent…nu am mai avea nici trecut şi nici viitor. Chiar dacă prezentul e atât de fugar vizavi de conştiinţa noastră…totuşi noi suntem numai din prezent, ai prezentului şi numai din prezent ne gândim trecutul şi ne aşteptăm viitorul.
Viaţa noastră fără prezent…e o predică funebră. Şi Bergson ştia asta…cu siguranţă.
*
Bergon spune că materia e necesitate iar conştiinţa e libertate. Şi materia şi conştiinţa sunt cu necesitate. Materia are libertatea ei, într-un fel specific, după cum omul are libertatea lui într-un mod specific. Iar conştiinţa nu e numai libertate ci şi regulă.
*
Spune el: bucuria anunţă întotdeauna că viaţa a reuşit. Poate că… noi, oamenii am reuşit în viaţă. Nu viaţa se bucură, ci noi ne bucurăm de ea.
De ce au filosofii întotdeauna tendinţa de a maximaliza esenţele / obiectele / generalul şi de a minimaliza persoanele / particularităţile? Nu cumva filosofia modernă e tot cum ambele picioare în filosofia păgână antică?
De ce are filosofia repulsie de creştinism? Pentru că o detronează, o consideră o auxiliară? Filosofii au mult orgoliu…tocmai de aceea învaţă puţine lucruri din Revelaţia creştină.
*
Bergson: „În toate domeniile triumful vieţii este creaţia”. O zicere antropocentrică, care exclude prezenţa lui Dumnezeu. Nu poţi să creezi fără El. Poţi să faci multe…dar se pierd. Fără Mine nu puteţi face nimic…înseamnă: nu puteţi face nimic cu durată veşnică.
*
Într-o conferinţă din 28 aprilie 1912, Bergson afirma că conştiinţa este, în mod incontestabil, agăţată de un creier, pentru că viaţa conştiinţei este legată de viaţa trupului. Până murim aşa este: conştiinţa din suflet e legată de viaţa trupului. După moartea noastră sufletul e conştient de sine, de faptul unde merge şi de ce se petrece cu el.
Bergon continuă prin a spune că ritmul vorbirii produce ritmul gândirii. Eu cred că e invers, din umila mea experienţă: gândirea ritmează vorbirea şi bucuria din suflet sau tristeţea din suflet se observă în cuvinte şi în manifestările tale.
Bergson spune în mod corect că gândirea e orientată spre acţiune. Tocmai de aceea gândirea nu trebuie să fie verbalizată ca să existe dar, când se exprimă, devine act.
Suntem de acord şi cu faptul că viaţa spiritului depăşeşte viaţa cerebrală, adică viaţa şi sănătatea creierului uman. Creierul, spune filosoful nostru, este organul de atenţie la viaţă. Mai degrabă e organul care analizează realitatea persoanei, dintre care, viaţa, e un atribut monitorizat de către creier şi nu singurul.
Nu înţeleg de ce, în psihologie, spune el, semnul exterior al forţei este întotdeauna precizia. Adică numai în momentul când ceva loveşte cu precizie un alt lucru…avem o manifestare a forţei? Cum rămâne cu enormul număr de reacţii fără precizie?
Însă aici, membrul principal al exprimării este forţa şi nu precizia. Care forţă?
*
Tot în conferinţa din aprilie 1912 Bergon afirmă următoarele lucruri [ de unde aceste deducţii?] : „viaţa noastră lăuntrică este asemănătoare unei fraze unice, începută odată cu prima trezire a conştiinţei, o frază presărată cu virgule, dar nicăieri întreruptă de puncte” .
Sunt de acord că în viaţa noastră lăuntrică / interioară există o continuitate neîntreruptă de la naştere şi…pentru eternitate, atâta timp cât sufletul are atributul nemuririi dat lui de către Dumnezeu. Însă o fi fost o deducţie proprie… sau s-o fi bazat pe vreun experiment anume, pe date de cercetare?
*
Recunoaşte că experienţa are întotdeauna o durată limitată şi că religia se bazează pe Revelaţie ca să vorbească despre nemurire. Religia adevărată e de fapt Revelaţie de la un cap la altul şi nu am putea să vorbim despre nemurire, viaţă şi moarte fără Dumnezeu, care le cunoaşte pe toate.
*
Într-o conferinţă ţinută la Londra, pe 28 mai 1913, la Society for Psyhical Research autorul nostru afirma că telepatia este naturală, e o realitate. Pe ce se baza? Însă – din lac în puţ – afirma şi faptul că „coincidenţa e opera hazardului”. O afirmaţie care exclude iarăşi din discuţie prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu.
Afazia minţii, spunea el, face imposibilă evocarea amintirilor de către un pacient. Organul cerebral pregăteşte cadrul însă nu procură amintirea, pentru că amintirea ţine de spirit. Da, amintirile stau în suflet, însă conexiunea extraordinară dintre suflet şi creierul uman oferă creierului, atunci când e viabil şi nu parţial distrus…accesul la memorie.
Bergon afirmă însă ceva şi mai îndrăzneţ, că creierul doar mimează ceea ce spiritul gândeşte. Nu ştiu ce să spun. Însă prin ideea de mimare cred că Bergson încearcă să relativizeze importanţa trupului pentru viaţa umană. Spiritul gândeşte numai în cadrul existenţei în trup, pentru că spiritul e legat de trupul uman în mod inconfundabil până la moarte.
Sufletul nu gândeşte despre o viaţă fără trup, de aceea nu cred că creierul e mimetic în relaţia sa cu sufletul, ci e coparticipativ la viaţa sufletului.
*
Într-o altă conferinţă, din 26 martie 1901, filosoful nostru lansa ipoteza existenţei unei materii sensibile în creierul nostru din care iau naştere personajele pe care noi le visăm. El spunea că visele se nasc dintr-o pulbere vizuală.
De ce vorbim însă de materialitate pentru vise…atâta timp cât creierul uman nu poate să secrete noaptea altceva decât ziua? De ce nu se secretă această pulbere şi ziua? Sau iluziile sunt tot un fel de… pulbere vizuală?
Autorul afirma, că, dacă avem lângă noi o sursă de lumină, ca lumânarea aprinsă sau ca şi candela…vom avea în vis imaginea focului iar dacă ne culcăm sub clar de lună sau ne alină pe la gene luna…visăm imaginea unei fete. Senzaţiile lăuntrice ale urechii, spune autorul, ajung în vis să se transforme în conversaţie, strigăte sau muzică de concert.
Însă, experienţa ne arată, că, deşi dormim în acelaşi pat şi cam în aceleaşi condiţii mereu, visăm totuşi lucruri diferite. De ce trebuie să rezoneze spaţiul din afară, în mod identic, cu cel dinăuntru?
Însă, tot experienţa duhovnicească ne arată, că, dacă ne vizitează ceva demoni noaptea visăm numai drăcii iar, dacă suntem luminaţi de harul lui Dumnezeu, oricâte zgomote şi lumini ar fi pe lângă noi visăm şi simţim lucruri frumoase, liniştite.
Autorul însă susţine că visele sunt reînvieri ale trecutului nostru şi că, în vis, suntem adeseori „indiferenţi faţă de logică, dar nu incapabili de logică”, adică suntem logici şi când ne manifestăm aparent ilogic.
Dar, Bergson ne dă o palmă falsă peste faţă celor care gândim prea mult: „greşeala omului care visează constă mai curând în faptul că raţionează prea mult”. Însă, tot experienţa ne arată, că sunt momente când gândim excesiv şi nu prea visăm – pentru că dormim neîntorşi – şi zile când ne relaxăm mult şi nu putem să dormim de atâtea vise. Iarăşi experienţa destructurează falsele afirmaţii.
Însă Bergson susţine că somnul e o formă de dezinteresare personală şi că, în somn, nu ne adoarme atenţia la lucrurile care cu adevărat ne interesează. Şi da şi nu. Vom continua…
