Depunerea jurământului de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

doamna-si-stapana-vietii-noastre

Sub preşedinţia Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu

pr-prof-dr-stefan-buchiu

am avut astăzi, 19 februarie 2009, examenul de susţinere publică a tezei  noastre doctorale primind titlul de Doctor în Teologie pentru teza doctorală: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog.

evanghelia-pe-care-am-jurat

in-timpul-juramantului

semnarea-juramantului

textul-juramantului

Referatele la teza noastră doctorală [2]

site_logo.jpg

pr-prof-dr-dumitru-radu

REFERAT

Privind lucrarea de Doctorat: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog.

Pr. Drd. Dorin Octavian O. C. Picioruş, absolvent al Cursurilor de Doctorat ale Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Universitatea Bucureşti, sub directa conducere ştiinţifică a Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, prezintă, ca lucrare de Doctorat, tema: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, în manuscris dactilografiat, 208 p.

I. Consideraţii generale

După o scurtă Introducere (p. 1-3), în care motivează alegerea temei şi importanţa ei în spiritualitatea ortodoxă, faptul că vederea lui Dumnezeu este o viaţă plină de dinamism, de dăruire în slujba Bisericii şi o căutare continuă de a ne sfinţi viaţa, dăruindu-ne lui Dumnezeu şi semenilor în acelaşi timp, autorul îşi structurează aprofundarea ştiinţifică a temei în trei mari capitole:

I Premisele biblice şi patristice ale îndumnezeirii omului şi ale vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă [p. 4-17];

II Vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog şi implicaţiile ei în mântuirea personală [p. 18-166];

III Receptarea teologiei slavei în spaţiul ortodox şi importanţa asumării ei în lumea postmodernă [p.169-183].

Urmează Concluziile finale ale lucrării [p. 184-189], rezumatul lucrării în limba engleză: Summary of our Doctoral Dissertation: „The Sight of God in the Theology of St. Symeon the New Theologian” [p. 190-195], Indexul de abrevieri [p. 196-198]; Bibliografia generală [p.199-203]; Scurtă prezentare a candidatului [p. 204]; Declaraţia de onestitate [p. 205] şi Cuprinsul [p. 206-208] lucrării.

II.  În concret

În Introducere [p. 2-3] autorul motivează alegerea şi importanţa temei pentru spiritualitatea şi teologia ortodoxă, prezentând pe capitole subtemele temei lucrării ca atare.

În cap. I, unde se ocupă de premisele îndumnezeirii şi ale vederii lui Dumnezeu, avem ca primă subtemă: Persoana Logosului dumnezeiesc şi relaţia Sa cu creaţia şi cu omul [p. 4-9].

Logosul creator şi mântuitor al lumii, Hristos Dumnezeu-Omul, este prima premisă a îndumnezeirii omului şi a vederii lui Dumnezeu. Fundamentul raţional şi spiritual al lumii văzute ţine de Logosul creator şi mântuitor şi constituie a doua premisă a mântuirii omului şi a transfigurării creaţiei [p. 9-13].

De Hristos, Logosul creator şi mântuitor ţine şi raţionalitatea creaţiei  cât şi raţionalitatea firii umane înseşi. Pe legătura ontologică dintre trupul nostru şi materialitatea cosmosului se fundamentează şi viitoarea transfigurare a creaţiei.

Aşa se explică consecinţele învierii lui Hristos în viaţa omului şi a existenţei cosmosului.

Căci „prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicat, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi la transparenţă, adică la maximă transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni…”[1].

A treia premisă a îndumnezeirii omului şi a vederii lui Dumnezeu e văzută de către autorul tezei în energiile divine necreate şi veşnice, plecând de la teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae şi de la gândirea Părintelui Profesor Dumitru Popescu[2].

În cap. II autorul tratează despre : Vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog şi implicaţiile ei în mântuirea personală. Vorbind de vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog el se referă la vederea luminii Prea Sfintei Treimi  şi nu la orice fel de lumină [p. 19].

De această lumină se leagă însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu a celor înduhovniciţi [p. 22]. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, ca Cel Unul în fiinţă dar întreit în Persoane, am dobândit-o numai după întruparea Logosului, de la Fiul care S-a făcut om [p. 33].

Autorul tezei acordă o atenţie deosebită celor trei Discursuri teologice ale Sfântului Simeon Noul Teolog scoţând în evidenţă lucrul esenţial din primul discurs teologic, unde Sfântul Simeon afirmă, că „Persoanele Treimice fiind veşnic unite şi veşnic la fel nu pot exista între ele relaţii de anterioritate şi posterioritate” [p. 32-33] şi „nici grad de excelenţă a vreuneia în faţa alteia” [p. 33], pentru că „Treimea este una dintru început ( e;n evx avrchj) şi existenţa Ei exclude orice anterioritate” [p. 34].

„Pentru ca să mărturisim ortodox despre Sfânta Treime, spune Sfântul Simeon, trebuie să spunem că Tatăl naşte pe Fiul dar nu preexistă Fiului, că Fiul este născut din Tatăl  dar fără să fie posterior Tatălui şi că Sfântul Duh purcede din Tatăl dar este împreună-veşnic şi deofiinţă cu Fiul şi cu Tatăl” [p. 34].

De misterul Sfintei Treimi nu ne putem apropia, zice Sfântul Simeon, decât prin credinţă şi suind treptele urcuşului duhovnicesc [p. 36].

Realitatea şi posibilitatea vederii lui Dumnezeu de către cei credincioşi şi trăitori ai adevărurilor dumnezeieşti este chintesenţa Teologiei Sfântului Simeon Noul Teolog [p. 43], pe care autorul tezei a explicitat-o într-o bună măsură în Triadologie [p. 32-43], în Hristologie [p. 44-53], în Pnevmatologie [p. 54-78], în Soteriologie [p. 79-112], în Sacramentologie [p. 113-152], în Eclesiologie [p. 153-160] şi în Eshatologie [p.161-168].

S-ar fi cuvenit, ca în ordinea tratării subtemelor, după Pnevmatologie să urmeze Eclesiologia şi apoi Sacramentologia.

Poate că şi denumirile acestor mari sectoare ale teologiei dogmatice ar fi trebuit să fie altfel intitulate, cel puţin în versiunea definitivă, cea pentru tipar. Astfel, ca să dăm un exemplu, în loc de Eclesiologie ar fi nimerit să se intituleze acest subcapitol: Comunitatea şi lucrarea Bisericii sau Fiinţa şi lucrarea Tainelor în cei credincioşi.

Deci mai este încă loc pentru îmbogăţirea conţinutului şi pentru ameliorarea expunerii ştiinţifice, dacă se urmăreşte ca mesajul lucrării să ajungă la un public mai larg de cititori.

III Concluzii finale

Lucrarea se impune prin fondul său teologic bogat, printr-o expunere academică coerentă şi cursivă. Ea este dedicată Teologilor în specialitate, căci receptarea teologiei speculative şi mistice a Sfântului Simeon Noul Teolog nu este la îndemâna teologilor obişnuiţi.

Expunerea de faţă are un mare rol în a face inteligibile şi sensibile adevărurile dumnezeieşti privind Sfânta Treime şi vederea şi simţirea lui Dumnezeu, a luminii dumnezeieşti de către cei credincioşi.

Dar se mai poate lucra la ea, dacă se doreşte o cât mai inteligibilă formă a expunerii.

Având în vedere fondul lucrării şi realizările prezentei expuneri, recomand prezenta lucrare spre susţinere orală, ca teză de Doctorat, de către Pr. Drd. Dorin Octavian O. C. Picioruş.

Însă cu obligaţia, ca şi candidatul să mai revadă anumite atenţionări ale noastre, la nivelul manuscrisului, înainte de a da varianta pentru tipar, fiindcă lucrarea sa, prin tema pe care o are, interesează un public mai larg de cititori.

Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Ovidius din Constanţa


[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 119.

[2] A se vedea Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, ed. Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 101.

***

pr-prof-dr-ioan-tulcan

pr-prof-dr-ioan-tulcan-1

pr-prof-dr-ioan-tulcan-2

pr-prof-dr-ioan-tulcan-31

*

Cele 3 pagini scanate trebuie descărcate în calculatoarele dv. pentru ca să le puteţi citi.

Referatele la teza noastră doctorală [1]

site_logo.jpg

pr-prof-acad-dr-dumitru-popescu1

Pr. Drd. Dorin Octavian O. C. Picioruş

Vederea lui Dumnezeu

în teologia

Sfântului Simeon Noul Teolog

Teză de doctorat

Pr. Dorin Octavian Picioruş a prezentat proiectul tezei sale de doctorat, care tratează despre Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog.

Lucrarea a fost întocmită în cadrul disciplinei Teologie Dogmatică Ortodoxă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian Marina” din Universitatea Bucureşti, sub directa conducere ştiinţifică a Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu.

Lucrarea are trei capitole principale, care tratează despre următoarele probleme:

1. Premisele biblice şi patristice ale îndumnezeirii omului şi ale vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă. În acest capitol s-a tratat despre persoana Logosului dumnezeiesc, despre creaţie şi om; fundamentul raţional şi spiritual al lumii văzute şi relaţia sa interioară cu procesul mântuirii personale şi cu transfigurarea creaţiei; energiile dumnezeieşti necreate şi prezenţa lor în actele sinergetice ale îndumnezeirii omului şi ale vederiii lui Dumnezeu.

2. Vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog şi implicaţiile ei în procesul mântuirii personale, unde se tratează despre terminologia extatică, triadologie, hristologie, pnevmatologie, soteriologie, sacramentologie, eclesiologie şi eshatologie.

3. Receptarea teologiei slavei în spaţiul ortodox şi importanţa asumării ei în lumea postmodernă, în care se prezintă atât vederea lui Dumnezeu în teologia părintelui Dumitru Stăniloae, cât şi teologia mistică sau receptarea ei de către Vladimir Lossky; iar în partea finală se vorbeşte despre disoluţia interioară a omului în postmodernitate şi despre consecinţele asumării personale ale teologiei salvei.

Lucrarea este precedată de o introducere, în care se motivează alegerea temei amintite, şi anume dorinţa de a aprofunda coordonatele teologie simeoniene, prea puţin dezbătute la nivel academic, iar în concluzia lucrării se subliniază faptul că izbăvirea omului din ghearele secularizării şi ale nihilismului se realizează prin integrarea lui în proiectul divino-uman al îndumnezeirii în Hristos, pe care Biserica Ortodoxă l-a propovăduit permanent şi pe care Sfântul Simeon l-a explicat în mod exemplar.

În ceea ce priveşte tratarea lucrării se prezintă trei aspecte teologice fundamentale ale gândirii simeoniene:

1. Sfântul Simeon ne cere să nu considerăm lumea ca operă a diavolului, aşa cum gândesc sectarii, în mod simplist, ci să trăim extatic în Hristos, după cum Hristos este extatic în noi, în chip paradoxal, ca existenţă simultană a unei persoane într-o altă persoană. Relaţia paradoxală între om şi Dumnezeu sau dintre Dumnezeu şi om o întâlnim mai ales în Sfânta Evanghelie după Ioan.

2. Lucarea scoate în evidenţă că nu există niciun text biblic care să identifice în mod substanţial Euharistia cu Hristos, fiindcă Hristos există în Euharistie, nu numai ca trup şi sânge, ci şi ca prezenţă dumnezeiască personală, nedespărţită de Tatăl şi de Duhul Sfânt.

La baza acestei realaţii se află cuvintele binecunoscute ale Mântuitorului: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, Eu rămân în el şi el rămâne în Mine. Împreună cu Botezul şi Mirungerea, Sfânta Euharistie constituie mijlocul relaţiei personale între Hristos şi Biserică, ca simţire a lui Hristos [ fiindcă Hristos este în noi] şi ca vedere a lui Hristos [ fiindcă noi suntem în Hristos].

3. Sfântul Simeon ne arată că accentul în triadologie nu cade numai pe unitatea de fiinţă a Treimii în mod scolastic, ci şi pe relaţiile interioare dintre persoanele divine, aşa cum arată Mântuitorul spunând: Precum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, să fie şi ei una în Noi.

În teologia sa, Sfânta Treime apare ca fundament al comuniunii supreme, care se reflectă în viaţa Bisericii, în lumina lui Hristos ca Logos Mântuitor, cât şi în viaţa cosmosului, în lumina lui Hristos, ca Logos Creator.

„Ceea ce formează o notă mai aparte în preocuparea Sfântului Simeon este accentul deosebit de puternic pus pe simţire, pe conştiinţă, pe lumină şi pe iubire.

Toate acestea stau într-o legătură între ele, dar şi cu întreaga învăţătură a Părinţilor despre curăţirea de patimi sau despre virtuţile care culminează în nepătimire şi în iubirea de Dumnezeu şi vederea Lui”[1].

Lucrarea a reuşit să scoată în evidenţă legătura dinamică [ energetică] dintre simţirea lui Hristos şi vederea slavei Sale, care constituie specificul operei simeoniene.

Atât din punct de vedere al concepţiei, cât şi al tratării temei şi expunerii tezei, cât şi al stilului şi al bibliografiei utilizate lucrarea îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi acceptată ca teză de doctorat.

Considerăm că lucrarea constituie o contribuţie serioasă şi bine documentată la cunoaşterea teologiei simeoniene.

Bucureşti,

03. 07. 2008

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,

Membru al Academiei Române


[1] Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia românească, Cele 225 de capete teologice şi practice, Capetele morale şi Cuvântările I şi V, cit. din Introducere, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 11-12.

***

pr-prof-dr-sterea-tache

Referat

Subsemnatul Pr. Prof. Dr. Sterea Tache de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, prin Ordinul rectorului Universităţii din Bucureşti nr. 1031 din 9 octombrie 2008 am fost numit membru specialist în Comisia de Doctorat pentru analiza tezei domnului Picioruş Dorin Octavian, intitulată: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, în vederea obţinerii titlului de Doctor în Teologie.

În această calitate, cercetând proiectul tezei de doctorat în Teologie din punctul de vedere al valorii şi contribuţiei ştiinţifice aduse la adâncirea şi prezentarea temei abordate, am constatat următoarele:

1. Aprecieri generale asupra caracterului ştiinţific al lucrării

Lucrarea numără 208 pagini dactilografiate şi este structurată în trei capitole, precedate de introduce şi urmate de concluziile finale.

În introducere (p. 1-3), autorul îşi justifică alegerea temei, în special pornind de la faptul că teologia simeoniană a fost puţin dezbătută la nivel academic, deşi a avut şi are o importanţă deosebită în viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei.

„Ca scut de protecţie în faţa erodării conştiinţei apartenenţei eclesiale şi a înţelegerii persoanei şi a relaţiilor interpersonale, Sfântul Simeon ne propune o teologie a experienţei, în care Dumnezeu coboară la om, arătându-i slava Sa, pentru ca să îl ridice pe om la nivelul Treimii, să îl deschidă comuniunii treimice. Şi aceasta, pentru că Simeon vede pe om ca avându-şi centrul de gravitaţie în Dumnezeu şi nu în el însuşi. Închiderea în sine a omului, într-o perspectivă subiectivistă nu poate să prezinte o experienţă mistică, personală cu Dumnezeu, ci pentru Simeon adevărata relaţie cu Dumnezeu înseamnă comuniune a omului cu Dumnezeu, în şi prin slava Sa, ca vedere extatică” (p. 1).

Experiind harul necreat şi veşnic al lui Dumnezeu, credinciosul autentic nu se poate izola de comunitatea Bisericii.

„Consecinţa fundamentală a vederii lui Dumnezeu e o viaţă plină de dinamism, de dăruire în slujba Bisericii, o căutare continuă de a ne sfinţi viaţa, adică tot atâtea atribute pozitive pentru viaţa Bisericii şi a societăţii în care ne desfăşurăm existenţa. De aceea, alegerea temei de faţă o considerăm un câştig al tuturora, un câştig eclesial, pentru că teologia simeoniană este un recurs continuu la experienţă, echilibru şi fidelitate faţă de Tradiţia Bisericii” (p. 2).

Capitolul I este intitulat: Premisele biblice şi patristice ale îndumnezeirii omului şi ale vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă (p. 4-17). Aceste premise sunt următoarele: persoana Logosului creator şi mântuitor, fundamentul raţional şi spiritual al lumii văzute şi energiile divine necreate prezente în actele sinergice ale îndumnezeirii şi vederii lui Dumnezeu.

„Pentru că, numai când vedem pe om şi cosmosul ca lucrări şi amprente directe ale Logosului dumnezeiesc şi lumea în totalitatea ei ca raţională şi transparentă energiilor necreate ale lui Dumnezeu, putem să înţelegem că îndumnezeirea prin har este scopul vieţii ortodoxe iar vederea lui Dumnezeu este primirea în act a luminii lui Dumnezeu în viaţa noastră” (p. 17).

Centrul de greutate al lucrării îl constituie capitolul al II-lea, intitulat: Vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog şi implicaţiile ei în mântuirea personală (p. 18-166).

În subcapitolul introductiv referitor la terminologia extatică simeoniană (p. 18-31), autorul precizează faptul că Sfântul Simeon foloseşte exprimări scripturistice şi patristice, dar şi exprimări personale, cu mare forţă descriptivă.

Urmează alte şapte subcapitole centrate pe temele fundamentale ale Dogmaticii ortodoxe.

Astfel, în triadologie (p. 32-42) evidenţiază relaţia de iubire şi de comuniune dintre persoanele Sfintei Treimi, incognoscibilitatea fiinţei, dar şi puterea de a ne împărtăşi de slava Sa, pe măsura noastră: „Cel care Îl vede pe Hristos în extaz vede deopotrivă cu El şi pe Duhul Sfânt şi Ambii îl duc la Tatăl, extazul nefiind altceva decât ridicarea şi includerea noastră în cadrul comuniunii veşnice a Prea Sfintei Treimi” (p. 185).

În hristologie (p. 44-53) autorul exemplifică gândirea Sf. Simeon pornind de la naşterea, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos în experienţa personală, iar în pnevmatologie (p. 54-78) precizează faptul că noi devenim şi suntem fii ai lui Dumnezeu prin prezenţa Sfântului Duh în noi. Dacă Sfântul Duh nu este în noi, asemănarea cu Dumnezeu devine o imposibilitate logică.

În soteriologie (p.79-112), Sf. Simeon arată că cei care îl iubesc pe Dumnezeu sunt iubiţi la rândul lor de Dumnezeu, Care li Se şi arată ca un soare real, în urma curăţirii de patimi. Vederea lui Dumnezeu marchează doar începutul vieţii duhovniceşti conştiente şi începutul real al despătimirii.

Nepătimirea sufletului şi nepătimirea trupului nu sunt identice. „Nepătimirea trupului nu e folositoare de una singură, pe când nepătimirea sufletului atrage după ea şi trupul, pentru că îl introduce în procesul sfinţirii” (p. 85). Nepătimirea presupune adaptarea la viaţa veşnică încă de aici şi ajunge la ea cel care se curăţeşte de patimi, „pentru că e răpit de plăcerea infinit mai mare pe care o produce în el slava veacului ce va să fie” (p. 89).

Mântuirea personală este o înaintare în sfinţenie, „adică în trăirea în şi prin harul lui Dumnezeu”(p. 96). Sfântul Simeon vorbeşte despre o mântuire pentru toţi, pe măsura fiecăruia, „ca simţire personală a slavei dumnezeieşti, ca o legătură sfântă cu Dumnezeu cel Sfânt şi ca o comuniune veşnică cu El” (p. 96), amintind şi faptul că sfinţenia este starea de normalitate sau de împlinire a umanului (p. 96).

Pentru a descrie aceste realităţi fundamentale, Sf. Simeon se foloseşte de imagini care au tulburat şi tulbură necunoscătorii, prin ineditul lor, cu toate că el a precizat că aceste imagini trebuie contemplate duhovniceşte (p. 106).

În procesul de însuşire a mântuirii, Sf. Simeon acordă importanţă deosebită părintelui duhovnicesc, în care vede garantul vieţii duhovniceşti autentice pe pământ, şi „pe cel care ne renaşte prin Duhul pe fiecare în parte” (p.112).

Întreaga lui gândire şi trăire sunt sintetizate la sfârşitul Epistolei a 4-a: „Sunt urât pentru iubirea lui Hristos. […] Sunt osândit de toţi fiindcă vreau să-mi cinstesc Părintele şi Învăţătorul meu duhovnicesc. […] Sunt proclamat de ei eretic, fiindcă învăţ pe toţi să caute harul de sus şi venirea în chip conştient a Duhului Sfânt şi că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi şi de poftele iraţionale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfinţească desăvârşit fără harul Duhului Sfânt. […]

[Căci] diavolul şi-a sculat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine ca să încetez a mai vesti în cuvinte şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să înnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a învechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală că pot să se mântuiască fără să primească harul Duhului Sfânt şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-L primească şi să piară” (p.112).

În sacramentologie (p.113-152), Sf. Simeon a militat pentru conştientizarea dimensiunii îndumnezeitoare a Sfintelor Taine, în special a Botezului, a Sfintei Împărtăşanii, a Spovedaniei, a Căsătoriei şi a Preoţiei, văzute şi ca paradigme sacramentale ale unirii cu Dumnezeu.

În eclesiologie (p. 153-160), Sf. Simeon nu priveşte Biserica din punct de vedere administrativ, ci din perspectiva legăturii fiecăruia cu Hristos, Capul Bisericii. „Căci aşa cum Hristos Dumnezeu este Cap al Bisericii, tot aşa El se face pentru ea templu, după cum şi Biserica însăşi s-a făcut un templu al Lui şi un cosmos frumos” (p. l57).

„Ca fiecare să fie membru viu al trupului lui Hristos, trebuie să stea în unitatea interioară cu Hristos şi cu Sfinţii din toate veacurile şi de pretutindeni de pe pământ, adică să stea, prin sfinţenie, în legătură atât cu Capul Bisericii, cu Hristos, cât şi cu celelalte mădulare ale Bisericii, adică cu Sfinţii de dinaintea lui, cât şi cu cei contemporani…”(p. 160).

În fine, pentru Sfântul Simeon eshatologia nu este doar o problemă a viitorului, ci o realitate trăită extatic în prezent, „dacă vezi slava lui Dumnezeu, care este tocmai ambianţa reală şi îndumnezeitoare a vieţii celei veşnice” (p. 162). Progresul duhovnicesc ne pregăteşte pentru condiţiile vieţii veşnice sau pentru a fi compatibili comuniunii veşnice cu Dumnezeu (p. 168).

Capitolul al III-lea tratează: Receptarea teologiei slavei în spaţiul ortodox şi importanţa ei în lumea postmodernă (p. 161-183), din perspectiva Părintelui Stăniloae şi a lui Vladimir Lossky.

La părintele Stăniloae, teologia slavei este comunională şi personalistă, pentru că vederea înseamnă în acelaşi timp cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. „Centralitatea lui Hristos în viaţa noastră înseamnă umplerea noastră de lumina care se revarsă din persoana Sa şi vederea este preambulul vieţii veşnice, unde toţi vom fi una în lumina slavei Prea Sfintei Treimi” (p. 173-174).

Şi Vladimir Lossky evidenţiază faptul că Dumnezeul cel Viu Se coboară prin energiile Sale până la noi în vederea îndumnezeirii noastre. „Vederea lui Dumnezeu este o realitate duhovnicească în teologia sa, o realitate care apare în vieţile oamenilor care se curăţesc de păcate şi reprezintă trăirea în avans, mai înainte de vreme a slavei zilei a opta” (p. 178).

Credinciosul care îşi asumă teologia slavei elimină din fiinţa lui opoziţia dintre lumea sensibilă şi lumea inteligibilă, desfiinţând fundamentul secularizării sau anti-teologia postmodernităţii.

Din modernitate, postmodernitatea a preluat şi amplificat trei mutaţii majore: transferarea centrului de greutate de la Dumnezeu la om, separaţia artificială dintre viaţa publică şi cea privată, şi faptul că omul a devenit stăpânul discreţionar al lumii (p. 179) cu consecinţele – inevitabile – de rigoare.

„Proiectul de viaţă al Bisericii fiind unul de înaintare veşnică în bine, în comuniunea cu Dumnezeu şi cu întreaga existenţă, fiind proiectul de împlinire absolută a omului, nu poate fi devansat de vreun alt proiect de viaţă şi nici nu poate fi subsumat altuia” (p. 183).

2. Contribuţia adusă de candidat

Din cercetarea amănunţită a proiectului tezei de doctorat prezentat spre analiză reiese cu claritate faptul că autorul a făcut cercetare pe seama textelor simeoniene şi că această cercetare este necesară ştiut fiind faptul că temele teologice ale Sfântului Simeon au fost prea puţin dezbătute la nivel academic.

A fost o lipsă care trebuia împlinită în teologia românească şi nu numai, şi este meritul candidatului la obţinerea titlului de doctor în Teologie de a fi împlinit acest deziderat.

Şi, dacă ţinem cont de faptul că teologia Sfântului Simeon este extrem de importantă pentru teologia ortodoxă şi pentru viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei, demersului domnului Picioruş este cu atât mai relevant.

Dimensiunea cercetării pe care o întreprinde este cvasi-exhaustivă, fiind analizate din perspectiva temei propuse spre aprofundare principalele teme ale dogmaticei ortodoxe.

3. Valoarea teoretică şi aplicativă a lucrării este sugerată chiar de Sfântul Simeon atunci când proclamă, că dobândirea Sfântului Duh trebuie să se facă în mod conştient, fără această dobândire neputându-se vorbi de vederea slavei lui Dumnezeu sau de viaţă spirituală creştină.

Dacă atunci Sfântul Simeon a vorbit de necesitatea înnoirii vieţii evanghelice, care, datorită rutinei părea perimată şi, pentru acest motiv, era dispreţuită, aceeaşi observaţie poate fi valabilă şi astăzi, datorită prestaţiei necorespunzătoare a unora dintre cei care fac teologie.

Pentru acest motiv, gândirea Sfântului Simeon Noul Teolog poate şi trebuie să fie un memento, în acelaşi timp dramatic şi constructiv pentru teologul contemporan, pornind de la faptul că se uită adeseori că teologia nu este teorie de niciun fel, ci viaţă în şi prin Duhul Sfânt.

Teologia Sfântului Simeon este existenţială în sensul teologic al termenului şi valabilă oriunde şi oricând, pentru că ea exprimă un dat fundamental: pentru a fi reală şi constructivă, relaţia omului cu Dumnezeu trebuie să se supună rigorilor pe care Acesta le pretinde.

Or, Sfântul Simeon tocmai acest lucru îl face, pornind de la propriile sale experienţe duhovniceşti, pentru a demonstra că performanţa este posibilă oricui, cu condiţia de a exista şi motivaţia necesară.

4. Concluzii asupra admisibilităţii tezei pentru susţinere

Lucrarea prezentată spre analiză este de maximum interes şi de mare actualitate pentru teologia ortodoxă românească, fiind în acelaşi timp rodul unei intense munci de cercetare.

Candidatul a folosit o bogată bibliografie din surse primare şi auxiliare, colecţii, dicţionare, biblioteci computerizate şi baze de date web, dovedind o bună informare şi orientare în bogata literatură de specialitate, ca şi în problemele complexe pe care le ridică subiectul tratat.

A demonstrat că este familiarizat cu metoda teologică de cercetare şi expunere ştiinţifică specifică teologiei sistematice, demonstrând o mare putere de pătrundere, analiză şi sinteză, precum şi echilibru în analizarea problemelor controversate.

Forma de expunere este adecvată lucrărilor ştiinţifice, candidatul având un stil sobru, cursiv şi antrenant.

Considerăm că lucrarea constituie o contribuţie serioasă şi bine documentată la cunoaşterea teologiei simeoniene.

Pentru toate aceste motive, proiectul de teză prezentat întruneşte condiţiile pentru a fi acceptat ca teză de doctorat în teologie. Prin urmare, recomand admiterea candidatului la examenul de susţinere a tezei, în vederea obţinerii titlului de Doctor în Teologie.

Pr. Prof. Dr. Sterea Tache

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” a Universităţii din Bucureşti.

Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog [rezumatul tezei noastre doctorale]

http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2007/03/12-martie-sf-simeon_noul_teolog.jpg

***

Rezumatul tezei doctorale

a Pr. Drd. Dorin-Octavian O. C. Picioruş

*

Teza noastră doctorală, purtând titlul: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog are 208 pagini în manuscrisul computerizat, a fost scrisă sub îndrumarea directă a Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, în ciclul doctoral 2004-2008, la disciplina Teologie Dogmatică Ortodoxă, în cadrul programului doctoral al Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Marina din Universitatea Bucureşti şi a tratat din punct de vedere dogmatic şi în mod sintetic problematica vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă şi cu precădere în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog.

În primul capitol, intitulat Premisele biblice şi patristice ale îndumnezeirii omului şi ale vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă [p. 4-17] am prezentat rolul Logosului dumnezeiesc ca Pantocrator al întregii creaţii. Pentru că Logosul Tatălui este Creatorul lumii şi pentru că El este prezent în lume dintru început şi susţine şi cuprinde toate prin energiile Sale necreate, de aceea creaţia are fundament raţional şi spiritual.

Putem vorbi despre o relaţie reală cu Dumnezeu şi despre vederea slavei Sale numai pornind de la cele trei premise biblice şi patristice fundamentale în experienţa şi teologia ortodoxă: 1. Logosul dumnezeiesc [p. 4-9] ; 2. fundamentul raţional şi spiritual al lumii [p. 9-13] şi 3. energiile necreate [p. 13-17].

Aceste trei premise au fost dezbătute în mod distinct în lucrarea noastră dar au fost văzute în mod continuu ca interdependente şi ca punct de plecare fundamental spre dezbaterea experienţei şi a teologiei Sfântului Simeon Noul Teolog.

Fiindcă, numai atunci când vedem întreaga creaţie ca lucrare a Logosului dumnezeiesc, pe deplin raţională şi umplută de izvorul de viaţă al energiilor necreate ale Prea Sfintei Treimi, putem să înţelegem că scopul vieţii noastre este îndumnezeirea prin har iar vederea lui Dumnezeu este experierea directă şi reală a luminii Sale celei necreate şi veşnice.

Al doilea capitol al tezei – cel care a făcut obiectul ca atare al cercetării noastre  doctorale – poartă titlul: Vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog şi implicaţiile ei în mântuirea personală [p. 18-168] şi este format, în afara subcapitolului introductiv despre terminologia extatică simeoniană [p.18-31], pe palierele fundamentale ale unui Dogmatici ortodoxe: 1. Triadologie [p. 32-42] ; 2. Hristologie [p. 43-52] ; 3. Pnevmatologie [ p. 53-67]; 4. Soteriologie [p. 77-110]; 5. Sacramentologie [p. 111-149 ]; 6. Eclesiologie [p. 150-157] şi 7. Eshatologie [p. 158-165].

Pentru că Sfântul Simeon nu este un autor sistematic în toate problemele teologice discutate aici, efortul nostru personal a constat în sistematizarea şi sintetizarea problematicii teologice discutate.

Am sistematizat şi comprimat foarte mult material teologic, conform cu opera simeoniană redactată ştiinţific în limba greacă veche, pentru a reda, cât am putut de clar, experienţa şi teologia sa mistică.

În cercetarea noastră făcută la nivelul terminologiei extatice am concluzionat faptul că Sfântul Simeon foloseşte exprimări scripturale şi patristice pentru a-şi descrie extazele dar şi unele personale, mizând pe imagini percutante. Am inventariat foarte mulţi termeni extatici simeonieni, termeni care iniţiază înţelegerea despre vederea lui Dumnezeu fără ca să explice, în esenţă, conţinutul vederilor extatice.

După acest preambul lingvistic absolut necesar am investigat palierele teologice ale teologiei simeoniene în duhul Teologiei Dogmatice Ortodoxe ajungând la următoarele concluzii:

1. În triadologie Sfântul Simeon vorbeşte despre relaţiile de iubire şi de comuniune dintre persoanele Sfintei Treimi, apără incognoscibilitatea fiinţei Prea Sfintei Treimi, dar învaţă că ne putem împărtăşi, în vederea extatică, de slava Sa pe măsura noastră personală.

Triadologia nu e produsul cugetării omeneşti ci Fiul ne-a descoperit în cadrul iconomiei mântuirii că Dumnezeu e Treime de persoane: Tată, Fiu şi Sfânt Duh. Fiul Se naşte din Tatăl şi Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, fără să existe vreo anterioritate între persoanele Treimii sau raporturi de subordonare a persoanelor divine între Ele. Cel care Îl vede pe Hristos în extaz vede deopotrivă cu El şi pe Duhul Sfânt şi Ambii îl duc la Tatăl, extazul nefiind altceva decât ridicarea şi includerea noastră în cadrul comuniunii veşnice a Prea Sfintei Treimi.

2. În hristologie Sfântul Simeon subliniază centralitatea prezenţei lui Hristos în experienţa mistică cât şi legătura interioară dintre Hristos şi Duhul Sfânt în experienţa duhovnicească. Pentru ca să Îl cunoaştem pe Hristos, ne spune Simeon, trebuie să trăim naşterea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer în mod real prin vederea slavei Sale, lucru care ne scapă de o perspectivă pietistă şi de imitarea exterioară a vieţii Sale.

Hristos ni Se face cunoscut pe măsura creşterii noastre duhovniceşti şi prin vederea slavei Sale El ni Se destăinuie şi ne învaţă cele despre Sine. Realismul hristologic al teologiei simeoniene constă în aceea că noi vedem în mod real în vederea dumnezeiască pe Hristos, pe Pantocratorul întregii creaţii şi nu în mod idealist, ca un deziderat ce nu se împlineşte niciodată.

Relaţia noastră reală cu Hristos nu Îl face să fie captiv subiectivităţii noastre, ci dimpotrivă El ne scapă de singurătate şi de neiubire, pentru că ne introduce şi pe noi, prin Duhul Sfânt, în taina preadumnezeiască a vieţii Sale.

3. În pnevmatologie Simeon pune la temelia vieţii ortodoxe simţirea conştientă a harului dumnezeiesc şi consideră vederea lui Dumnezeu drept o vedere prin Duhul Sfânt a slavei Prea Sfintei Treimi. Din descrierile extatice ale Sfântului Simeon şi ale ucenicului acestuia se observă că extazul este la Simeon o coborâre a luminii divine în fiinţa noastră pentru ca să ne ridice la Dumnezeu şi să ne deschidă relaţiei continue cu Dumnezeul treimic.

Fără această iniţiativă din partea lui Dumnezeu, care este extazul dumnezeiesc, noi nu avem cunoaşterea exactă a ceea ce se poate experia din slava lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt ajungem să vedem ceva din slava slavei lui Dumnezeu, cum spune Simeon, pe măsura noastră personală şi extazul e văzut ca început conştient/conştientizat al procesului îndumnezeirii personale.

4. În soteriologie Părintele nostru ordonează discuţia despre mântuirea personală sub forma celor trei trepte clasice ale mântuirii şi sfinţirii noastre: despătimirea, nepătimirea şi îndumnezeirea.

Punctul de plecare pe calea îndumnezeirii personale e primul extaz pe care îl avem. Despătimirea sau curăţirea de patimi înseamnă în acelaşi timp împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti şi dobândirea virtuţilor. Sfântul Simeon vorbeşte despre o nepătimire a sufletului şi de alta a trupului, nepătimirea sufletului fiind asigurată de vederea slavei Treimii.

Îndumnezeirea noastră e pentru Simeon starea în care vedem slava lui Dumnezeu în mod continuu locuind nu numai în sufletul nostru ci şi în întregul trup, prin Duhul Sfânt fiecare mădular al nostru devenind mădularul sfinţit al lui Hristos. De aceea el vorbeşte în mod maximal despre mântuire, punând semnul egal între mântuire şi sfinţenie.

5. În sacramentologie Sfântul Simeon se raportează la Sfintele Taine ale Bisericii ca la canalele sacramentale, instituite de Hristos, prin care curge în noi viaţa Treimii. Botezul e văzut de Simeon ca poarta sacramentală prin care intrăm în Biserică şi care stă la baza vederii dumnezeieşti ulterioare.

Sfânta Euharistie este împărtăşirea fiinţială de umanitatea şi de dumnezeirea lui Hristos, Simeon arătând în mod extins că această unire cu Hristos euharistic trebuie trăită în mod plenar de către noi şi are urmări covârşitoare în procesul divino-uman al îndumnezeirii personale.

Spovedania restaurează legătura noastră cu Hristos, ruptă de păcat şi ea trebuie să ne dea simţirea iertării păcatelor noastre. Hirotonia şi Cununia sunt văzute ca uniri sacramentale cu Hristos Dumnezeu, Biserica şi familia fiind mediile în care Dumnezeu lucrează în mod tainic.

6. În eclesiologie Sfântul Simeon prezintă Biserica din perspectiva vieţii celor Sfinţi, care formează trupul mistic al lui Hristos. El abordează problematica eclesiologică din perspectivă eshatologică, văzând Biserica în plină formare, până când se va împlini numărul Sfinţilor preştiuţi de Dumnezeu şi Dumnezeu o va dezvălui tuturor în veşnicie.

Sfinţii se formează aici, în cadrul Bisericii şi ei vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, care va fi Biserica tuturor Sfinţilor Săi. Din perspectivă simeoniană, dacă fiecare credincios al Bisericii ar fi racordat la viaţa Treimii în mod real şi ar dori să se îndumnezeiască nu ar exista pericolul secularizării şi nici cel al relativizării vieţii duhovniceşti.

7. În eshatologie Sfântul Simeon prezintă ca petrecându-se în mod concomitent venirea Domnului şi transfigurarea întregii creaţii prin slava ce iradiază din trupul Său, iar după Judecata finală corul Sfinţilor va forma un singur cor cu cel al Puterilor cereşti, lăudând şi văzând veşnic slava Treimii.

Vederea lui Dumnezeu e prezentată în acest cadru ca o experiere a venirii lui Hristos la noi şi ca o pregătire pentru modul existenţial pe care îl vom avea, de fiinţe transfigurate, în Împărăţia Sa. Viaţa veşnică va reliefa în mod pregnant importanţa pe care o are vederea lui Dumnezeu în viaţa celor credincioşi, pentru că viaţa veşnică fericită înseamnă continua vedere a slavei negrăite a Prea Sfintei Treimi.

Sintetizând problematica teologiei simeoniene, a celui de-al treilea Teolog prin excelenţă al Bisericii, alături de Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Grigorie de Nazianz, putem spune că e deplin scripturală şi patristică, el accentuând prezenţa lui Dumnezeu în creaţie prin energiile Sale necreate şi traiectoria divino-umană a îndumnezeirii omului şi a transfigurării întregii creaţii, care are fundament raţional şi spiritual.

Teologia Sfântul Simeon e construită în mod fundamental pe centralitatea persoanei lui Hristos în viaţa duhovnicească, văzută în cadrul legăturii interioare dintre Hristos şi Duhul Sfânt şi are în prim-plan discuţia aprofundată despre vederea lui Dumnezeu pe baza experienţei personale.

Considerând teologia ca fundament al spiritualităţii ortodoxe şi spiritualitatea ca experienţă a teologiei Sfântul Simeon a vorbit despre vederea lui Dumnezeu ca relaţie şi comuniune conştientă cu Dumnezeul treimic. Însă experienţele sale mistice Simeon le-a exprimat în termeni paradoxali, vederea luminii Treimii fiind mărturisită, în mod concomitent, drept o coborâre a luminii dumnezeieşti necreate la noi pentru a ne ridică la comuniunea veşnică cu Prea Sfânta Treime.

Reiterând de multe ori realitatea vederii dumnezeieşti în cărţile sale, Sfântul Simeon a precizat în mod continuu că extazul nu este o închidere a omului în propria sa subiectivitate şi nicio evadare din sine într-o realitate impersonală ci o intrare a noastră, prin lumina necreată, în comuniunea cu Dumnezeul treimic.

Punând accent pe deschiderea voluntară a celui credincios spre Dumnezeu, prin curăţirea noastră de patimi şi printr-o viaţă eclesială ferventă, trăită în ritmul Sfintei Liturghii şi a ascultării faţă de un Părinte duhovnicesc, Sfântul Simeon a fost pentru veacul său un apologet autentic împotriva tendinţelor devastatoare ale secularizării  în viaţa Bisericii şi a societăţii.

Accentuând importanţa experienţei duhovniceşti eclesiale în viaţa noastră, Sfântul Simeon a apărat relaţia de iubire şi de adâncă comuniune a celor credincioşi cu Dumnezeul treimic dar şi adevărata raportare a noastră, plină de iubire şi de frăţietate, ca membre reale ale aceluiaşi trup mistic al lui Hristos.

Dar toată apologia sa pentru curăţirea de patimi şi pentru vederea lui Dumnezeu a avut orientare eshatologică, pentru că nu numai omul ci întreaga creaţie va fi transfigurată prin slava ce va iradia din persoana lui Hristos, atunci când El va veni să judece lumea cu dreptate.

Simeon nu vede o separare între istorie şi veşnicie, niciun antagonism între trupul şi sufletul omului, nu consideră materia ca fiind opacă harului ci transparentă lui şi destinată transfigurării, teologia sa fiind una maximală şi plină de optimism şi dinamism eshatologic.

De aceea noi credem că importanţa teologiei simeoniene pentru lumea contemporană este considerabil de mare pentru că pune la temelia vieţii ortodoxe experienţa duhovnicească şi comuniunea reală cu Dumnezeul treimic prin harul Său, care ne scapă de secularizare şi de relativismul moral, de dualismul între sensibil şi inteligibil, de închiderea în subiectivitatea noastră şi de panteism. Pentru că nu putem să ieşim din cercul închis al patimilor proprii şi nici nu ne putem regăsi adevărata raţionalitate decât prin persoana lui Hristos, Logosul Creator şi Mântuitor al întregii creaţii.

Al treilea capitol al lucrării, care poartă numele: Receptarea teologiei slavei în spaţiul ortodox şi importanţa asumării ei în lumea postmodernă [p.169-183] are trei subcapitole.

Primele două prezintă [1] teologia vederii lui Dumnezeu la părintele profesor Dumitru Stăniloae [p. 169-174] şi respectiv [2] receptarea teologiei mistice de către profesorul şi teologul rus Vladimir Lossky [p. 174-178]. Al treilea subcapitol discută, pe baza sintezei teologice a părintelui profesor Dumitru Popescu, derapajele postmodernităţii şi ideologiile care subevaluează pe om şi decretează absenţa lui Dumnezeu din creaţie [p. 178-183].

Părintele profesor Dumitru Stăniloae a reactualizat ca nimeni altul în spaţiul ortodox o teologie a slavei sau a vederii extatice pe filieră biblică şi patristică, cu specificul şi în terminologia extatică tradiţională. Acesta a considerat pe Sfântul Simeon Noul Teolog drept al treilea Teolog al Bisericii şi cel care a salvat viaţa ortodoxă, pentru secolul său, de la secularizare şi relativism teologic.

Teologia sa extatică e deplin personalistă şi comunională pentru că toate eforturile noastre de despătimire şi de umplere de slava lui Dumnezeu au drept scop înaintarea veşnică în relaţia de iubire şi de cunoaştere a slavei Prea Sfintei Treimi.

Sfinţia sa a vorbit cu precădere despre centralitatea lui Hristos în viaţa noastră duhovnicească şi despre relaţia interioară dintre Hristos şi Duhul în cadrul iconomiei mântuirii şi a vieţii duhovniceşti. Vederea slavei lui Hristos încă de acum înseamnă umplerea noastră de lumina care se revarsă din persoana lui Hristos şi care va transfigura întreaga creaţie la venirea Sa întru slavă.

Profesorul şi teologul Vladimir Lossky a încercat de asemenea o reactualizare a teologiei mistice în viaţa Bisericii în timpul exilului său în Occident. Acesta a vorbit în mod tranşant despre faptul că teologia nu poate fi decât mistică şi personală, că ea înseamnă experienţă directă şi că vederea extatică e o întâlnire cu Dumnezeul cel Viu, Care ni S-a revelat nouă şi pe care îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă.

Acesta a subliniat în mod constant că Dumnezeu Se coboară la noi prin energiile Sale necreate pentru ca să ne îndumnezeiască şi să ne ridice la Sine. Însă există şi unele derapaje de la înţelegerea experienţei extatice în teologia sa, pentru că a văzut extazul ca o unire cu Dumnezeu care nu produce şi cunoaştere în acelaşi timp şi nu a evidenţiat în mod pregnant legătura interioară dintre Hristos şi Duhul Sfânt.

Părintele profesor Dumitru Popescu vede esenţa secularizării în dorinţa de autonomie discreţionară a societăţii actuale faţă de resursele naturale şi de mediul ambiant, bazată pe dualismul antic dintre spirit şi materie.

Pentru că transcendenţa lui Dumnezeu a fost propovăduită în teologia eterodoxă occidentală ca o absenţă a Sa din creaţie, materia ca  un mediu care se opune harului şi harul ca antagonic sau atentator la liberul arbitru de aceea, conchide Sfinţia sa, asistăm la o depersonalizare accentuată a omului în postmodernitate şi la singularizarea sa trufaşă.

Pe baza acestor considerente ale părintelui profesor Dumitru Popescu şi pe baza datelor diseminate din teologia simeoniană, noi am conchis că nu se poate produce o salvare a omului din ghearele secularizării şi ale nihilismului decât prin integrarea sa în proiectul divino-uman al îndumnezeirii. Căci îndumnezeirea omului e proiectul de desăvârşire personală pe care Biserica Ortodoxă l-a propovăduit dintotdeauna şi pe care Sfântul Simeon l-a explicat în termeni paradoxali, într-un mod exemplar.

Fiindcă nu putem vorbi de simţirea şi de vederea lui Dumnezeu ca mijloace reale ale îndumnezeirii omului în Hristos, în integralitatea sa, deopotrivă nedespărţit de cosmos şi dincolo de cosmos, dacă nu le vedem în termeni paradoxali, aşa cum le-a descris nespus de bine Sfântul Simeon Noul Teolog.

Teza noastră este, în concluzie, prima sinteză dogmatică asupra teologiei slavei, scrisă la nivel academic în spaţiul ortodox românesc, care a reuşit să evidenţieze din punct de vedere experenţial şi teologic realitatea vederii lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog şi impactul ei la nivel personal, ecclesial şi cosmic, în perspectiva transfigurării omului şi a cosmosului în integralitatea sa.

Cf. sursa.

Teza a fost depusă la Biroul Doctorate al Universităţii din Bucureşti în luna noiembrie 2008 şi susţinută pe data de 19 februarie 2009.

Sinergie şi transfigurare

profundissimo

Nu poţi să faci nimic de unul singur. Sinergia / împreuna lucrare este fundamentul vieţii noastre, al tuturor. Depindem existenţial de Dumnezeu şi de părinţii noştri în primul rând. Ne naştem într-o familie, într-o localitate, într-o ţară, într-o lume. Sfinţirea sufletului nostru ţine de viaţa în trup şi sfinţirea trupului nostru ţine de racordarea ontologică cu sufletul nostru.

Nu putem respira şi exista, deopotrivă, fără relaţia noastră ontologică cu Creatorul nostru – pentru că prin El viem şi suntem –  şi fără elementele naturale ale existenţei umane. Trăim prin har şi prin materie, prin ceea ce ne oferă pământul iar elementele lumii sunt create şi susţinute de harul Prea Sfintei Treimi.

Credinţa în Dumnezeu şi relaţia cu Sine îţi descoperă această întrepătrundere / perihoreză între toate existenţele create şi Dumnezeu. Un singur Creator pentru toţi şi o lume a Sa.

Tocmai de aceea Biserica lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea tuturor şi pentru sfinţirea întregului univers, pentru că toate se împlinesc în El. Şi de aceea Biserica e mulţumitoare pentru întreaga creaţie, pentru că întreaga creaţie e plină de viaţă prin voia lui Dumnezeu, căci viaţa lumii e lumina Sa.

E o zi specială pentru noi –  rămâneţi alături şi veţi vedea – zi în care am mulţumit şi mulţumim pentru toate binefacerile venite în viaţa noastră şi pentru toţi oamenii pe care i-am cunoscut şi pentru cei pentru care am fost învrednicit de către Dumnezeu ca să mă rog, să mijlocesc pentru ei.

Sunt într-o stare de mulţumire, de bucurie pentru lucrarea pluriformă a lui Dumnezeu cu lumea şi cu noi pe care o observăm în fiecare clipă. Tocmai de aceea şi cuvintele ne sunt însufleţite de dragoste, de înflăcărare dumnezeiască, pentru că simţim/ trăim tot timpul înţelegerea de neîneţeles a sensului transfigurator al lumii prin slava lui Dumnezeu.

Adică El ne arată că în adâncimea ei lumea se schimbă spre bine, că lumea merge spre împlinirea ei eshatologică, chiar dacă, la suprafaţă, pare a predomina negativul, excesul demoniac, dezordinea. Şi nici nu poate fi altfel.

Dacă Dumnezeu, Treimea cea atotdesăvârşită şi preafrumoasă creează lumea ca o podoabă de mare preţ şi pentru restaurarea ei Însăşi Fiul lui Dumnezeu Se întrupează pentru ca să răscumpere lumea din mâna celui viclean, din păcat şi din moarte…cum am putea să ne imaginăm că această lume, atât de scump răscumpărată, nu are niciun sens, că merge haotic, că nu e condusă spre El?

Dacă trăim întru Hristos şi Îl simţim pe Hristos prin Duhul, nedespărţit de Duhul Sfânt şi prin Hristos suntem conduşi la Tatăl cel veşnic şi necreat atunci viaţa şi participarea noastră la slujbele dumnezeieşti ale Bisericii sunt o continuă bucurie, mulţumire, transfigurare personală.

Viaţa liturgică e profund euharistică / mulţumitoare / doxologică iar Liturghia Bisericii iradiază încă de pe acum pe om şi germinează, din adâncuri, transfigurarea lumii, pentru că Hristos e cu noi în Liturghie, pentru că El e cu noi tot timpul şi ne îndreaptă şi pe noi şi întreg cosmosul către Sine, ca centru şi împlinire a tuturor.

A doua Sa venire întru slavă este împlinirea dorului Bisericii faţă de Mirele ei. Fiecare Doamne miluieşte! sau Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! şi, în general, orice rugăciune şi faptă bună/ sfinţitoare sunt aprinderi ale magmei interioare, ale dragostei pentru Dumnezeu care trasfigurează, clipă de clipă, fiinţa noastră.

Viaţa Bisericii ne face fiinţe duhovniceşti, paradoxale, cutremurător de frumoase. În orice sfinţire şi transfigurare a unui om avem, în mic, transfigurarea întregului univers…ce va să fie. De pe acum noi mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică care va fi viaţa lumii transfigurate.

Sfârşitul lumii, aşa cum şi-l imaginează mulţi, este o poveste de adormit copiii. Lumea aceasta se va transfigura, se va umple de slava lui Dumnezeu şi nu va pieri. Tocmai de aceea viaţa Bisericii e creuzetul lumii noi, transfigurate, pentru că Cel ce ne sfinţeşte pe noi acum, în mod sinergic / fiind împreună cu El va transfigura întreaga creaţie.

Transfigurarea personală şi cosmică e înţeleasă numai dacă experiem în mod real sinergia dintre noi şi Dumnezeu, relaţia dintre noi şi Creatorul nostru. Sfinţenia este sinergie şi nu singurătate, nu închidere în sine! Sfinţenia e o cuprindere tot mai mare a lui Dumnezeu şi a semenilor şi a sensului întregii creaţii.

Iar sfinţenia nu are frici puerile, nu e copilă la minte ci la răutate, în sensul că nu mai pactizează cu păcatul nu pentru că nu ar putea să-l facă, ci nu pactizează cu el pentru că ştie consecinţele reale ale păcatului.

Pentru că sfinţenia e statutul ontologic  al fiecărui creştin ortodox în parte, fiindcă toţi suntem chemaţi să fim Sfinţi ai lui Dumnezeu. De aceea e Biserica divino-umană, pentru că Capul Bisericii e Dumnezeu şi om. Şi când spunem că e divino-umană Biserica spunem că noi, oamenii credincioşi, intraţi prin Botez în trupul mistic / tainic al Bisericii nu suntem singuri, ci, în fiecare clipă suntem plini de viaţa lui Dumnezeu, de harul Său.

Noi nu trăim, ca ortodocşi, o viaţă seculară, mânaţi de moda lumii şi de filosofiile schimbătoare ale ei ci o viaţă veşnică în ritmurile vieţii terestre. Tocmai de aceea am spus că viaţa noastră e paradoxală: deşi suntem în lume trăim mai presus de lume şi, deşi suntem cu Dumnezeu tot timpul nu suntem nişte abstraşi din lume şi indiferenţi la nevoile şi dramele ei reale.

Trăim de pe acum în ritmurile schimbării continue ale vieţii cu Dumnezeu şi de aceea am spus că a doua venire a Domnului şi transfigurarea lumii sunt împlinirea rugăciunilor genuine ale Bisericii. Noi ne împărtăşim cu Hristos acum, suntem mereu cu El însă, aşa cum mărturisim în Liturghie, vrem să Îl vedem şi mai desăvârşit în ziua eternă a Împărăţiei Sale.

Trăirea cu Dumnezeu  nu poate fi nicidecum fără vederea lui Dumnezeu. Ca oameni, dacă ne facem un prieten la nivel online, de departe…nu vrem să rămână toată viaţa aşa, departe…ci vrem să-l vedem, să-l simţim lângă noi, să- l avem în mod real, deplin în viaţa noastră. Când apare relaţia/ legătura de dragoste atunci se naşte în noi şi absorbirea persoanei noastre faţă de acea persoană.

Într-un mod indescriptibil de profund trăim relaţia cu Dumnezeu ca absorbire de persoana Sa, de măreţia Sa, de darurile Sale, de marea Sa iubire de oameni, de mila Sa negrăită, de înţelepciunea Sa mai presus de orice cugetare. Suntem mereu plini de dor faţă de El şi această sintagmă: plini de dor înseamnă relaţie autentică cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea Sfinţii se roagă: Doamne, când vei veni şi se va arăta slava Ta? Când vei mântui Biserica Ta, lumea Ta? Când vei face dreptate şi ne vei umple pe noi de vederea feţei Tale?

Prin dragostea noastră pentru Dumnezeu trăim deja în cer sau trăim pe pământ ca în cer sau în cer şi pe pământ trăim prezenţa Sa, măreţia vederii slavei Sale, care acoperă toate. Aşa stând lucrurile vedem în profunzimile lumii degetul lui Dumnezeu, prezenţa slavei Sale celei veşnice şi direcţia eshatologică a existenţei. Suntem purtaţi de către Dumnezeu spre limanul mântuirii, al sfinţeniei împreună cu întreaga creaţie.

Şi de aceea ne bucurăm şi ne veselim. Viaţa liturgică e o nespusă şi necontenită viaţă a bucuriei iar viaţa noastră cotidiană este şi trebuie să fie o viaţă liturgică / bisericească / doxologică/ euharistică. Acesta e dinamismul vieţii noastre: bucuria de Dumnezeu şi bucuria cauzată de perceperea continuă a prezenţei lui Dumnezeu din  interiorul relaţiei cu Sine.

Teologul ortodox nu face decât să scrie şi să vorbească despre măreţia frumuseţii lui Dumnezeu din mijlocul relaţiei sale cu Dumnezeu. Orice creştin ortodox poate să vorbească despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui şi a Bisericii, însă teologul ortodox vorbeşte ţinând cont de multiple conexiuni/legături interioare dintre membrele Revelaţiei şi nu maximalizează pe unul în detrimentul celorlalte.

Vocaţia teologică e vocaţia integralităţii, a completitudinii. Pentru a cunoaşte partea trebuie să ştii întregul şi pentru ca să ştii întregul nu trebuie să fii indiferent faţă de nicio parte. Adică nu poţi să fii expert în antropologie şi cosmologie dar să nu te intereseze soteriologia şi eshatologia. Teologia ortodoxă ţine Tradiţia în completitudinea ei şi o explică fără să o destructureze interior.

În momentul când nu vezi conexiunile abisale dintre datele Revelaţiei  nu e de vină Revelaţia ci tu, cel care nu îţi lăţeşti mereu mintea şi inima, cel care nu ţi le faci mai încăpătoare. Şi un creştin ortodox tot mai încăpător e unul tot mai paradoxal, pentru că ţine la un loc multiple şi vaste înţelegeri şi experienţe şi nu se perturbă interior din cauza lor ci ele îl zidesc interior.

Şi cum să nu fie un creştin şi un teolog ortodox tot mai încăpători şi tot mai frumoşi şi tot mai sfinţi, dacă sunt mereu cu Dumnezeu şi se umplu de slava lui Dumnezeu în Biserica Sa? Cum să te apropii de focul Dumnezeirii şi să nu te schimbi, să nu te transfigurezi continuu? Ce fel de piatră trebuie să fii, ce fel de dezumanizat, încât să nu te umanizezi continuu împreună cu Hristos, Care S-a umanizat pentru  noi ca să ne îndumnezeiască?

De aceea am spus că sfinţenia e o viaţă normală pentru un creştin ortodox pentru că viaţa noastră e divino-umană, paradoxală, mereu nouă şi înnoitoare. Suntem mereu alţii şi de aceea mereu mulţumitori. Mulţumirea din noi este rodul revărsărilor de har neîntrerupte în viaţa lumii şi a noastră. Doxologia Bisericii este bucuria Bisericii şi bucuria Bisericii e una veşnică pentru că e bucuria faţă de Dumnezeul treimic.