Referatele la teza noastră doctorală [1]

Pr. Drd. Dorin Octavian O. C. Picioruş

Vederea lui Dumnezeu

în teologia

Sfântului Simeon Noul Teolog

Teză de doctorat

Pr. Dorin Octavian Picioruş a prezentat proiectul tezei sale de doctorat, care tratează despre Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog.

Lucrarea a fost întocmită în cadrul disciplinei Teologie Dogmatică Ortodoxă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian Marina” din Universitatea Bucureşti, sub directa conducere ştiinţifică a Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu.

Lucrarea are trei capitole principale, care tratează despre următoarele probleme:

1. Premisele biblice şi patristice ale îndumnezeirii omului şi ale vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă. În acest capitol s-a tratat despre persoana Logosului dumnezeiesc, despre creaţie şi om; fundamentul raţional şi spiritual al lumii văzute şi relaţia sa interioară cu procesul mântuirii personale şi cu transfigurarea creaţiei; energiile dumnezeieşti necreate şi prezenţa lor în actele sinergetice ale îndumnezeirii omului şi ale vederiii lui Dumnezeu.

2. Vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog şi implicaţiile ei în procesul mântuirii personale, unde se tratează despre terminologia extatică, triadologie, hristologie, pnevmatologie, soteriologie, sacramentologie, eclesiologie şi eshatologie.

3. Receptarea teologiei slavei în spaţiul ortodox şi importanţa asumării ei în lumea postmodernă, în care se prezintă atât vederea lui Dumnezeu în teologia părintelui Dumitru Stăniloae, cât şi teologia mistică sau receptarea ei de către Vladimir Lossky; iar în partea finală se vorbeşte despre disoluţia interioară a omului în postmodernitate şi despre consecinţele asumării personale ale teologiei salvei.

Lucrarea este precedată de o introducere, în care se motivează alegerea temei amintite, şi anume dorinţa de a aprofunda coordonatele teologie simeoniene, prea puţin dezbătute la nivel academic, iar în concluzia lucrării se subliniază faptul că izbăvirea omului din ghearele secularizării şi ale nihilismului se realizează prin integrarea lui în proiectul divino-uman al îndumnezeirii în Hristos, pe care Biserica Ortodoxă l-a propovăduit permanent şi pe care Sfântul Simeon l-a explicat în mod exemplar.

În ceea ce priveşte tratarea lucrării se prezintă trei aspecte teologice fundamentale ale gândirii simeoniene:

1. Sfântul Simeon ne cere să nu considerăm lumea ca operă a diavolului, aşa cum gândesc sectarii, în mod simplist, ci să trăim extatic în Hristos, după cum Hristos este extatic în noi, în chip paradoxal, ca existenţă simultană a unei persoane într-o altă persoană. Relaţia paradoxală între om şi Dumnezeu sau dintre Dumnezeu şi om o întâlnim mai ales în Sfânta Evanghelie după Ioan.

2. Lucarea scoate în evidenţă că nu există niciun text biblic care să identifice în mod substanţial Euharistia cu Hristos, fiindcă Hristos există în Euharistie, nu numai ca trup şi sânge, ci şi ca prezenţă dumnezeiască personală, nedespărţită de Tatăl şi de Duhul Sfânt.

La baza acestei realaţii se află cuvintele binecunoscute ale Mântuitorului: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, Eu rămân în el şi el rămâne în Mine. Împreună cu Botezul şi Mirungerea, Sfânta Euharistie constituie mijlocul relaţiei personale între Hristos şi Biserică, ca simţire a lui Hristos [ fiindcă Hristos este în noi] şi ca vedere a lui Hristos [ fiindcă noi suntem în Hristos].

3. Sfântul Simeon ne arată că accentul în triadologie nu cade numai pe unitatea de fiinţă a Treimii în mod scolastic, ci şi pe relaţiile interioare dintre persoanele divine, aşa cum arată Mântuitorul spunând: Precum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, să fie şi ei una în Noi.

În teologia sa, Sfânta Treime apare ca fundament al comuniunii supreme, care se reflectă în viaţa Bisericii, în lumina lui Hristos ca Logos Mântuitor, cât şi în viaţa cosmosului, în lumina lui Hristos, ca Logos Creator.

„Ceea ce formează o notă mai aparte în preocuparea Sfântului Simeon este accentul deosebit de puternic pus pe simţire, pe conştiinţă, pe lumină şi pe iubire.

Toate acestea stau într-o legătură între ele, dar şi cu întreaga învăţătură a Părinţilor despre curăţirea de patimi sau despre virtuţile care culminează în nepătimire şi în iubirea de Dumnezeu şi vederea Lui”[1].

Lucrarea a reuşit să scoată în evidenţă legătura dinamică [ energetică] dintre simţirea lui Hristos şi vederea slavei Sale, care constituie specificul operei simeoniene.

Atât din punct de vedere al concepţiei, cât şi al tratării temei şi expunerii tezei, cât şi al stilului şi al bibliografiei utilizate lucrarea îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi acceptată ca teză de doctorat.

Considerăm că lucrarea constituie o contribuţie serioasă şi bine documentată la cunoaşterea teologiei simeoniene.

Bucureşti,

03. 07. 2008

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,

Membru al Academiei Române

---

[1] Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia românească, Cele 225 de capete teologice şi practice, Capetele morale şi Cuvântările I şi V, cit. din Introducere, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 11-12.

***

Referat

Subsemnatul Pr. Prof. Dr. Sterea Tache de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, prin Ordinul rectorului Universităţii din Bucureşti nr. 1031 din 9 octombrie 2008 am fost numit membru specialist în Comisia de Doctorat pentru analiza tezei domnului Picioruş Dorin Octavian, intitulată: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, în vederea obţinerii titlului de Doctor în Teologie.

În această calitate, cercetând proiectul tezei de doctorat în Teologie din punctul de vedere al valorii şi contribuţiei ştiinţifice aduse la adâncirea şi prezentarea temei abordate, am constatat următoarele:

1. Aprecieri generale asupra caracterului ştiinţific al lucrării

Lucrarea numără 208 pagini dactilografiate şi este structurată în trei capitole, precedate de introduce şi urmate de concluziile finale.

În introducere (p. 1-3), autorul îşi justifică alegerea temei, în special pornind de la faptul că teologia simeoniană a fost puţin dezbătută la nivel academic, deşi a avut şi are o importanţă deosebită în viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei.

„Ca scut de protecţie în faţa erodării conştiinţei apartenenţei eclesiale şi a înţelegerii persoanei şi a relaţiilor interpersonale, Sfântul Simeon ne propune o teologie a experienţei, în care Dumnezeu coboară la om, arătându-i slava Sa, pentru ca să îl ridice pe om la nivelul Treimii, să îl deschidă comuniunii treimice. Şi aceasta, pentru că Simeon vede pe om ca avându-şi centrul de gravitaţie în Dumnezeu şi nu în el însuşi. Închiderea în sine a omului, într-o perspectivă subiectivistă nu poate să prezinte o experienţă mistică, personală cu Dumnezeu, ci pentru Simeon adevărata relaţie cu Dumnezeu înseamnă comuniune a omului cu Dumnezeu, în şi prin slava Sa, ca vedere extatică” (p. 1).

Experiind harul necreat şi veşnic al lui Dumnezeu, credinciosul autentic nu se poate izola de comunitatea Bisericii.

„Consecinţa fundamentală a vederii lui Dumnezeu e o viaţă plină de dinamism, de dăruire în slujba Bisericii, o căutare continuă de a ne sfinţi viaţa, adică tot atâtea atribute pozitive pentru viaţa Bisericii şi a societăţii în care ne desfăşurăm existenţa. De aceea, alegerea temei de faţă o considerăm un câştig al tuturora, un câştig eclesial, pentru că teologia simeoniană este un recurs continuu la experienţă, echilibru şi fidelitate faţă de Tradiţia Bisericii” (p. 2).

Capitolul I este intitulat: Premisele biblice şi patristice ale îndumnezeirii omului şi ale vederii lui Dumnezeu în teologia ortodoxă (p. 4-17). Aceste premise sunt următoarele: persoana Logosului creator şi mântuitor, fundamentul raţional şi spiritual al lumii văzute şi energiile divine necreate prezente în actele sinergice ale îndumnezeirii şi vederii lui Dumnezeu.

„Pentru că, numai când vedem pe om şi cosmosul ca lucrări şi amprente directe ale Logosului dumnezeiesc şi lumea în totalitatea ei ca raţională şi transparentă energiilor necreate ale lui Dumnezeu, putem să înţelegem că îndumnezeirea prin har este scopul vieţii ortodoxe iar vederea lui Dumnezeu este primirea în act a luminii lui Dumnezeu în viaţa noastră” (p. 17).

Centrul de greutate al lucrării îl constituie capitolul al II-lea, intitulat: Vederea lui Dumnezeu la Sfântul Simeon Noul Teolog şi implicaţiile ei în mântuirea personală (p. 18-166).

În subcapitolul introductiv referitor la terminologia extatică simeoniană (p. 18-31), autorul precizează faptul că Sfântul Simeon foloseşte exprimări scripturistice şi patristice, dar şi exprimări personale, cu mare forţă descriptivă.

Urmează alte şapte subcapitole centrate pe temele fundamentale ale Dogmaticii ortodoxe.

Astfel, în triadologie (p. 32-42) evidenţiază relaţia de iubire şi de comuniune dintre persoanele Sfintei Treimi, incognoscibilitatea fiinţei, dar şi puterea de a ne împărtăşi de slava Sa, pe măsura noastră: „Cel care Îl vede pe Hristos în extaz vede deopotrivă cu El şi pe Duhul Sfânt şi Ambii îl duc la Tatăl, extazul nefiind altceva decât ridicarea şi includerea noastră în cadrul comuniunii veşnice a Prea Sfintei Treimi” (p. 185).

În hristologie (p. 44-53) autorul exemplifică gândirea Sf. Simeon pornind de la naşterea, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos în experienţa personală, iar în pnevmatologie (p. 54-78) precizează faptul că noi devenim şi suntem fii ai lui Dumnezeu prin prezenţa Sfântului Duh în noi. Dacă Sfântul Duh nu este în noi, asemănarea cu Dumnezeu devine o imposibilitate logică.

În soteriologie (p.79-112), Sf. Simeon arată că cei care îl iubesc pe Dumnezeu sunt iubiţi la rândul lor de Dumnezeu, Care li Se şi arată ca un soare real, în urma curăţirii de patimi. Vederea lui Dumnezeu marchează doar începutul vieţii duhovniceşti conştiente şi începutul real al despătimirii.

Nepătimirea sufletului şi nepătimirea trupului nu sunt identice. „Nepătimirea trupului nu e folositoare de una singură, pe când nepătimirea sufletului atrage după ea şi trupul, pentru că îl introduce în procesul sfinţirii” (p. 85). Nepătimirea presupune adaptarea la viaţa veşnică încă de aici şi ajunge la ea cel care se curăţeşte de patimi, „pentru că e răpit de plăcerea infinit mai mare pe care o produce în el slava veacului ce va să fie” (p. 89).

Mântuirea personală este o înaintare în sfinţenie, „adică în trăirea în şi prin harul lui Dumnezeu”(p. 96). Sfântul Simeon vorbeşte despre o mântuire pentru toţi, pe măsura fiecăruia, „ca simţire personală a slavei dumnezeieşti, ca o legătură sfântă cu Dumnezeu cel Sfânt şi ca o comuniune veşnică cu El” (p. 96), amintind şi faptul că sfinţenia este starea de normalitate sau de împlinire a umanului (p. 96).

Pentru a descrie aceste realităţi fundamentale, Sf. Simeon se foloseşte de imagini care au tulburat şi tulbură necunoscătorii, prin ineditul lor, cu toate că el a precizat că aceste imagini trebuie contemplate duhovniceşte (p. 106).

În procesul de însuşire a mântuirii, Sf. Simeon acordă importanţă deosebită părintelui duhovnicesc, în care vede garantul vieţii duhovniceşti autentice pe pământ, şi „pe cel care ne renaşte prin Duhul pe fiecare în parte” (p.112).

Întreaga lui gândire şi trăire sunt sintetizate la sfârşitul Epistolei a 4-a: „Sunt urât pentru iubirea lui Hristos. […] Sunt osândit de toţi fiindcă vreau să-mi cinstesc Părintele şi Învăţătorul meu duhovnicesc. […] Sunt proclamat de ei eretic, fiindcă învăţ pe toţi să caute harul de sus şi venirea în chip conştient a Duhului Sfânt şi că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi şi de poftele iraţionale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfinţească desăvârşit fără harul Duhului Sfânt. […]

[Căci] diavolul şi-a sculat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine ca să încetez a mai vesti în cuvinte şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să înnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a învechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală că pot să se mântuiască fără să primească harul Duhului Sfânt şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-L primească şi să piară” (p.112).

În sacramentologie (p.113-152), Sf. Simeon a militat pentru conştientizarea dimensiunii îndumnezeitoare a Sfintelor Taine, în special a Botezului, a Sfintei Împărtăşanii, a Spovedaniei, a Căsătoriei şi a Preoţiei, văzute şi ca paradigme sacramentale ale unirii cu Dumnezeu.

În eclesiologie (p. 153-160), Sf. Simeon nu priveşte Biserica din punct de vedere administrativ, ci din perspectiva legăturii fiecăruia cu Hristos, Capul Bisericii. „Căci aşa cum Hristos Dumnezeu este Cap al Bisericii, tot aşa El se face pentru ea templu, după cum şi Biserica însăşi s-a făcut un templu al Lui şi un cosmos frumos” (p. l57).

„Ca fiecare să fie membru viu al trupului lui Hristos, trebuie să stea în unitatea interioară cu Hristos şi cu Sfinţii din toate veacurile şi de pretutindeni de pe pământ, adică să stea, prin sfinţenie, în legătură atât cu Capul Bisericii, cu Hristos, cât şi cu celelalte mădulare ale Bisericii, adică cu Sfinţii de dinaintea lui, cât şi cu cei contemporani…”(p. 160).

În fine, pentru Sfântul Simeon eshatologia nu este doar o problemă a viitorului, ci o realitate trăită extatic în prezent, „dacă vezi slava lui Dumnezeu, care este tocmai ambianţa reală şi îndumnezeitoare a vieţii celei veşnice” (p. 162). Progresul duhovnicesc ne pregăteşte pentru condiţiile vieţii veşnice sau pentru a fi compatibili comuniunii veşnice cu Dumnezeu (p. 168).

Capitolul al III-lea tratează: Receptarea teologiei slavei în spaţiul ortodox şi importanţa ei în lumea postmodernă (p. 161-183), din perspectiva Părintelui Stăniloae şi a lui Vladimir Lossky.

La părintele Stăniloae, teologia slavei este comunională şi personalistă, pentru că vederea înseamnă în acelaşi timp cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. „Centralitatea lui Hristos în viaţa noastră înseamnă umplerea noastră de lumina care se revarsă din persoana Sa şi vederea este preambulul vieţii veşnice, unde toţi vom fi una în lumina slavei Prea Sfintei Treimi” (p. 173-174).

Şi Vladimir Lossky evidenţiază faptul că Dumnezeul cel Viu Se coboară prin energiile Sale până la noi în vederea îndumnezeirii noastre. „Vederea lui Dumnezeu este o realitate duhovnicească în teologia sa, o realitate care apare în vieţile oamenilor care se curăţesc de păcate şi reprezintă trăirea în avans, mai înainte de vreme a slavei zilei a opta” (p. 178).

Credinciosul care îşi asumă teologia slavei elimină din fiinţa lui opoziţia dintre lumea sensibilă şi lumea inteligibilă, desfiinţând fundamentul secularizării sau anti-teologia postmodernităţii.

Din modernitate, postmodernitatea a preluat şi amplificat trei mutaţii majore: transferarea centrului de greutate de la Dumnezeu la om, separaţia artificială dintre viaţa publică şi cea privată, şi faptul că omul a devenit stăpânul discreţionar al lumii (p. 179) cu consecinţele – inevitabile – de rigoare.

„Proiectul de viaţă al Bisericii fiind unul de înaintare veşnică în bine, în comuniunea cu Dumnezeu şi cu întreaga existenţă, fiind proiectul de împlinire absolută a omului, nu poate fi devansat de vreun alt proiect de viaţă şi nici nu poate fi subsumat altuia” (p. 183).

2. Contribuţia adusă de candidat

Din cercetarea amănunţită a proiectului tezei de doctorat prezentat spre analiză reiese cu claritate faptul că autorul a făcut cercetare pe seama textelor simeoniene şi că această cercetare este necesară ştiut fiind faptul că temele teologice ale Sfântului Simeon au fost prea puţin dezbătute la nivel academic.

A fost o lipsă care trebuia împlinită în teologia românească şi nu numai, şi este meritul candidatului la obţinerea titlului de doctor în Teologie de a fi împlinit acest deziderat.

Şi, dacă ţinem cont de faptul că teologia Sfântului Simeon este extrem de importantă pentru teologia ortodoxă şi pentru viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei, demersului domnului Picioruş este cu atât mai relevant.

Dimensiunea cercetării pe care o întreprinde este cvasi-exhaustivă, fiind analizate din perspectiva temei propuse spre aprofundare principalele teme ale dogmaticei ortodoxe.

3. Valoarea teoretică şi aplicativă a lucrării este sugerată chiar de Sfântul Simeon atunci când proclamă, că dobândirea Sfântului Duh trebuie să se facă în mod conştient, fără această dobândire neputându-se vorbi de vederea slavei lui Dumnezeu sau de viaţă spirituală creştină.

Dacă atunci Sfântul Simeon a vorbit de necesitatea înnoirii vieţii evanghelice, care, datorită rutinei părea perimată şi, pentru acest motiv, era dispreţuită, aceeaşi observaţie poate fi valabilă şi astăzi, datorită prestaţiei necorespunzătoare a unora dintre cei care fac teologie.

Pentru acest motiv, gândirea Sfântului Simeon Noul Teolog poate şi trebuie să fie un memento, în acelaşi timp dramatic şi constructiv pentru teologul contemporan, pornind de la faptul că se uită adeseori că teologia nu este teorie de niciun fel, ci viaţă în şi prin Duhul Sfânt.

Teologia Sfântului Simeon este existenţială în sensul teologic al termenului şi valabilă oriunde şi oricând, pentru că ea exprimă un dat fundamental: pentru a fi reală şi constructivă, relaţia omului cu Dumnezeu trebuie să se supună rigorilor pe care Acesta le pretinde.

Or, Sfântul Simeon tocmai acest lucru îl face, pornind de la propriile sale experienţe duhovniceşti, pentru a demonstra că performanţa este posibilă oricui, cu condiţia de a exista şi motivaţia necesară.

4. Concluzii asupra admisibilităţii tezei pentru susţinere

Lucrarea prezentată spre analiză este de maximum interes şi de mare actualitate pentru teologia ortodoxă românească, fiind în acelaşi timp rodul unei intense munci de cercetare.

Candidatul a folosit o bogată bibliografie din surse primare şi auxiliare, colecţii, dicţionare, biblioteci computerizate şi baze de date web, dovedind o bună informare şi orientare în bogata literatură de specialitate, ca şi în problemele complexe pe care le ridică subiectul tratat.

A demonstrat că este familiarizat cu metoda teologică de cercetare şi expunere ştiinţifică specifică teologiei sistematice, demonstrând o mare putere de pătrundere, analiză şi sinteză, precum şi echilibru în analizarea problemelor controversate.

Forma de expunere este adecvată lucrărilor ştiinţifice, candidatul având un stil sobru, cursiv şi antrenant.

Considerăm că lucrarea constituie o contribuţie serioasă şi bine documentată la cunoaşterea teologiei simeoniene.

Pentru toate aceste motive, proiectul de teză prezentat întruneşte condiţiile pentru a fi acceptat ca teză de doctorat în teologie. Prin urmare, recomand admiterea candidatului la examenul de susţinere a tezei, în vederea obţinerii titlului de Doctor în Teologie.

Pr. Prof. Dr. Sterea Tache

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” a Universităţii din Bucureşti.