Sinergie şi transfigurare

profundissimo

Nu poţi să faci nimic de unul singur. Sinergia / împreuna lucrare este fundamentul vieţii noastre, al tuturor. Depindem existenţial de Dumnezeu şi de părinţii noştri în primul rând. Ne naştem într-o familie, într-o localitate, într-o ţară, într-o lume. Sfinţirea sufletului nostru ţine de viaţa în trup şi sfinţirea trupului nostru ţine de racordarea ontologică cu sufletul nostru.

Nu putem respira şi exista, deopotrivă, fără relaţia noastră ontologică cu Creatorul nostru – pentru că prin El viem şi suntem –  şi fără elementele naturale ale existenţei umane. Trăim prin har şi prin materie, prin ceea ce ne oferă pământul iar elementele lumii sunt create şi susţinute de harul Prea Sfintei Treimi.

Credinţa în Dumnezeu şi relaţia cu Sine îţi descoperă această întrepătrundere / perihoreză între toate existenţele create şi Dumnezeu. Un singur Creator pentru toţi şi o lume a Sa.

Tocmai de aceea Biserica lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea tuturor şi pentru sfinţirea întregului univers, pentru că toate se împlinesc în El. Şi de aceea Biserica e mulţumitoare pentru întreaga creaţie, pentru că întreaga creaţie e plină de viaţă prin voia lui Dumnezeu, căci viaţa lumii e lumina Sa.

E o zi specială pentru noi –  rămâneţi alături şi veţi vedea – zi în care am mulţumit şi mulţumim pentru toate binefacerile venite în viaţa noastră şi pentru toţi oamenii pe care i-am cunoscut şi pentru cei pentru care am fost învrednicit de către Dumnezeu ca să mă rog, să mijlocesc pentru ei.

Sunt într-o stare de mulţumire, de bucurie pentru lucrarea pluriformă a lui Dumnezeu cu lumea şi cu noi pe care o observăm în fiecare clipă. Tocmai de aceea şi cuvintele ne sunt însufleţite de dragoste, de înflăcărare dumnezeiască, pentru că simţim/ trăim tot timpul înţelegerea de neîneţeles a sensului transfigurator al lumii prin slava lui Dumnezeu.

Adică El ne arată că în adâncimea ei lumea se schimbă spre bine, că lumea merge spre împlinirea ei eshatologică, chiar dacă, la suprafaţă, pare a predomina negativul, excesul demoniac, dezordinea. Şi nici nu poate fi altfel.

Dacă Dumnezeu, Treimea cea atotdesăvârşită şi preafrumoasă creează lumea ca o podoabă de mare preţ şi pentru restaurarea ei Însăşi Fiul lui Dumnezeu Se întrupează pentru ca să răscumpere lumea din mâna celui viclean, din păcat şi din moarte…cum am putea să ne imaginăm că această lume, atât de scump răscumpărată, nu are niciun sens, că merge haotic, că nu e condusă spre El?

Dacă trăim întru Hristos şi Îl simţim pe Hristos prin Duhul, nedespărţit de Duhul Sfânt şi prin Hristos suntem conduşi la Tatăl cel veşnic şi necreat atunci viaţa şi participarea noastră la slujbele dumnezeieşti ale Bisericii sunt o continuă bucurie, mulţumire, transfigurare personală.

Viaţa liturgică e profund euharistică / mulţumitoare / doxologică iar Liturghia Bisericii iradiază încă de pe acum pe om şi germinează, din adâncuri, transfigurarea lumii, pentru că Hristos e cu noi în Liturghie, pentru că El e cu noi tot timpul şi ne îndreaptă şi pe noi şi întreg cosmosul către Sine, ca centru şi împlinire a tuturor.

A doua Sa venire întru slavă este împlinirea dorului Bisericii faţă de Mirele ei. Fiecare Doamne miluieşte! sau Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! şi, în general, orice rugăciune şi faptă bună/ sfinţitoare sunt aprinderi ale magmei interioare, ale dragostei pentru Dumnezeu care trasfigurează, clipă de clipă, fiinţa noastră.

Viaţa Bisericii ne face fiinţe duhovniceşti, paradoxale, cutremurător de frumoase. În orice sfinţire şi transfigurare a unui om avem, în mic, transfigurarea întregului univers…ce va să fie. De pe acum noi mulţumim lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică care va fi viaţa lumii transfigurate.

Sfârşitul lumii, aşa cum şi-l imaginează mulţi, este o poveste de adormit copiii. Lumea aceasta se va transfigura, se va umple de slava lui Dumnezeu şi nu va pieri. Tocmai de aceea viaţa Bisericii e creuzetul lumii noi, transfigurate, pentru că Cel ce ne sfinţeşte pe noi acum, în mod sinergic / fiind împreună cu El va transfigura întreaga creaţie.

Transfigurarea personală şi cosmică e înţeleasă numai dacă experiem în mod real sinergia dintre noi şi Dumnezeu, relaţia dintre noi şi Creatorul nostru. Sfinţenia este sinergie şi nu singurătate, nu închidere în sine! Sfinţenia e o cuprindere tot mai mare a lui Dumnezeu şi a semenilor şi a sensului întregii creaţii.

Iar sfinţenia nu are frici puerile, nu e copilă la minte ci la răutate, în sensul că nu mai pactizează cu păcatul nu pentru că nu ar putea să-l facă, ci nu pactizează cu el pentru că ştie consecinţele reale ale păcatului.

Pentru că sfinţenia e statutul ontologic  al fiecărui creştin ortodox în parte, fiindcă toţi suntem chemaţi să fim Sfinţi ai lui Dumnezeu. De aceea e Biserica divino-umană, pentru că Capul Bisericii e Dumnezeu şi om. Şi când spunem că e divino-umană Biserica spunem că noi, oamenii credincioşi, intraţi prin Botez în trupul mistic / tainic al Bisericii nu suntem singuri, ci, în fiecare clipă suntem plini de viaţa lui Dumnezeu, de harul Său.

Noi nu trăim, ca ortodocşi, o viaţă seculară, mânaţi de moda lumii şi de filosofiile schimbătoare ale ei ci o viaţă veşnică în ritmurile vieţii terestre. Tocmai de aceea am spus că viaţa noastră e paradoxală: deşi suntem în lume trăim mai presus de lume şi, deşi suntem cu Dumnezeu tot timpul nu suntem nişte abstraşi din lume şi indiferenţi la nevoile şi dramele ei reale.

Trăim de pe acum în ritmurile schimbării continue ale vieţii cu Dumnezeu şi de aceea am spus că a doua venire a Domnului şi transfigurarea lumii sunt împlinirea rugăciunilor genuine ale Bisericii. Noi ne împărtăşim cu Hristos acum, suntem mereu cu El însă, aşa cum mărturisim în Liturghie, vrem să Îl vedem şi mai desăvârşit în ziua eternă a Împărăţiei Sale.

Trăirea cu Dumnezeu  nu poate fi nicidecum fără vederea lui Dumnezeu. Ca oameni, dacă ne facem un prieten la nivel online, de departe…nu vrem să rămână toată viaţa aşa, departe…ci vrem să-l vedem, să-l simţim lângă noi, să- l avem în mod real, deplin în viaţa noastră. Când apare relaţia/ legătura de dragoste atunci se naşte în noi şi absorbirea persoanei noastre faţă de acea persoană.

Într-un mod indescriptibil de profund trăim relaţia cu Dumnezeu ca absorbire de persoana Sa, de măreţia Sa, de darurile Sale, de marea Sa iubire de oameni, de mila Sa negrăită, de înţelepciunea Sa mai presus de orice cugetare. Suntem mereu plini de dor faţă de El şi această sintagmă: plini de dor înseamnă relaţie autentică cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea Sfinţii se roagă: Doamne, când vei veni şi se va arăta slava Ta? Când vei mântui Biserica Ta, lumea Ta? Când vei face dreptate şi ne vei umple pe noi de vederea feţei Tale?

Prin dragostea noastră pentru Dumnezeu trăim deja în cer sau trăim pe pământ ca în cer sau în cer şi pe pământ trăim prezenţa Sa, măreţia vederii slavei Sale, care acoperă toate. Aşa stând lucrurile vedem în profunzimile lumii degetul lui Dumnezeu, prezenţa slavei Sale celei veşnice şi direcţia eshatologică a existenţei. Suntem purtaţi de către Dumnezeu spre limanul mântuirii, al sfinţeniei împreună cu întreaga creaţie.

Şi de aceea ne bucurăm şi ne veselim. Viaţa liturgică e o nespusă şi necontenită viaţă a bucuriei iar viaţa noastră cotidiană este şi trebuie să fie o viaţă liturgică / bisericească / doxologică/ euharistică. Acesta e dinamismul vieţii noastre: bucuria de Dumnezeu şi bucuria cauzată de perceperea continuă a prezenţei lui Dumnezeu din  interiorul relaţiei cu Sine.

Teologul ortodox nu face decât să scrie şi să vorbească despre măreţia frumuseţii lui Dumnezeu din mijlocul relaţiei sale cu Dumnezeu. Orice creştin ortodox poate să vorbească despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui şi a Bisericii, însă teologul ortodox vorbeşte ţinând cont de multiple conexiuni/legături interioare dintre membrele Revelaţiei şi nu maximalizează pe unul în detrimentul celorlalte.

Vocaţia teologică e vocaţia integralităţii, a completitudinii. Pentru a cunoaşte partea trebuie să ştii întregul şi pentru ca să ştii întregul nu trebuie să fii indiferent faţă de nicio parte. Adică nu poţi să fii expert în antropologie şi cosmologie dar să nu te intereseze soteriologia şi eshatologia. Teologia ortodoxă ţine Tradiţia în completitudinea ei şi o explică fără să o destructureze interior.

În momentul când nu vezi conexiunile abisale dintre datele Revelaţiei  nu e de vină Revelaţia ci tu, cel care nu îţi lăţeşti mereu mintea şi inima, cel care nu ţi le faci mai încăpătoare. Şi un creştin ortodox tot mai încăpător e unul tot mai paradoxal, pentru că ţine la un loc multiple şi vaste înţelegeri şi experienţe şi nu se perturbă interior din cauza lor ci ele îl zidesc interior.

Şi cum să nu fie un creştin şi un teolog ortodox tot mai încăpători şi tot mai frumoşi şi tot mai sfinţi, dacă sunt mereu cu Dumnezeu şi se umplu de slava lui Dumnezeu în Biserica Sa? Cum să te apropii de focul Dumnezeirii şi să nu te schimbi, să nu te transfigurezi continuu? Ce fel de piatră trebuie să fii, ce fel de dezumanizat, încât să nu te umanizezi continuu împreună cu Hristos, Care S-a umanizat pentru  noi ca să ne îndumnezeiască?

De aceea am spus că sfinţenia e o viaţă normală pentru un creştin ortodox pentru că viaţa noastră e divino-umană, paradoxală, mereu nouă şi înnoitoare. Suntem mereu alţii şi de aceea mereu mulţumitori. Mulţumirea din noi este rodul revărsărilor de har neîntrerupte în viaţa lumii şi a noastră. Doxologia Bisericii este bucuria Bisericii şi bucuria Bisericii e una veşnică pentru că e bucuria faţă de Dumnezeul treimic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *