De ce „pă” şi nu „pe”? Între virilitate şi efeminare lingvistică

Pentru că pă este bărbătos, e uman, conglăsuieşte cu năduful omului, cu verva lui comunională, pe când pe este efeminat, e pentru orăşeni cu fumuri în cap. Ţăranul spune: Vezi acolo pă masă…că acolo e cana…cu lapte. Bea şi tu…că e cald… Dacă ar spune pe masă atunci e-ul de după p, spus cu gura deschisă…ar forma, cu întregul, o vocabulă afemeiată. Femeia sulemenită/ fardată încearcă să se şi piţigăie, adică să fie anaturală…

Dacă nu simţiţi diferenţa aceasta în exprimare, în faţa omului…nu au niciun sens explicaţiile mele. Trebuie să înţelegeţi, că pentru omul de la ţară, cuvintele afectate sau ilizibile [precum neologismele sau cuvintele lungi] sunt…de-a dreptul înjurături, atacuri la persoană.

Ţăranul spune: a venit omu’ la mine, i-am dat banii şi a plecat. Dacă spui: a venit omul la mine, i-am dat banii şi a plecat…simpla articulare şi accentuare  a substantivului om îl ofensează, pentru că te dai de orăşean în faţa lui. El priveşte articularea ca pe un afront şi, mai ales, accentuarea / intonarea, într-un anume fel, a cuvintelor. De ce? Pentru că încerci să îi strici limba cu…un duh al vorbirii impropriu lui.

El a învăţat limba română în mod oral, nu a citit-o precum cei cu studii. De aceea ţăranul român nu învaţă, după ureche, numai cuvintele ci şi ritmarea lor în frază. El dă mai departe şi cuvinte şi cadenţa cuvintelor. În momentul când vii şi pronunţi limba română  într-alt fel decât tradiţia satului său el consideră modul tău de a vorbi ca  pe ceva comic sau nebulos.

Ţăranul iubeşte fonetismul limbii, modul cum se pronunţă cuvintele…chiar dacă nu ştie să şi le explice sau nu le ştie originea. Dacă au preluat, în mod tradiţional, o anume formă a unui cuvânt în mod greşit ei o perpetuează aidoma şi îţi dai seama de acest lucru din aceea că, deşi pronunţă greşit cuvântul…toţi înţeleg despre ce e vorba.

Aveam o rudă analfabetă care spunea ciocalată la ciocolată. Pentru că mai mulţi foloseau această formă sau pentru că ştiau la ce se referă…nu o corectau niciodată asupra cuvântului (cum aş fi simţit eu nevoia să  o fac) ci considerau forma ei greşită ca pe o pronunţie corectă…pentru că nu era una afectată.

Concluzia: ţăranii folosesc forme greşite ale cuvintelor, învăţate oral, însă le pronunţă într-o cadenţă autentic românească. Nu am auzit niciodată un ţăran ca să zică: cioclit sau şocolat, parafrazând astfel cuvântul din alte limbi.

Dacă am auzit la un moment dat forma acişilea pentru aici mi-am dat seama că îmbinarea lui aci / aici cu şi a fost gândită foarte româneşte, pentru că e vorba de rudimentarea sintagmei pedante: şi aici…şi nu e un calc după o altă limbă. Greşelile de limbă română ale ţăranilor sunt, paradoxal, autentic româneşti.

Ţăranul român combină forme lingvistice deja existente…şi nu împrumută din alte limbi, pentru că nu ştie alte limbi ( mă refer la cei necultivaţi, cred că e de la sine înţeles…).

Astfel după masă sună viril. Dar pe după şira de paie este efeminat, pentru că ţăranul zice: pă după şâra de paie. Cadenţa limbii lui e ascetică, e serioasă, fără inflexiuni triviale.

Îmi aduc aminte de ceva foarte tare în materie de limbă română. Una dintre finele mele vroia ca să vorbească codat cu bunica mea despre furunculul unei rude de seama mea, care apăruse în zona…vaginului fetei, pentru ca eu să nu înţeleg aluzia sexuală. Eu aveam vreo 6-7 ani. Şi, pentru că eram de faţă iar fina spăla vasele i-a spus bunicii mele, cu referire la problema fetei…că:  farfuria e puţin ciobită pă margine.

Mi-a rămas imaginea asta în minte…cu aşa forţă, încât, mai târziu, mi-am dat seama că procedeul metaforic de subliniere a realităţii a fost înţeles la modul genial de această femeie aliterată. A înţeles, în mod genuin, că metafora poartă un sens sau e un sens în mişcare şi că nu interesează cuvintele prin care transmiţi o realitate…ci transmisia în sine.

De ce spun toate aceste lucruri? Pentru ca să fim şi să fiţi mult mai atenţi la bogăţia de semnificaţii a limbii române ţărăneşti. Profesorul Nicolae Manolescu scria în acest articol, despre diferenţa dintre a merge în târg şi a merge la târg surprinzând acelaşi lucru pe care noi îl dezbatem în acest articol: faptul că ţăranul român vorbeşte cu foarte multă metodă.

A merge în târg înseamnă a merge la oraş pentru că oraşul este sinonim cu târgul pentru ţăran. A merge la târg înseamnă a merge în oborul vitelor şi al păsărilor ca să cumperi animale, păsări, cereale etc.

Alte exemple:

1) Dau de băut înseamnă cinstesc pe câţiva  cu vreo tărie/ cu alcool pentru o anume bucurie pe care o am în viaţă, ca faptul că mi-a născut soţia sau fiica. A da de băut nu se spune niciodată la înmormântare şi nici la nuntă, pentru că nunta şi înmormântarea sunt momente în care eu invit pe alţii într-un anume sens, pentru mai mult timp şi nu ocazional, momentan, ca în momentul când beau o ţuică cu cineva în cinstea unui eveniment.

2) A sta un pic înseamnă a te odihni între două momente de muncă şi nu a lenevi.

3) D-ale gurii înseamnă întotdeauna alimente pentru o masă sau pentru puţin timp…şi nu alimente strânse pentru o perioadă lungă.

4) Fată mare nu înseamnă o fată în vârstă sau înaltă…ci întotdeauna o tânără domnişoară, o virgină.

5) Se goneşte vaca…nu înseamnă niciodată este alergată o vacă, ci e însămânţată o vacă, ca să rămână gestantă.

6) I-a dat ţoalele-n braţe înseamnă că a alungat-o pe soţie din casă, s-a despărţit de ea.

Dacă stăm şi ascultăm cu atenţie limba română a ţăranilor români ne dăm seama că e foarte profundă…dincolo de accentele analfabete pe care le are din cauza oralităţii pure. Însă admirabilul acestei limbi e acela că păstrează o rigoare şi o cadenţă foarte ortodoxe în esenţa lor…care nu suportă efeminarea, destrăbălarea lingvistică.