Ordinea lumii sau despre filosofia ortodoxă a lui Cantemir (1)

putere-si-sensibilitate

Tot dară,
orice fire fireşte
[în mod firesc] lucrează,
pricina săvârşitului
[cauza atingerii scopului]
peste socoteala şi simţirea ei este,

că alminterea dobitocul
numai dobitoc a naşte ar fi lăsat,
iară nu lupul pe oaie şi şoimul pe porumb
[el]
a mânca ar fi putut?

Aşijderea, cele fireşti
toate în sferă* se întorc
şi sferei fireşte sfârşit nedându-se,
iată că nu pentru odihna sfârşitului,
ci pentru veşnica clătire
[clătinare, mişcare]
de la neclătitul Clătitor
[nemişcatul Care toate le mişcă] se clăteşte.

Soarele, luna, cerul
şi alte trupuri cereşti toate,
din început
şi cu mare repeziciune aleargă,
însă nu cu acea socoteală
[scop],
ca doară vreodinioară
la doritul ţenchiu
[ţel, capăt] şi sfârşit ajungând,
să se odihnească,

căci aşa (precum s-ar putea zice),
încă de mult ar fi cunoscut,
precum fireşte la sfârşit să ajungă,
peste putinţă îi este
şi precum până acum în vreun punct al sferei lucrării sale
loc de stare n-au aflat,
aşa şi de aici înainte în vecii vecilor,
precum nu va putea,
de mult nădejdea i s-ar fi curmat,

fără numai când Clătitorul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă şi neodihnită o ţine),
după a Sa slobodă şi puternică voie
vreodată a o clăti ar părăsi.

Aşadar, toate lucrurile fireşti,
cu una şi singură a soarelui paradigmă,
precum se cade
a se înţelege se pot.

Că precum soarele
de la punctul Racului
până la punctul Capricornului,
se suie şi se pogoară şi în tot anul,
măcar că toate locurile umblării sale
negreşit atinge şi cercetează,
însă nici curgerii sfârşit a face,
nici odihnei a se da poate,
fără numai cât cu apropierea şi depărtarea sa
de la locurile ce priveşte,
mutările şi schimbările vremilor pricinuieşte,
şi aceasta afară din toată socoteala şi simţirea sa**.

Într-acest chip
şi cursul a toată fapta
nepărăsit atomurile schimbându-şi,
toate cele dintru început chipuri
nebetejite şi nepierdute păzeşte.
De unde aievea
[adevărat] este
că ţenchiul sfârşitului
nu în socoteala fireştilor
[a celor ce sunt aşezate în fire],
ci într-a Izvoditorului şi
Pricinuitorului firii este.

Şi aşa, socoteala sfârşitului [rostul şi grija desăvârşirii]
din cele fireşti cu totul ridicându-se,
rămâne ca după pricina pricinilor,
în care a doua pricină
socoteala pricinii sfârşitului să se afle.
Şi aflând-o, să o pricepem trebuie.

Deci, precum aievea s-a arătat,
de vreme ce în cele fireşti
socoteala pricinii sfârşitului fireşte nu se află,
anangheon
[dificil] este
ca în cele ithiceşti
[etice, morale] stăruită să rămână.

Aşijderea ithica [etica] nu altor fapte,
fără numai aceea care
cu socoteală şi cu înţelegere este slujeşte. (…)

Cu acest mijloc mare lumină celor
ce cu înţelegere se slujesc a lumina poate
şi ascuţită sabie împotriva celor
ce pe Ziditorul tuturor
a tăgădui nebuneşte îndrăznesc,
în mână să ia,
de vreme ce deosebirea zidirii şi a
[de a ] Ziditorului dintr-acesta chiar
a se cunoaşte poate.

Căci Ziditorul,
după înţelepciunea şi puterea Sa,
zidirea săvârşind, de lucru Se odihneşte şi,
ca un deplin în putere Stăpân,
o dată numai poruncind,
din veci şi până în veci zidirea
ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă.

Deci precum toate celelalte,
câte sub cer zidiri se află,
din
[de] Ziditor se deosebesc,
căci socoteala
nu a sfârşitului,
ci a poruncii numai au,
aşa una numai
[firea raţională] Ziditorului său
mai aproape şi a se asemăna se zice,
căci precum a poruncii firească socoteală,
aşa a sfârşitului fericirii şi nefericirii,
a binelui şi a răului său chibzuială
şi adevărată hotărâre
a cunoaşte poate.

Şi aceasta măcar că nu din
fireasca sa vrednicie,
ci oarecum împotrivă şi peste fire***,
o înţelegere mai mult decât firească
şi dumnezeiesc şi ceresc oarece (căruia
suflet înţelegător îi zicem),
în sine străluminează,
care, peste cele fireşti hotare ridicându-l
la cele metafiziceşti, ithiceşti şi theologhiceşti cunoştinţe
îl povăţuieşte.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

*sfera = un concept care denumeşte faptul că aştrii cereşti şi lucrurile din univers execută o mişcare continuă şi repetată, de revoluţie.

**soarele, ca toate corpurile cereşti, se mişcă potrivit poruncii pe care Dumnezeu a sădit-o în firea sa, mai presus de raţiunea sa, pentru că raţiunea sa nu înseamnă cugetare şi voinţă liberă, ca în cazul îngerilor şi a oamenilor, ci este raţiunea stabilită de Dumnezeu, aceea ca aştrii să lumineze pământul şi să determine schimbarea vremii (cf. Fac. 1, 14).

***darul raţiunii şi al liberei voinţe este numit aici „oarecum peste fire”, ca un dar deosebit, pentru că firea creaţiei împlineşte porunca lui Dumnezeu, Creatorul ei; numai firile înzestrate cu raţiune şi voinţă liberă au, tot din darul Lui, capacitatea de a nu face voia Lui, de a alege răul, dacă asta îşi doresc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *