Antimatematica şi mistica iubirii

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Poezia Altă matematică face parte din volumul Măreţia frigului (1972), dintr-o perioadă de creaţie aflată spre final, când Nichita începe să resimtă dureros frigul glacial al neprieteniei multora, dar şi al neîmplinirii spirituale numai prin poezie. Poezia acestei perioade nu mai este nici exuberantă şi nu mai are în centrul său preocuparea pentru autodefinirea poetică sau pentru mitologizarea biografiei poetului, ca în etapele anterioare de creaţie.

Nichita Stănescu parcurge acum, ca şi Eminescu spre sfârşitul vieţii, o etapă în care formele poeziei se clasicizează, se stilizează foarte mult. E un clasicism care pare un modernism extrem nichitian, dar adevărul este că Nichita nu mai simte să se manifeste exploziv şi îşi proiectează ideile în mod eliptic. E o bucurie sacadată a creaţiei şi a vieţii, conjugată cu destul de multă şi de aspră decepţie. Aşa încât expresia poetică pare ludică, pastişantă sau o exprimare absurdă, deşi nu este niciuna din acestea.

Exprimată într-un limbaj extrem de modern, cu tendinţe care ne împing spre zona literaturii absurdului, poezia Altă matematică, prin câteva enunţuri uşor sesizabile şi pline de gravitate, ne atrage atenţia asupra iubirii, ca temă majoră şi asupra registrului grav – în ciuda aparenţelor – al discursului poetic.

Primul vers al poemului (Noi ştim că unu ori unu fac unu) este perfect logic, dar ne şochează contradicţia cu afirmaţiile ulterioare. Însă, chiar şi logica lui perfectă conţine un puternic element de polemică, pentru că judecata noastră poetică nu integrează matematica în sfera de interes a poeziei. Aşa încât putem spune că poezia ne instalează într-o tensiune nedezminţită încă de la început.

Prima strofă este alcătuită din patru secvenţe simetrice. Fiecare dintre ele începe cu o afirmaţie matematică, logică (unu ori unu fac unu; cinci fără patru fac unu; opt / împărţit la opt fac unu; unu plus unu fac doi) – o matematică simplă, elementară, pentru că, după cum vom vedea, logica iubirii e simplă şi nu complicată – şi continuă cu alte aserţiuni şi constatări expuse ca o formulă matematică, dar care contrazic logica acesteia.

Nedumeririle poetului par copilăreşti sau absurde (un inorog ori o pară / nu ştim cât face; un nor fără o corabie / nu ştim cât face; un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face), dar sfârşitul acestei prime strofe ne revelează un sens profund şi foarte grav al acestei aşa-zis neştiinţe a poetului. Iar sensul interogaţiilor poetice este acela de a afla răspunsul la întrebarea: eu şi cu tine… cât facem. Pentru că vai, nu ştim cât facem.

Răspunsul la această întrebarea este o necunoscută numai pentru noi (sau pentru unii din noi), căci poetul ni-l oferă el însuşi sub o formă încriptată – şi totuşi uşor de dezlegat. E o ecuaţie uşoară, înscrisă într-o hermeneutică neobişnuită, răspunsul fiind rezultatul primelor trei calcule matematice. Faptul că toate aceste calcule au ca rezultat cifra unu nu este întâmplător, ci ne indică faptul că poetul vrea să ne atragă atenţia asupra importanţei acestui unu.

Un alt element revelator pentru hermeneutica noastră este şi acela că, deşi ne vorbeşte de cifre şi de calcule matematice, poetul transcrie aceste cifre în litere, ceea ce e un indicator literar pentru noi şi nu unul matematic.

Repetiţia de trei ori a acestui unu ne atrage atenţia, ne determină să observăm că unu nu este numai o cifră dintr-un tabel de numere sau un rezultat matematic, ci este un simbol, şi anume al ideii de unitate. În cazul poemului nostru, această idee de unitate este cu atât mai semnificativă cu cât este vorba de unitatea cuplului, pe care o realizează iubirea. Calculul matematic asupra membrilor cuplului este o imposibilitate în optica logicii spirituale şi afective: Ştim că unu plus unu fac doi, / dar eu şi cu tine, / nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Cea de-a doua strofă a poemului modifică şi mai mult percepţia logică a limbajului şi ne transportă în spaţiul definiţiilor abstracte şi al formulelor poetice neconvenţionale şi şocante, specifice însă lui Nichita Stănescu. Este stranie, dar originală şi cu foarte mult efect stilistic această conjugare a formulei matematice cu expresia şi formula poetică modernă şi tipic nichitiană.

Dacă limbajul primei strofe mai păstra încă o oarecare sobrietate raţională, strofa a doua este reversul lustruit nichitian al acestui limbaj, constituit din acele expresii poetice favorite ale lui Nichita, în care poetului îi place atât de mult să contemple lumea, recompunând realitatea după o logică afectivă, interioară, proprie: Ah, o plapumă / înmulţită cu un iepure / face o roşcovană, desigur, / o varză împărţită la un steag / face un porc, / un cal fără un tramvai / face un înger, / o conopidă plus un ou, / face un astragal…

Sfârşitul acestei strofe marchează o culme a abstractizării lucrurilor şi fenomenelor, o culme chiar a absurdului, întrucât poetul ajunge să inventeze cuvinte  precum astragal (nu este însă nici prima, nici ultima oară). Cuvintele sunt pentru el numai o materie lingvistică, important este fluviul experienţial interior, fluviul de sens şi de iubire care se poate transmite prin cuvinte.

Însă această strofă are rolul de a tensiona conştiinţa cititorului şi de a-l pregăti pentru un mesaj cu mult mai grav, un mesaj de esenţă spirituală şi morală foarte profundă. Când credeam că am ajuns la un impas al absurdului şi că poezia nu poate avea nicio continuare logico-raţională, Nichita revine brusc la sobrietatea expresiei, la seriozitatea sensului religios-mistic: Numai tu şi cu mine / înmulţiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem aceiaşi… Unitatea de un singur trup a celor uniţi de Dumnezeu în iubire prin harul Său nu se poate multiplica, împărţi sau scădea în niciun fel, de către nicio intemperie a vieţii, oricât de mult ar încerca unii să ne scadă sau să ne împartă sau să ne înmulţească cu alte păcate.

Aceste versuri ne revelează sensul şi mesajul poeziei, pe care autorul le încifrase atât de abil în cele două strofe anterioare. Iar mesajul este că membrii unui cuplu devin o singură fiinţă prin unirea lor, un singur trup, deşi sunt două persoane diferite. Este mesajul străvechi al Creştinismului şi al Ortodoxiei, transpus doar în expresie modernă.

Unirea pe care o produce iubirea nu poate fi calculată în mod pragmatic şi nici nu poate fi destructurată de împărţiri matematice. Cu alte cuvinte, iubirea şi unitatea cuplului nu pot fi gândite în termenii legilor fizice sau biologice, ori în termenii calculelor sau ai intereselor meschine, pentru că iubirea şi unirea celor ce se iubesc fac parte din arealul spiritual. Acestui areal nu i se aplică legile concreteţei.

Versul final al strofei a treia, rămânem aceiaşi, are tonalităţi eminesciene, întrucât verbul a rămâne este unul din preferatele lui Eminescu, exprimând dorul perenităţii. Şi poate că această tonalitate ar fi rămas neobservată, dacă poetul nu făcea o trimitere clară la Eminescu în ultimele două versuri ale poeziei: Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă!

Apelul la Odă (în metru antic) şi la versurile ultimei strofe (Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!) este evident. Ultimele două versuri din poezia lui Nichita sunt o expresie concentrată, metonimică, a doleanţei eminesciene, exprimată în această ultimă strofă a Odei.

Nichita nu recurge neapărat la antiteza scolastică dintre minte şi inimă, ci putem înţelege aici referinţa sa la minte ca pe un corelativ al gândurilor abundente şi contradictorii, al aglomerării de gânduri şi suspiciuni care întunecă adevărata raţiune şi înţelegere.

Din această minte autonomă, care pretinde că poate să gândească fără inimă, poetul doreşte ca ea să dispară. Inima, ca centru al sufletului şi al iubirii, este locaşul în care trebuie să locuiască oamenii pe care îi iubim. Iubirea îi aşază în mijlocul inimii noastre, al iubirii şi al rugăciunilor noastre, şi acolo ei trebuie să revină,întotdeauna, în fiecare zi şi ceas.

Revino-mi în inimă este sinonimul lui pe mine, / Mie redă-mă. Pentru că privirea către ea cu ochiul senin al inimii şi înţelegerea ei din mijlocul iubirii, fără tulburările patimilor, este ceea ce i-ar aduce poetului odihna interioară.

Cu părintele Alexandre Schmemann despre teologia liturgică [ 1]

nu-e-nimic-departe

Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, trad. din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu, stilizarea textului de Xenia Mămăligă, ediţie îngrijită de Răzvan Bucuroiu, Ed. Anastasia, Bucureşti, f. a, 247p. Versiunea românească traduce originalul rusesc, cf. ed. YMCA PRESS, 1984, p. 2/

Pe copera ultimă apar date despre autor şi traducător.

Autorul cărţii

Pr. Alexandre Schmemann se naşte în Estonia, la Revel, în 1921, din tată estonian şi mamă rusoaică. Se stabileşte în Franţa. Face teologia la Sfântul Serghie la Paris, Literele la Sorbona, şi din 1946 e preot. A predat IBU [ adică Istoria Bisericii Universale] la Sfântul Serghie şi în 1959 ajunge doctor în teologie la Paris.

Se stabileşte la New York, din 1962 e rectorul Institutului Sfântul Vladimir din Crestwood, predând Liturgică. Moare în 1983.

Cărţi mai importante ale sale: Taine şi Ortodoxie, New York, 1965; Calea istorică a Ortodoxiei, NY, 1966; Introducere în Teologia Liturgică, Londra, 1966; Pentru viaţa lumii, Paris, 1966; Marele Post, Abbaye de Bellefontaine, 1974; Din apă şi din Duh, Crestwood, 1974; Euharistia. Taina Împărăţiei, YMCA PRESS, 1985*; Liturghie şi tradiţie, NY, 1990.

Traducătorul român

Pr. Boris Răduleanu s-a născut în 1905 în jud. Orhei-Basarabia, a făcut 4 ani de puşcărie, slujeşte apoi în Biserica Sapienţiei din Bucureşti şi încetează din viaţă la 19 dec. 1990.

Textul cărţii

În p. 13 autorul declară că această carte nu e „un manual de teologie liturgică şi nicio cercetare ştiinţifică”./ Ci a scris cartea în mod fragmentar, când a avut timp şi că este ” un şir de reflecţii despre Euharistie”, p. 13./ Avem de-a face cu o carte din experienţa personală şi nu de una ştiinţifică, p. 13./

Părintele Alexandre spune că „s-a schimbat înţelegerea Euharistiei, a însăşi esenţei ei”, p. 13./ Nu există concordanţă între ceea ce se săvârşeşte şi înţelegerea a ceea ce se săvârşeşte în Sfânta Liturghie, p. 14. Se referă la spaţiul ortodox./

Această neconcordanţă între actul liturgic şi înţelegerea sa a produs ” o stare cronică”, ” o schizofrenie [pusă] sub obroc”, p. 14./ Epoca noastră, spune autorul, este epoca în care ” se înteţeşte din ce în ce mai mult răscoala împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui”, p. 14./ Omul „a devenit măsura tuturor lucrurilor, înlocuind pe Dumnezeu iar credinţa e subminată de ideologie şi de utopie, p. 14./

Biserica trăieşte prin Sfânta Euharistie, p. 14. Cu această afirmaţie se începe discuţia care face obiectul cărţii. Scopul cărţii de faţă e acela de a aminti creştinilor ortodocşi că ei trebuie să se întoarcă la trăirea Bisericii, p. 15./ A scris această carte cu gândul la Rusia, care, în 1983, după cum se ştie…suferea din cauza comunismului, p. 15./

Termenul de Biserică, în gr. evkklhsi,a [ecclisia] desemnează la origine adunarea, p. 17/ Autorul crede că teologia liturgică trebuie să redescopere trinitatea aceasta concretă, practică: Adunarea, Euharistia, Biserica, p. 18. Adică ortodocşii trebuie să redescopere faptul că ei sunt oamenii Bisericii, care trebuie să vină, să se adune în Biserică şi să slujească şi să participe la Liturghie la unison, în mod deplin, ca fraţi şi împreună slujitori ai Sfintei Liturghii. Părintele Alexandre dorea o prezenţă totală a fiecărui credincios la Liturghie şi, în acelaşi timp, cerea de la fiecare şi de la toţi laolaltă să aibă un simţ al comuniunii şi al împreunei-slujiri lui Dumnezeu a întregii Bisericii locale./

Părintele Alexandre vorbeşte aici despre primatul Sfintei Euharistii între Taine. El deplângea faptul că Euharistia era văzută în teologia liturgică contemporană lui ca una dintre Taine şi nu ca „Taina Adunării”, p. 18, în sensul că pentru ea se adună întreaga adunare şi că la ea ar trebuie să se împărtăşească întreaga adunare şi că împărtăşirea tuturora din acelaşi potir creează o şi mai mare unitate între membrii Bisericii locale sau reprezintă unitatea Bisericii. Vom vedea că el accentuează foarte mult împărtăşirea credincioşilor la Liturghie, însă fără a accentua deopotrivă cunoaşterea teologică, sau unitatea în credinţă a întregii comunităţi a Bisericii locale./

El spune că „Taina Adunării” este o expresie a Sfântului Dionisie Areopagitul. Nu pot să confirm acest lucru. Însă şi pentru autorul nostru, Sfântul Dionisie Areopagitul e cineva din sec. 5 d. Hr şi nu un Părinte apostolic din sec. 1 d. Hr./

Polemica sa euharistologică este cu teologia scolastică, cu teologia romano-catolică a celui de al doilea mileniu creştin. De aceea afirmă faptul, că Scolastica „a ignorat sensul eclesiologic al Euharistiei, după cum a uitat şi valoarea euharistică a eclesiologiei”, p. 18. Prin aceasta vrea să spună că s-a ignorat aportul împărtăşirii întregii Bisericii locale la Liturghie, împărtăşire care creează unitatea dintre membrii Bisericii şi dintre ei şi Hristos. /

Uşor cu fotografia la muzeu!

perpendicular

Muzeul Naţional Cotroceni. N-am înţeles niciodată de ce să fotografiezi costă mai mult decât să vizitezi. Ce aş putea să fac cu o fotografie…decât să o păstrez ca amintire? Poate că nu ne place să lăsăm amintiri, să oferim amintiri plăcute despre noi…şi acest lucru e defectuos pentru viitor.

Invitaţie la Congresul de dacologie

se-face-primvara

D-nă prof. Gianina Picioruş,

Pornind de la gândul că duhul creştin trebuie să fie lucrător în toate mediile, vă rog să aveţi în vedere participarea la Congresul de dacologie, din vara aceasta, dedicat lui Eminescu.

Comunicările dvs. sunt gata redactate, doar să alegeţi 6-7, pe care să le citiţi. Comunicările nu sunt urmate de discutii.Au mai fost persoane care au participat cu mai multe comunicări.

Ele vor fi publicate  în revista Dacia magazin (ediţie pe hîrtie, cu o destul de bună difuzare, dar şi elctronică) – deci o remediatizare, ceea ce e foarte bine.

Ii voi scrie în sensul acesta şi IPS Bartolomeu Anania.

Domnul şi Maica Domnului!

Gheorghe Gavrilă Copil

Despre culori şi armonia cromatică cu Paul Gauguin

gauguin-111

gauguin-1-2

gauguin-2

Cf. Paul Gauguin, Noa-noa şi alte scrieri, ed. a II-a, antologie şi trad. de Suzana Mihalescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 116-118. Cartea are 162 de pagini şi e un jurnal al pictorului ţinut în Tahiti, unde acesta a ajuns la o pictură profund naturală.

Sunt personal…de aceea merg cu personalul

sunt-personal

Am fost la mamaia pentru ca să o spovedesc şi să o împărtăşesc, acum, la intrarea în post…bineînţeles cu personalul. Personalul e personal…pentru ca să ai timp să legi relaţii personale. Până ajungi la destinaţie te legi la o vorbă, mai auzi o relatare reală de viaţă, mai sesizezi cum stă românul cu viaţa.

Ora dimineţii: Bucureşti Basarab – Roşiori Nord. Te urci din mers, ocupi loc dacă apuci, oamenii se întoc de la paza de noapte sau de la copii şi cam toţi sunt somnoroşi. Se vând ziare nevândute, seminţe, ciocolată cu sau fără expirare, ciorapi, şerveţele parfumate, se citesc ziare ieftine, omul mai îşi dă drumul la vorbă sau la telefonul mobil care a devenit megafon portabil…te simţi bine, de…

Frânturile de vorbe devin discuţii. De la vinderea porcului la o vorbire în Spania, de la nenorociţii de guvernanţi la criză, de la cum a murit Stan a lui Cicondel, în timp ce bea o bere şi i-au pus lumânările…la faptul că n-ai bilet şi vine supracontrolul…vorbele sunt vorbe şi românii sunt români.

Din tot vagonul…se pare că un sfert aveam bilet şi alt trei sferturi nu avea. Oamenii veneau din spate în faţă…ca să nu dea bani la…naşi. De ce controlorii se numesc…naşi?! Pentru că finii vin la naşi cu…ceva în mână…şi de aceea românul îi numeşte pe controlori naşi…pentru că nu iau bilet ci le dau banu’ în mână.

Lumea picoteşte…dimineaţa. Stăm înfofoliţi pentru că e frig. Degerasem o jumătate de oră pe peron…şi mi s-a tras cu răceală.

Însă toată lumea era cam murdară pe ghete şi cizme…numai tânăra profesoară, navetistă, care a coborât la a treia staţie sau la a patra, nu avea nici pic de murdărie pe cizmele ei impecabile, de un alb alb, şi, tot la fel, nici pe geanta ei roşie…dar îi era frig…şi era morocănoasă.

Am avut o uluire frumosă. M-am gândit: O, dacă ar fi curată şi la suflet ca pe cizme, ce bine ar fi?! Şi asta mi-am dorit-o şi mie…

La întoarcere…m-a uluit în primul rând verdele ultra intens al pulovărului unei doamne, care a urcat cu soţul ei de la staţia Atârnaţi, prima după Roşiori. Mă uitam la pulovăr…şi la grâul de afară, de pe câmp. Grâul era cam îngălbenit pentru că nu a avut prea multă zăpadă…dar verdele de pe ea era atât de frumos, încât nu cred că am văzut vreun verde mai frumos vreodată.

Am venit acasă şi am căutat acest verde în tablourile mele şi l-am găsit  doar în unul, foarte concentrat şi…într-o mică porţiune. Mi-ar fi plăcut la culme să o pictez pe această doamnă tânără, care nu cred să fi avut mai mult de 26 de ani…numai pentru verdele acesta uluitor de bine ales.

După un alb ultrastrăluctior un verde…fără cuvinte.

În gară la Roşiori am intrat în discuţie cu un om pe care îl văzusem că era suferind. Când vede că sunt disponibil pentru el îmi spune că a păţit o mare dandana de curând: o sculă electrică i-a retezat mâna stângă…şi mi-a arătat cusătura făcută la un spital bucureştean. Nea Vasile şi-a ţinut tot drumul mâna cu durere într-un fular…pentru că îl junghia la căldură.

Ne povestim frânturi de existenţă românească. Vorbim frumos. Un om muncitor, care toată viaţa a muncit şi  nu s-a dat înapoi. Îmi reaminteşte despre cum se făcea schimbul trei, de noapte, pe timpul comunismului, de cum arăta Bucureştiul altădată, despre cutremurul din 90…Îmi dă detalii despre sărăcia bucureşteană actuală care e sărăcie lucie în casele sărace.

Când vine vorba să îmi vorbească despre relaţia lui cu medicii… îmi spune că nu i-au cerut niciun ban ca să îi pună mâna la loc…dar el le-a dat 650 de lei că aşa a vrut. Altădată a mai avut probleme cu spitalul…şi nu i-au primit banii. Dar, când a auzit că vrea să îi aducă ouă şi vin de la ţară…medicul a acceptat.

Am mers împreună până la metrou. Când să intru în metrou mi-am dat seama că trebuie să îmi cumpăr cartelă. Însă Nea Vasile nu m-a lăsat în ruptul capului până nu am intrat, amândoi, pe cartela lui.

Un om la vreo 50-60 de ani, mic de statură, îmbrăcat sărăcăcios şi suferind, mi se pleacă la plecare, îmi sărută mâna, îl binecuvintez…şi se bucura că a avut cu cine să discute şi că m-a băgat la metrou pe banii lui. S-a bucura la culme că am acceptat să mă bage pe banii lui –  subliniez asta –  la metrou.

Aşa că sunt personal…şi merg cu personalul, pentru că îmi plac oamenii personali…şi doresc să aflu pulsul lor, al vieţii lor.

Concluzia mersului cu personalul: un alb impecabil la o profesoară navetistă tânără, un verde de la o tânără doamnă şi un bun simţ foarte generos de la un om în vârstă, care ştie şi ce e munca şi ce e bunul simţ. Merită să conversezi cu oamenii…din personal, pentru că sunt personali! Unii dintre ei, desigur!…