Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Poezia Altă matematică face parte din volumul Măreţia frigului (1972), dintr-o perioadă de creaţie aflată spre final, când Nichita începe să resimtă dureros frigul glacial al neprieteniei multora, dar şi al neîmplinirii spirituale numai prin poezie. Poezia acestei perioade nu mai este nici exuberantă şi nu mai are în centrul său preocuparea pentru autodefinirea poetică sau pentru mitologizarea biografiei poetului, ca în etapele anterioare de creaţie.

Nichita Stănescu parcurge acum, ca şi Eminescu spre sfârşitul vieţii, o etapă în care formele poeziei se clasicizează, se stilizează foarte mult. E un clasicism care pare un modernism extrem nichitian, dar adevărul este că Nichita nu mai simte să se manifeste exploziv şi îşi proiectează ideile în mod eliptic. E o bucurie sacadată a creaţiei şi a vieţii, conjugată cu destul de multă şi de aspră decepţie. Aşa încât expresia poetică pare ludică, pastişantă sau o exprimare absurdă, deşi nu este niciuna din acestea.

Exprimată într-un limbaj extrem de modern, cu tendinţe care ne împing spre zona literaturii absurdului, poezia Altă matematică, prin câteva enunţuri uşor sesizabile şi pline de gravitate, ne atrage atenţia asupra iubirii, ca temă majoră şi asupra registrului grav – în ciuda aparenţelor – al discursului poetic.

Primul vers al poemului (Noi ştim că unu ori unu fac unu) este perfect logic, dar ne şochează contradicţia cu afirmaţiile ulterioare. Însă, chiar şi logica lui perfectă conţine un puternic element de polemică, pentru că judecata noastră poetică nu integrează matematica în sfera de interes a poeziei. Aşa încât putem spune că poezia ne instalează într-o tensiune nedezminţită încă de la început.

Prima strofă este alcătuită din patru secvenţe simetrice. Fiecare dintre ele începe cu o afirmaţie matematică, logică (unu ori unu fac unu; cinci fără patru fac unu; opt / împărţit la opt fac unu; unu plus unu fac doi) – o matematică simplă, elementară, pentru că, după cum vom vedea, logica iubirii e simplă şi nu complicată – şi continuă cu alte aserţiuni şi constatări expuse ca o formulă matematică, dar care contrazic logica acesteia.

Nedumeririle poetului par copilăreşti sau absurde (un inorog ori o pară / nu ştim cât face; un nor fără o corabie / nu ştim cât face; un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face), dar sfârşitul acestei prime strofe ne revelează un sens profund şi foarte grav al acestei aşa-zis neştiinţe a poetului. Iar sensul interogaţiilor poetice este acela de a afla răspunsul la întrebarea: eu şi cu tine… cât facem. Pentru că vai, nu ştim cât facem.

Răspunsul la această întrebarea este o necunoscută numai pentru noi (sau pentru unii din noi), căci poetul ni-l oferă el însuşi sub o formă încriptată – şi totuşi uşor de dezlegat. E o ecuaţie uşoară, înscrisă într-o hermeneutică neobişnuită, răspunsul fiind rezultatul primelor trei calcule matematice. Faptul că toate aceste calcule au ca rezultat cifra unu nu este întâmplător, ci ne indică faptul că poetul vrea să ne atragă atenţia asupra importanţei acestui unu.

Un alt element revelator pentru hermeneutica noastră este şi acela că, deşi ne vorbeşte de cifre şi de calcule matematice, poetul transcrie aceste cifre în litere, ceea ce e un indicator literar pentru noi şi nu unul matematic.

Repetiţia de trei ori a acestui unu ne atrage atenţia, ne determină să observăm că unu nu este numai o cifră dintr-un tabel de numere sau un rezultat matematic, ci este un simbol, şi anume al ideii de unitate. În cazul poemului nostru, această idee de unitate este cu atât mai semnificativă cu cât este vorba de unitatea cuplului, pe care o realizează iubirea. Calculul matematic asupra membrilor cuplului este o imposibilitate în optica logicii spirituale şi afective: Ştim că unu plus unu fac doi, / dar eu şi cu tine, / nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Cea de-a doua strofă a poemului modifică şi mai mult percepţia logică a limbajului şi ne transportă în spaţiul definiţiilor abstracte şi al formulelor poetice neconvenţionale şi şocante, specifice însă lui Nichita Stănescu. Este stranie, dar originală şi cu foarte mult efect stilistic această conjugare a formulei matematice cu expresia şi formula poetică modernă şi tipic nichitiană.

Dacă limbajul primei strofe mai păstra încă o oarecare sobrietate raţională, strofa a doua este reversul lustruit nichitian al acestui limbaj, constituit din acele expresii poetice favorite ale lui Nichita, în care poetului îi place atât de mult să contemple lumea, recompunând realitatea după o logică afectivă, interioară, proprie: Ah, o plapumă / înmulţită cu un iepure / face o roşcovană, desigur, / o varză împărţită la un steag / face un porc, / un cal fără un tramvai / face un înger, / o conopidă plus un ou, / face un astragal…

Sfârşitul acestei strofe marchează o culme a abstractizării lucrurilor şi fenomenelor, o culme chiar a absurdului, întrucât poetul ajunge să inventeze cuvinte  precum astragal (nu este însă nici prima, nici ultima oară). Cuvintele sunt pentru el numai o materie lingvistică, important este fluviul experienţial interior, fluviul de sens şi de iubire care se poate transmite prin cuvinte.

Însă această strofă are rolul de a tensiona conştiinţa cititorului şi de a-l pregăti pentru un mesaj cu mult mai grav, un mesaj de esenţă spirituală şi morală foarte profundă. Când credeam că am ajuns la un impas al absurdului şi că poezia nu poate avea nicio continuare logico-raţională, Nichita revine brusc la sobrietatea expresiei, la seriozitatea sensului religios-mistic: Numai tu şi cu mine / înmulţiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem aceiaşi… Unitatea de un singur trup a celor uniţi de Dumnezeu în iubire prin harul Său nu se poate multiplica, împărţi sau scădea în niciun fel, de către nicio intemperie a vieţii, oricât de mult ar încerca unii să ne scadă sau să ne împartă sau să ne înmulţească cu alte păcate.

Aceste versuri ne revelează sensul şi mesajul poeziei, pe care autorul le încifrase atât de abil în cele două strofe anterioare. Iar mesajul este că membrii unui cuplu devin o singură fiinţă prin unirea lor, un singur trup, deşi sunt două persoane diferite. Este mesajul străvechi al Creştinismului şi al Ortodoxiei, transpus doar în expresie modernă.

Unirea pe care o produce iubirea nu poate fi calculată în mod pragmatic şi nici nu poate fi destructurată de împărţiri matematice. Cu alte cuvinte, iubirea şi unitatea cuplului nu pot fi gândite în termenii legilor fizice sau biologice, ori în termenii calculelor sau ai intereselor meschine, pentru că iubirea şi unirea celor ce se iubesc fac parte din arealul spiritual. Acestui areal nu i se aplică legile concreteţei.

Versul final al strofei a treia, rămânem aceiaşi, are tonalităţi eminesciene, întrucât verbul a rămâne este unul din preferatele lui Eminescu, exprimând dorul perenităţii. Şi poate că această tonalitate ar fi rămas neobservată, dacă poetul nu făcea o trimitere clară la Eminescu în ultimele două versuri ale poeziei: Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă!

Apelul la Odă (în metru antic) şi la versurile ultimei strofe (Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!) este evident. Ultimele două versuri din poezia lui Nichita sunt o expresie concentrată, metonimică, a doleanţei eminesciene, exprimată în această ultimă strofă a Odei.

Nichita nu recurge neapărat la antiteza scolastică dintre minte şi inimă, ci putem înţelege aici referinţa sa la minte ca pe un corelativ al gândurilor abundente şi contradictorii, al aglomerării de gânduri şi suspiciuni care întunecă adevărata raţiune şi înţelegere.

Din această minte autonomă, care pretinde că poate să gândească fără inimă, poetul doreşte ca ea să dispară. Inima, ca centru al sufletului şi al iubirii, este locaşul în care trebuie să locuiască oamenii pe care îi iubim. Iubirea îi aşază în mijlocul inimii noastre, al iubirii şi al rugăciunilor noastre, şi acolo ei trebuie să revină,întotdeauna, în fiecare zi şi ceas.

Revino-mi în inimă este sinonimul lui pe mine, / Mie redă-mă. Pentru că privirea către ea cu ochiul senin al inimii şi înţelegerea ei din mijlocul iubirii, fără tulburările patimilor, este ceea ce i-ar aduce poetului odihna interioară.

Did you like this? Share it: