sunt-personal

Am fost la mamaia pentru ca să o spovedesc şi să o împărtăşesc, acum, la intrarea în post…bineînţeles cu personalul. Personalul e personal…pentru ca să ai timp să legi relaţii personale. Până ajungi la destinaţie te legi la o vorbă, mai auzi o relatare reală de viaţă, mai sesizezi cum stă românul cu viaţa.

Ora dimineţii: Bucureşti Basarab – Roşiori Nord. Te urci din mers, ocupi loc dacă apuci, oamenii se întoc de la paza de noapte sau de la copii şi cam toţi sunt somnoroşi. Se vând ziare nevândute, seminţe, ciocolată cu sau fără expirare, ciorapi, şerveţele parfumate, se citesc ziare ieftine, omul mai îşi dă drumul la vorbă sau la telefonul mobil care a devenit megafon portabil…te simţi bine, de…

Frânturile de vorbe devin discuţii. De la vinderea porcului la o vorbire în Spania, de la nenorociţii de guvernanţi la criză, de la cum a murit Stan a lui Cicondel, în timp ce bea o bere şi i-au pus lumânările…la faptul că n-ai bilet şi vine supracontrolul…vorbele sunt vorbe şi românii sunt români.

Din tot vagonul…se pare că un sfert aveam bilet şi alt trei sferturi nu avea. Oamenii veneau din spate în faţă…ca să nu dea bani la…naşi. De ce controlorii se numesc…naşi?! Pentru că finii vin la naşi cu…ceva în mână…şi de aceea românul îi numeşte pe controlori naşi…pentru că nu iau bilet ci le dau banu’ în mână.

Lumea picoteşte…dimineaţa. Stăm înfofoliţi pentru că e frig. Degerasem o jumătate de oră pe peron…şi mi s-a tras cu răceală.

Însă toată lumea era cam murdară pe ghete şi cizme…numai tânăra profesoară, navetistă, care a coborât la a treia staţie sau la a patra, nu avea nici pic de murdărie pe cizmele ei impecabile, de un alb alb, şi, tot la fel, nici pe geanta ei roşie…dar îi era frig…şi era morocănoasă.

Am avut o uluire frumosă. M-am gândit: O, dacă ar fi curată şi la suflet ca pe cizme, ce bine ar fi?! Şi asta mi-am dorit-o şi mie…

La întoarcere…m-a uluit în primul rând verdele ultra intens al pulovărului unei doamne, care a urcat cu soţul ei de la staţia Atârnaţi, prima după Roşiori. Mă uitam la pulovăr…şi la grâul de afară, de pe câmp. Grâul era cam îngălbenit pentru că nu a avut prea multă zăpadă…dar verdele de pe ea era atât de frumos, încât nu cred că am văzut vreun verde mai frumos vreodată.

Am venit acasă şi am căutat acest verde în tablourile mele şi l-am găsit  doar în unul, foarte concentrat şi…într-o mică porţiune. Mi-ar fi plăcut la culme să o pictez pe această doamnă tânără, care nu cred să fi avut mai mult de 26 de ani…numai pentru verdele acesta uluitor de bine ales.

După un alb ultrastrăluctior un verde…fără cuvinte.

În gară la Roşiori am intrat în discuţie cu un om pe care îl văzusem că era suferind. Când vede că sunt disponibil pentru el îmi spune că a păţit o mare dandana de curând: o sculă electrică i-a retezat mâna stângă…şi mi-a arătat cusătura făcută la un spital bucureştean. Nea Vasile şi-a ţinut tot drumul mâna cu durere într-un fular…pentru că îl junghia la căldură.

Ne povestim frânturi de existenţă românească. Vorbim frumos. Un om muncitor, care toată viaţa a muncit şi  nu s-a dat înapoi. Îmi reaminteşte despre cum se făcea schimbul trei, de noapte, pe timpul comunismului, de cum arăta Bucureştiul altădată, despre cutremurul din 90…Îmi dă detalii despre sărăcia bucureşteană actuală care e sărăcie lucie în casele sărace.

Când vine vorba să îmi vorbească despre relaţia lui cu medicii… îmi spune că nu i-au cerut niciun ban ca să îi pună mâna la loc…dar el le-a dat 650 de lei că aşa a vrut. Altădată a mai avut probleme cu spitalul…şi nu i-au primit banii. Dar, când a auzit că vrea să îi aducă ouă şi vin de la ţară…medicul a acceptat.

Am mers împreună până la metrou. Când să intru în metrou mi-am dat seama că trebuie să îmi cumpăr cartelă. Însă Nea Vasile nu m-a lăsat în ruptul capului până nu am intrat, amândoi, pe cartela lui.

Un om la vreo 50-60 de ani, mic de statură, îmbrăcat sărăcăcios şi suferind, mi se pleacă la plecare, îmi sărută mâna, îl binecuvintez…şi se bucura că a avut cu cine să discute şi că m-a băgat la metrou pe banii lui. S-a bucura la culme că am acceptat să mă bage pe banii lui –  subliniez asta –  la metrou.

Aşa că sunt personal…şi merg cu personalul, pentru că îmi plac oamenii personali…şi doresc să aflu pulsul lor, al vieţii lor.

Concluzia mersului cu personalul: un alb impecabil la o profesoară navetistă tânără, un verde de la o tânără doamnă şi un bun simţ foarte generos de la un om în vârstă, care ştie şi ce e munca şi ce e bunul simţ. Merită să conversezi cu oamenii…din personal, pentru că sunt personali! Unii dintre ei, desigur!…

Did you like this? Share it: