Un Bucureşti dezumflat…

iesi-din-cochilia-ta

…într-un februarie al lui 2009. Un frig compact, dens, pe străzi şi în suflete…alături de magazinele care se închid, care se părăginesc şi ne dezumflă infatuarea de acum un an-doi, care ne umplea de alura  că zburăm bine. Cu puţini bani, cu o negură înainte…şi fără chef de noi înşine.

O, nu trăim bine…şi nici nu visăm bine! Nici măcar nu zburăm bine, nici în noi şi nici în afară de noi. Imaginaţie puţină, langoare vie, extinzibilă, grija sufocantă de negrijă…cu gânduri explodate în toate părţile.

Mă uitam la clădirile de pe Regina Elisabeta: casele –  majoritatea –  erau aidoma unor veterani de război care se ţin în bastoane. Pulovăre la…10 lei (????). Apoi placa memorială la casa lui Tudor Arghezi (o fotografiem altă dată; a locuit doar vreo 10 ani acolo)…iar, după ceva metri…colegiul Gheorghe Lazăr în alb şi dungi albastre, cu cruci albastre.

O primărie cu şase steaguri şi un Cişmigiu cu păsărele ciripind friguros. O mamă cu copilul în mijlocul unui stol de porumbei care ciugoale de pe jos. Îmi aduc aminte că am călătorit cu doi chinezi, care se uitau curioşi la barba mea şi la părul lung…probabil le aduceam aminte de vreun bătrân al lor…

Trec pe lângă maşina agenţilor de pază…care stau, mai mereu, degeaba. Apoi cumpăr două cărţi de la Eminescu…pentru experimentalul lor…şi nu pentru că îmi fac o deosebită plăcere. Pasajul Universităţii…încă curat. Îmi aduc aminte şi văd mărţişoare…care nu mai au mare forţă pentru postmodernii care doresc bani şi iar bani, fără să le pese de  modul cum se fac… şi nu cadouri simple dar pline de simbolism.

De ce descriem lucrurile fără amprentă personală? Ce înseamnă personalism pentru oamenii care nu spun, mai deloc, ce simt şi cine sunt? Reflexivitatea, se pare, este din ce în ce mai mult doar apanajul oamenilor care se problematizează. Cei mai puţini însă sunt cei care se problematizează teologic, liturgic, isihast asupra vieţii şi a realităţii cotidiene.

Nu pot să văd lumea decât printr-un ochi teologic, profund uman, genuin. Tocmai de aceea reacţionez faţă de malformaţiile sufleteşti, care au devenit realităţi sociale, ca faţă de existenţe plănuite prost, aiurea, inuman.

Bucureştiul era până mai ieri un oraş mic – privit de la scară mondială –  cu îngâmfaţi mari şi mulţi. Acum am impresia că se transformă într-un deşert cu relicve pe măsură, care suferă, mai mult decât trebuie, din cauza neaşteptatei crize…şi care îşi dă seama că nu se ţine singur pe picioarele sale.

Criza financiară ne arată precaritatea mijloacelor noastre de existenţă. La Bucureşti venea provincialul ca să facă cumpărături sau străinul care trecea prin România şi oraşul părea prosper pentru că nu trăia din banii lui. Acum, când nu se mai cumpără şi nu se mai investeşte…oraşul se dezocupează, se stinge, pare să intre într-o moarte lentă.

O farmacie a dat faliment…şi, pentru că nu au avut unde să ducă lămâiul cu roade în el…l-au lăsat acolo, în mijlocul gunoiului dinăuntru. Un cinematograf s-a închis. Două magazine cu computere s-au închis şi ele…Ceea ce mai merge încă e…mâncarea. Se mai mănâncă…însă nu ştiu cât de calitativ se mănâncă. Nouă ne displace mâncatul la restaurant sau la fasfooduri, unde nu poţi să verifici modul de preparare al mâncării…de aceea nu preferăm să încercăm.

Magazine închise…unul după altul. Un pesimism viu…care îmbogăţeşte egoismul nostru încrâncenat. Un Bucureşti care nu pare să aştepte primăvara…ci iarna.

Însă, acest strat profund al sensibilităţii umane pe care eu îl resimt…rămâne undeva la fund, e simţământul cu care omul se trezeşte şi doarme –  dacă are somn –  însă, parcă văd, în vară, sensibilităţile uşoare ale bucureştenilor care ies la suprafaţă şi care vor amuzament şi distracţii.

La 17-18 ani nu înţelegeam de ce oamenii nu vor să fie profunzi tot timpul sau de ce înoată în gânduri şi sentimente atât de nătângi de cele mai multe ori. Mai apoi mi-am dat seama că profunzimea… e un pericol pentru mulţi, pentru că cele mai multe joburi cer oameni falşi, uşori şi manipulabili.

Oamenii pe care îi cere Biserica de la noi sunt oameni…grei, profunzi, străvăzători. Greutatea spiritului e greutatea valorii. Dacă cineva profund e resimţit ca ceva de-neînţeles-şi-de-neîngurgitat atunci valorile lui, experienţele lui, nefiind înţelese, el însuşi devine ceva de neacceptat şi de neiubit.

Nu poţi să iubeşti decât ce înţelegi. Şi nu poţi să înţelegi dacă nu eşti profund. Nu poţi să fii profund însă fără  ca să fii un om duhovnicesc şi nu poţi să fii duhovnicesc fără să te despătimeşti de patimi, fără să te umpli de sfinţenie.

Oricum o dai lumea se înţelege numai de către oamenii Sfinţi. Ceilalţi rămân la ştiinţificitate, la experienţa prin simţuri, la lucruri citite…sau intuite într-un anume fel. Ca să ieşi din cercul strâmt unde norocul te petrece, cum spunea Mihail, trebuie ca Dumnezeu să intre în viaţa ta de deasupra.

Noi, oamenii, ne dăm unul altuia bobârnace, vrem, sărim în sus, ne dăm peste cap…dar tot aici rămânem: în timp, în spaţiu, între limitările noastre. Numai viaţa cu Dumnezeu te dezlimitează, pentru că Dumnezeu intră în viaţa ta, de deasupra şi te ridică la Sine pentru ca să vezi lucrurile fără să te lipeşti de coordonate umane pătimaşe.

Ce simţi, cum simţi, de ce simţi duhovniceşte lumea, viaţa şi pe oameni…e o taină pentru mulţi. E numai taina ta. E taina unei vieţi cu Dumnezeu, ascunsă în Dumnezeu. Tocmai de aceea abordarea strict psihologică în descrierea şi înţelegerea vieţii Sfinţilor e un fiasco pentru că e o percepere umană grosieră şi nu duhovnicească.

-Poţi gândi ortodox şi trăi deopotrivă într-un Bucureşti plin de marasm?

-Da!

-Cum e posibil?!!!

-E posibil…pentru că tot ce trăieşti tu este de nivel personal, de nivelul adâncimilor tale personale care pot să nu pactizeze cu sentimentele de fond.

– Atunci de ce aţi spus că totul e parcă în disoluţie?

-Pentru că aşa percep lucrurile. Pe de o parte simt frica, dezolarea, tristeţea din fiinţele oamenilor…iar, pe de altă parte, când vine vorba să particularizăm lucrurile sau să intrăm dedesubtul acestor stări nu mai găsesc niciun sentiment apăsător. Dacă eu nu mă simt şi nu trăiesc aşa…de aceea percep lucruri care nu îmi sunt proprii acum. Între mine…şi ei…

– Pe dv. nu vă traversează deloc aceste sentimente, stări de spirit negative?

– Ba da, de multe ori, însă mie îmi displac din start. Le percep ca pe nişte neprieteni cu care nu vreau să fac casă bună. Una e să ai griji şi alta e să îţi faci griji. Eu am griji, îndatoriri, lucruri pe care le cer de la mine…însă nu îmi fac griji care nu ţin de mine, nu ţin să maximalizez starea de chinuire interioară.

Punct. De la capăt. De ceva vreme simt cărţile ca pe ceva neterminat, ca pe nişte realităţi vii, care mai au nevoie de multe fasonări. Deodată am început să văd cărţile nescrise ca pe nişte peşti nestăviliţi, care se zbat în mine iar pe cele scrise sau pe care le citesc ca pe nişte entităţi care nu se lasă…terminate, închise între două coperţi.

Eu am oroare de coperţile care îmi termină spaţiul de citit. Când o carte se termină…îmi displac enorm de mult coperţile. Când ajung la cealaltă coperă…ajung la ce nu e cartea.

Măi, oameni buni, cărţile ar trebui să nu se termine niciodată, ca şi viaţa oamenilor! Tocmai de aceea viaţa oamenilor…va fi veşnică, pentru ca să nu fie o carte terminată.

Un comentariu la „Un Bucureşti dezumflat…”

  1. În timp ce citeam gândurile dumneavoastră în venea în minte Bucureştiul pe care îl trăiam în anii 1998-2000 cu acelaşi aer de aşteptare a unei furtuni prea previzibile.

    Îmi aduc aminte de plimbările aparent lipsite de scop dar pline de sens, pe care le făceam tocmai pentru a simţi pulsul unui muribund totdeauna ţinut în viaţă de speranţă.

    Totdeauna m-au fascinat anticariatele în aer liber de la Universitate, unde găseai şi ce nu-ţi trecea prin minte.

    Bucureştiul e format din două oraşe: centrul şi restul (fostele cartiere muncitoreşti). Pulsul oraşului îl poţi sesiza făcând o plimbare prin centru, îţi dai seama de vremi şi tendinţe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *