Prima parte
***
Doreşte să ne dea d-l Hurduzeu, acum, post-factum, vreun nume de lup singuratic? Asta ne-ar ajuta să spulberăm o parte din necunoscute, am identifica corect oamenii şi le-am observa traiectoria ulterioară. De ce? Pentru ca lupii singuratici să nu devină, între timp, haimanale, lichele intelectuale de stânga sau de dreapta.
*
Gândirea destructurantă şi non-personalistă a postmodernismului nu poate fi negată doar dintr-o poziţie „de o exterioritate radicală” [p. 15]…pentru simplul motiv că toţi suntem postmoderni în modul de a observa existenţa şi de a ne raporta la ea. Numai că unii sunt postmoderni seculari iar alţii postmoderni religioşi, după cum noi suntem postmoderni ortodocşi.
Paradoxul nostru, al postmodernilor ortodocşi, e că noi nu ne lăsăm destructuraţi interior şi nici nu suntem fără amprentă personală…dar respirăm şi activăm într-o lume ideatică a fragmentului, a pluralităţii, a relativismului dogmatic şi moral, a sexualizării excesive a persoanei şi a lucrurilor, a nihilismului şi a intoleranţei, chiar dacă vrem sau nu vrem noi.
Postmodernismul este destructurat de către noi din interiorul său, în mod tacit, pentru că ne deparazităm interior şi comunitar de valenţele restrictive, ideologice. Pe scurt: poţi să bagi pumnul în gură ideologiei postmoderne nu din afara ei [ pentru că nu există în afară] ci dinăuntrul ei.
Şi, după cum am arătat în mod continuu pe platforma noastră, se poate trăi şi simţi ortodox foarte bine în postmodernitate, pliindu-te pe cadrele postmodernităţii dar fără substanţa postmodernităţii în tine…ci fiind plini de harul Prea Sfintei Treimi şi de o cunoaştere teologică profundă.
*
Soluţia personaliştilor şi a conservatorilor radicali, spune d-l Hurduzeu, este „trinitarismul ortodox” [ p. 16]. Este în mod evident faptul că se referă la teologia părintelui Dumitru Stăniloae şi a teologilor ortodocşi importanţi ai sec. 20, chiar dacă nu citează pe nimeni.
Am observat- şi nu îmi place acest lucru – că autorii, de foarte multe ori, folosesc idei şi concepte, sintagme şi aprofundări ale altora fără ca să semnaleze sursele citate sau pe care le prelucrează.
Însă aici, în p. 16, se observă faptul că d-l Hurduzeu s-a aventurat într-o problematică teologică care nu îi e proprie. Ideea că „monismul platonizant” e de „sorginte augustiniană” [Ibidem] e o contradicţie în termeni. Monismul păgân, intelectualizat de către filosofii epocii…nu are nimic de-a face cu concepţia despre Dumnezeu a Fericitului Augustin, care urmează Revelaţiei.
O a doua chestiune importantă a p. 16, înţeleasă defectuos, e aceea că suflarea Sfântului Duh, adică harul dumnezeiesc, nu doar particularizează ( ne referim la afirmaţia: „prin suflarea particularizantă a Sfântului Duh”) ci îi şi unifică pe credincioşi. Acest fald al interpretării este împrumutat din teologia rusă ortodoxă a sec. al 20-lea, care milita pentru o privire unilaterală asupra rolului persoanei Sfântului Duh în viaţa Bisericii, acela că El ar particulariza pe oameni dar nu i-ar aduce şi la unitate.
Un al treilea lucru defectuos e afirmaţia că „a iubi creştineşte presupune uneori conflict şi tensiune”[ Ibidem]. Însă conflictul nu e dat de iubire ci de alteritatea unilaterală. Faptul că suntem diferiţi şi cu experienţe diferite şi, mai ales, faptul că vrem să ne personalizăm extremist, ca persoane puternice dar nu în folosul comuniunii cu ceilalţi, ci, de cele mai multe ori, împotriva comuniunii cu ceilalţi, de aceea se nasc…conflictele.
În josul p. 16, cele două tabere „prietene” – conservatorii radicali şi personaliştii – „au însă direcţii comune de atac” [Ibidem]. De ce de atac? De ce îşi statutează prezenţa numai prin defensivitate, prin negarea altora şi nu prin pozitivitate, prin aceea că propun ceva altora şi ceea ce propun ei este cel mai bun lucru pentru toţi?
E un lucru bun că ” atacă chestiuni vitale” [p. 17] şi ele sunt enumerate în partea de sus a p. 17: România în UE, dezastrele revoluţiei industriale, libertăţile individuale, limbajul comun şi valorile tradiţionale, starea naţiei române. Însă se observă că „deşertificarea morală şi spirituală a ţării” [ Ibidem] apare spre finalul înşiruirii şi că motivele de discuţie ale celor două tabere sunt mai degrabă sociale decât religioase sau nu sunt, în primul rând, duhovniceşti.
Intrarea şi viaţa în UE, migrarea după loc de muncă, cenzura etc. nu sunt chestiuni vitale – în opinia noastră – dacă soluţia este „trinitarismul ortodox”, adică comuniunea vie cu Sfânta Treime. Însă ni se pare că autorul se foloseşte de un fond religios ortodox, în speţă de dimensiunea trinitară a vieţii în concepţia ortodoxă pentru a o transla pe un fond politic-social indiferent la racordarea teologică, adică acolo unde nu îi e locul.
D-l Hurduzeu nu se fundamentează însă pe personalismul şi comuniunea cu Treimea ci pe un set de idei sociale evaluate, de faţadă, ca având racordare interioară cu teologia ortodoxă.
Intrarea în UE, migrarea, pierderea libertăţilor, cenzura, comercializarea vieţii româneşti, din punctul de vedere al teologiei şi al vieţii ortodoxe, nu sunt motive vitale, ci colaterale.
Dacă pe conservatorii radicali şi pe personalişti i-ar interesa, în primul rând, fondul problemei, ar trebui să înceapă cu ei înşişi: cu înduhovnicirea lor şi astfel ar putea vorbi de experienţa în Biserică pe baze trinitare.
Problemele vitale sunt numai cele de ordin duhovnicesc personal şi comunitar. Tocmai pentru că cele două categorii de insurecţionali ideologici nu prea sunt echilibraţi şi nici nu au fundamente teologice solide – aşa deducem din discursul autorului – de aceea şi confundă problema vitală cu problema secundară.
Mai pe scurt: dacă orice om, intelectual sau nu, ar fi integraţi în proiectul de împlinire umană al Bisericii Ortodoxe, acela de a-şi sfinţi viaţa, ar percepe toate lucrurile pe care le enumeră d-l Hurduzeu în capul p. 17 ca…probleme secundare şi nu vitale.
Intrarea în UE, mondializarea, tehnoglobalizarea, dezintegrarea limbajului tradiţional, a valorilor tradiţionale etc. nu sunt probleme reale atât timp cât noi trăim în ritmurile comuniunii cu Dumnezeu clipă de clipă. Pentru că, un om duhovnicesc valorizează pozitiv orice oportunitate care îl ajută să se înduhovnicească şi mai mult şi nu se teme şi nici nu se isterizează când se încearcă o timorare sau bagatelizare a persoanei sale.
Extinderea noastră în timp şi spaţiu, prin mijloace tehnologice şi schimbările profunde ale societăţii trebuie urmărite în mod pozitiv şi nu panicard. Iar panica, extremismul, fobiile de tot felul vin tocmai de aici: cei care se agită nu sunt oameni profunzi, duhovniceşti, nu au cunoştinţe realiste şi echilibrate vizavi de realitatea lumii noastre.
Dimpotrivă noi credem că ortodoxul postmodern trebuie să perceapă foarte atent, fără teamă şi repulsie, ideologia postmodernă la lucru, în acţiune şi să înţeleagă unde trebuie să pună har, muncă şi inteligenţă luminată de Dumnezeu acolo unde acum e vid de cunoaştere şi de împlinire personală.
Faptul că teologii şi credincioşii ortodocşi activează la nivel online şi vorbesc despre deconstrucţia postmodernităţii pe baze ascetico-teologice e un lucru mai mult decât pozitiv. Faptul că putem comunica şi că putem călători şi că ne putem manifesta în multe feluri credinţa şi viaţa [ ca şi scriind o carte ca cea de faţă] sunt lucruri providenţiale.
Nu e însă judicios să cerem o lume dreaptă, o lume normală de la toţi…atâta timp cât anormalitatea şi degenerescenţa umană sunt consecinţele nefaste ale dezideratelor individualiste şi consumeriste ale postmodernităţii. Eu, personal, mă mir cum de mai suntem atât de normali…şi nu ne mâncăm unii pe alţii pe stradă, la ce fel de idei ne traversează tot timpul. A cere acum, de către noi, o lume sfântă şi perfectă, înseamnă să fim utopici.
În postmodernitate trebuie să rezişti personal şi comunitar…pentru că nu te poţi impune în faţa unui colos financiar cu multe ramificaţii. Ne salvăm prin viaţa Bisericii, printr-o cunoaştere profundă a realităţilor…dar fără să ţipăm la tot pasul că ni se iau sau ni se refuză drepturi…pentru că, în fapt…nu ni se dau, în mod real, drepturi.
Postmodernitatea e o ideologie în care Dumnezeu nu are loc. Faptul că noi mai avem loc şi că ne facem loc…e o minune imensă. Trebuie să înţelegem odată şi odată acest lucru: ortodocşii sunt toleraţi în lumea de astăzi şi nu stăpâni pe situaţie. Ironizarea noastră nu are accente reflexive, nu vine dintr-o cunoaştere a teologiei şi a vieţii ortodoxe…ci din aceea că nu ne deschidem cu totul lejerităţii, permisivităţii totale, plezirismului.
Când cineva ne zâmbeşte fals superiorist pentru că suntem credincioşi ortodocşi trebuie să înţelegem cu toţii că vor să ne spună…că nu ne conformăm cu veacul. Şi au dreptate. Însă, această iritare pe care o aduce ironizarea noastră nu trebuie să se transforme într-o continuă ironizare a lor, a celorlalţi, care nu sunt ca noi, pentru că iarăşi cădem în altă extremă, în aceea a unei animozităţi continue cu necredincioşii, animozitate care nu ne lasă să ne liniştim interior.
*
Trecem la elite. Da: sunt multe dintre ele…doar imagine [ p. 17] şi au o artă oratorică abilă prin care eludează din discuţie propriile lor probleme. Tocmai de aceea sunt imagini fotoşopate pentru că sunt…imagini deparazitate de lucrurile care le displac.
Însă, dacă sunt şi mă situez printre personalişti [ oare sunt printre ei?!] nu trăiesc o stare de revoltă, nu sunt revoltat, alături de conservatori [ p. 17] ci indignat sau dezgustat. Ideea de revoltă, de acţiuni furioase de demascare …aparţin autorilor…
După cum spuneam…nu „civilizaţia globală” [p. 18] e problema ci tu, care trăieşti într-o lume globală, eşti ortodox, nu eşti un om duhovnicesc şi nu ştii să trăieşti atent şi bucuros în lumea ta. Personal nu am niciun complex şi nicio fobie că sunt european, că trăiesc într-o lume mondializată, consumeristă, nihilistă. Problema mea e problema tuturor creştinilor din toate secolele: ce să fac eu, personal şi ce pot să facă alţii împreună cu mine pentru ca să trăim autentic ortodox.
Dacă Sfântul Pavel Apostolul ştia să umble pe mare şi pe uscat şi se folosea de legile romane cu multă abilitate în propovăduirea sa, trăind într-o lume mai idolatră şi mai barbară ca cea de acum…cum aş putea eu să mă plâng, când am condiţii de 500% mai multe decât el ?
Să mă plâng de faptul că pot comunica şi mă pot citi mii de oameni? Să mă plâng de faptul că pot avea cunoştinţe şi mă pot nevoi într-un mod în care doar 10 dintr-un milion mă pot înţelege? Să mă plâng pentru faptul că mi se oferă condiţii de studiu şi de viaţă din care eu pot alege decent, cu străvedere?
Noi nu idealizăm dar nici nu demonizăm lumea noastră, de acum, pentru că ne-am tăia craca de sub picioare. A fi ortodox realist înseamnă să te înduhovniceşti cât poţi de mult în viaţa ta lăuntrică şi să te umpli de cunoştinţe şi de virtuţi ca un pom de roade…iar, în viaţa socială, să acţionezi în măsura în care ţi se dă voie şi îţi este permis. Abilitatea duhovnicească nu înseamnă diplomaţie perversă. Abilitatea duhovnicească înseamnă să fii mereu în stare de gardă, ca să acţionezi ca un creştin ortodox, ca un preot sau ca un teolog ortodocşi.
