În căutarea autenticităţii româneşti [1]

Vom încerca –  sub acest titlu –  să facem o altă diagnoză personalistă, în mai multe episoade, la o carte recentă şi anume la:  Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, cu postfaţă de Gheorghe Fedorovici, Ed. Logos, Bucureşti, 2008, 367 p.

Discuţia asupra ei, dorinţa de a-l cunoaşte pe d-l Platon şi mai bine ( ne pare rău că d-l Hurduzeu nu ne-a iscat emoţii) ne-au determinat să cumpărăm cartea şi să o citim, de aceea dezbaterea conţinutului cărţii va fi o discuţie punctuală, pas cu pas, prin care ne vom arăta adeziunea sau lipsa de acord cu autorii, indicând, pe deasupra, eventuale nelămuriri, inadvertenţe, punând semne de întrebare.

Mai înainte de orice discuţie, m-au enervat două lucruri fundamentale:

1. privarea mea, ca cititor, de conţinutul cărţii la cumpărare, atâta timp cât ediţia este ţiplată şi

2 faptul că autorii au reeditat articole în această carte şi nu au pus osul la bătaie de la cap la coadă.

E un gest de incorectitudine editorială inacceptabilă faptul de a nu specifica acest lucru încă din prima pagină: aceste articole au fost publicate pe blogul şi saitul cutare sau în revista cutare şi aici…sunt doar adunate sub acest titlu.

Dacă ştiam că sunt reproduceri, pe care deja le citisem…nu aş mai fi cumpărat cartea. La ce bun, nu?  Faptul că ea a fost ţiplată şi nu am ştiut ce e în năuntru şi am cumpărat-o cu ochii închişi, pentru că doream să citesc ceva de d-l Platon m-a făcut…să iau ţeapă. Însă ţeapa, după cum spuneam, ne-au dat-o autorii şi editura în mod premeditat, noi aşteptând marea cu sarea de la unul dintre autori…neoferindu-ne decât puţină sare din trupul lui ( mă refer la muncă, desigur…).

*

Prima lămurire necesară: în această carte nu se publică…ci se republică nişte eseuri. Însă nu toate sunt eseuri.

După primele două articole urmează citaţii critice…şi se termină cu aceste trei secţiuni, în p. 11-32 tot conţinutul stipulat în titlul cărţii, pentru că primul capitol e intitulat: „A treia Forţă”. Se revine la discutarea problematicii din titlu în partea a 4-a, credem noi, numită: Ce-a mai rămas de apărat.

Al doilea capitol e format din două interviuri luate de către unul dintre creatorii lui booklog. ro…Deci nu sunt eseuri.

Cartea nu are unitate interioară  şi noi am resimţit-o ca pe o formă eterocolită de manifestare ideatică. Stilul celor doi autori se diferenţiază în mod major şi  articolele au, de foarte multe ori, accente revanşarde diluate şi iz partinic, ochesc pe cineva în mod vehement – chiar dacă nu se dau nume tot timpu- fac exces de nervozitate dar nu tratează o temă cu minuţiozitate.

Sunt grupate aici texte în care autorii îşi varsă focul, îşi laudă admiraţii şi îşi ţintuiesc, cu luciditate, agresorii vii sau în stare de dormitare.

Coperta primă e de un prost gust veritabil [cea din imaginea supra], chiar dacă semnificativă. Ea e specifică protestelor sangvinare…care nu edifică ci numai reprezintă o stare de spirit…imatură.

*

În primul articol al cărţii d-l Hurduzeu identifică faptul că respirăm într-un „deşert al conformismului” [p. 11] pe care îl vede, în mod acurat, ca pe o chintesenţă a postmodernismului [Ibidem].

Deşi vorbeşte despre elitele care îl enervează, totuşi …nu le identifică. Însă elitele nu fac altceva decât să confunde conştiinţa critică a omului cu …tradusul realităţilor „într-un limbaj savant” [Ibidem]. Noi îl numim pseudo-limbaj sau păsărească dar nu suntem de acord cu faptul…că toţi intelectualii vorbesc păsăreşte. Unii mai vorbesc şi româneasca profundă.

Se proliferează „banalitatea şi sterilitatea intelectuală” [p.12]…însă titulaturile de modernism şi postmodernism nu sunt noţiuni arbitrare [Ibidem] ci noţiuni care radiografiază epoci şi mentalităţile lor aferente. Le-am fi putut numi şi altcumva, desigur, însă epocile ca atare subsumează caracteristici sociale şi ideatice specifice.

Postmodernismul nu ne sugerează că trăim „într-un prezent continuu” [Ibidem] ci încearcă să ne subjuge atenţia cu o multitudine de oferte care să ne facă captivi momentului. Iar intelectualul se poate plasa unde vrea el, [Ibidem] că nu e robot…ci joacă cum i se cere…dacă asta e profitabil pentru el sau dacă nu are niciun Dumnezeu.

Din momentul când discuţia uită de stânga şi dreapta şi se concentrează asupra a două categorii de intelectuali: conservatorii radicali şi personaliştii [Ibidem] ( de ce sunt ultimii ghilimelaţi/ puşi între ghilimele ?) lucrurile devin …explicit româneşti.

Cititorul ortodox român este condus pe o cărare strâmtă de aici încolo.

El înţelege că aceste două tabere ortodoxe sunt revista Rost şi fundamentaliştii ortodocşi pe de o parte, intitulaţi, în mod fals: conservatori radicali (ei sunt radicali / extremişti dar nu ştiu cum să conserve nici românismul şi nici Ortodoxia) iar, o a doua tabără –  la care mi-a sărit inima, la faptul  că m-aş putea afla în ea – e intitulată de d-l Hurduzeu drept „o specie recent apărută în peisajul intelectual românesc. Lupi singuratici” [ p. 13].

Dacă pe primii i-a intuit bine – şi, cartea, e pentru ei, pentru extremiştii ortodocşi moderaţi şi nu pentru…lupii singuratici –  pe lupii singuratici i-a definit ceţos, pentru că aceşti lupi apar în carte tot ca un fel de conservatori extremişti, atâta timp cât „se opun globalismului şi manifestă scepticism faţă de o Europă unită” şi altele [ p. 13-14].

Domnul Hurduzeu cred că a intuit ceva, dar nu prea bine: pentru că lupi singuratici şi personalişti există, dar ei nu pot fi catalogaţi la grămadă.  Sunt incatalogabili că d-aia sunt recenţi şi d-aia sunt singuratici.

Extremiştii ortodocşi, după cum se observă la nivel online, de vreo lună-două au numai cipuri pe masa de discuţie, 666 şi sfârşitul lumii. Dacă aceştia sunt conservatorii radicali…atunci nu pot să salveze nici România, nici Ortodoxia, nici tradiţiile şi obiceiurile româneşti, nu mai pot să muncească şi nici să se nevoiască, pentru că nu au niciun proiect personal sau comunitar închegat… ci ei sunt nişte milenarişti temporali care vor să îndepărteze de noi sfârşitul lumii.

Singura scăpare – mă refer la faptul de a fi mentorii unei naţiuni –  cred că vine de la lupii singuratici, dar ei nu trebuie confundaţi cu starurile predicatoriale ale momentului. Însă vom avea timp de discuţie…

Autorul spune, că rezistenţa noastră se regăseşte „la nivelul persoanei concrete” [p. 14] şi e adevărat acest lucru. Personalizarea noastră ţine de „un comportament individual exemplar, [de] o angajare personală eroică, [de] relaţii inter-umane autentice” [ Ibidem].