Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Lună: martie 2009 (Page 1 of 17)

Frumuseţea dumnezeiască [2]

de-mana

În prima parte a articolului meu vorbeam despre găsirea frumuseţii în lucrurile mărunte ale vieţii noastre, incluzând aici şi imperfecţiunile noastre.

Ştim că în unele culturi, copiii sunt dotaţi din naştere cu o acuitate vizuală neobişnuită, fapt pentru care au o putere de evaluare sporită a problemelor profunde. Însă, de la deschizătura crestată a unui vas antic la zâmbetul cuceritor al unui copil care suferă de sindromul Down, realităţi considerate de foarte mulţi oameni drept inacceptabile – datorită imperfecţiunilor lor evidente – pot revela o frumuseţe transcendentă, o adevărată perfecţiune, pentru aceia care au ochi să o vadă.

Dar acest fel de frumuseţe cere participarea noastră. Când privim pentru prima dată un lucru cu care nu suntem familiarizaţi, spre exemplu o pictură executată extraordinar sau contemplăm, la microscop, simetria care stă la baza unui sistem haotic sau asistăm la descoperirea unui cristal ascuns într-o rocă şi în mâl, avem tendinţa să ne ţinem răsuflarea, pentru că suntem uimiţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi când avem parte de întâlnirea cu diverşi oameni. Observăm că atunci când Iisus Domnul a vindecat pe un paralitic sau pe un orb, mulţimile s-au minunat. Căci atunci când suntem mişcaţi de lucruri profunde şi privim în adâncul obiectului sau al persoanei cu care ne întâlnim, suntem mişcaţi să cunoaştem şi mai mult, datorită propriei noastre experienţe.

Însă suntem răvăşiţi în mod special de către frumuseţe atunci când o întâlnim iar frumuseţea creaţiei ne face ca să dorim să împărtăşim această experienţă şi altora, să o aprofundăm, să o cunoaştem în deplinătatea sa.

Autentica frumuseţe produce o mişcare puternică în sufletul nostru. Şi, fără doar şi poate, frumuseţea creaţiei îşi are izvorul în frumuseţea dumnezeiască, în bunătatea şi în  slava lui Dumnezeu.

Traducătorii greci ai Bibliei ebraice, adică ai Vechiului Testament, ai Septuagintei au fost foarte atenţi la traducere şi mişcaţi de frumuseţea insuflării dumnezeieşti.  Una dintre cele mai izbitoare divergenţe dintre cele două surse, adică dintre textul masoretic şi LXX, constă în transformarea totală, în LXX, a unui pasaj cu care se încheie, de fapt, cartea Genezei.

În Gen. 49, 14, Isahar, fiul lui Iacov, este comparat, la modul pozitiv, cu un măgar credincios şi care se odihneşte între animalele de povară. Cei 70 de traducători ai Septuagintei, care, potrivit Tradiţiei, au tradus versiunea greacă a Vechiului Testament, au citit verbul ebraic hamad (a dori) confundându-l cu substantivul hamor ( măgar).

Din acest motiv au transformat, dintr-o dată, o descriere fizică în una duhovnicească, ajungându-se la forma: „Isahar doreşte binele” (calon epethumesen).

Comentând acest verset, Sfântul Ipolit al Romei ne oferă o citire simbolică a lui: „Textul acesta metaforic şi simbolic ne vorbeşte de Domnul prin Isahar. Numai acesta [dintre toţi fiii lui Iacov], de fapt, a dorit binele din copilăria lui”[1].

Încă odată termenul cheie e calos, care poate însemna atât bine cât şi frumos. Pentru traducătorii LXX, Isahar este o persoană tipologică care Îl indică pe Hristos, pe Mântuitorul nostru. Astfel dorinţa sau dorul nu numai de a-L vedea pe Hristos, ci şi aceea de participa prin şi întru El la mântuirea Sa.

Sfântul Ipolit înţelege obiectul dorinţei lui Isahar –  care era un motiv elenistic, filosofic, familiar şi care va fi preluat de foarte devreme de teologii creştini – ca fiind în legătură cu ultima Bunătate, în definitiv: cu frumuseţea lui Dumnezeu.

La Sfântul Maxim Mărturisitorul, frumuseţea are un sens extatic. Ea iese din sine şi îmbrăţişează toată creaţia. „Cauza tuturor lucrurilor, prin frumuseţea, bunătatea şi profunzimea iubirii Sale celei prea mari pentru toate, iese din Sine, prin purtarea Sa de grijă, care îmbrăţişează întreaga creaţie”[2].

În altă parte, Maxim se referă la urcarea lui Moise pe Sinai şi interpretează, în sens simbolic, această ascensiune, ca intrare a sufletului în întunericul dumnezeiesc sau în „spaţiul fără formă şi imaterial al cunoaşterii duhovniceşti”.

În întunericul sau în lumina dumnezeiască, Moise a câştigat „cunoaşterea prototipurilor tuturor lucrurilor” pe care trebuia să le creeze, în relaţie cu Cortul sfânt.

Tot la fel, în aceiaşi termeni, Sfântul Maxim vorbeşte şi de omul duhovnicesc. Astfel, dobândind cunoaşterea „noetică”, această persoană duhovnicească, ca un alt Moise, „pictează / zugrăveşte în sine frumuseţea dumnezeiască prin excelenţă” şi prin aceasta devine „o copie credincioasă/ fidelă a frumuseţii arhetipale”[3].

Prin urmare, omul duhovnicesc devine un exemplu pentru cei care doresc să-l urmeze. Primind în mod experenţial cunoaşterea frumuseţii dumnezeieşti, omul duhovnicesc devine o frumuseţe, care este un exemplu şi un martor al acestei puteri mântuitoare.

Cele dumnezeieşti, continuă Maxim, „sunt vrednice de dorit. Iar cel care le doreşte şi le iubeşte cu mult dor este mişcat el însuşi spre tot ceea ce produce această putere dumnezeiască şi spre dragoste…Cu alte cuvinte, mişcările dumnezeieşti din alţii şi din tine, sunt însetate de tot mai multă însetare [pentru Dumnezeu], sunt pline de dor de un dor şi mai mare, de o iubire plină de o iubire şi mai mare”[4].

Calitatea foarte dinamică a frumuseţii dumnezeieşti şi a fiinţei divine în primul rând, nu pot fi gândite ca „imobile”, dar, în acelaşi timp sunt gândite ca „mişcându-se nemişcat”. Frumuseţea se revarsă din sine şi umple întreaga creaţie şi atrage spre sine pe toţi cei care o văd, preschimbându-i pe ei prin propria ei strălucire.

Sfântul Grigore Sinaitul vorbeşte însă de „o viaţă îngerească”, trăită de acela care, „prin puterea Duhului [şi] cu ajutorul Logosului [dumnezeiesc], preface trupul nostru pământesc în chipul strălucirii şi al înflăcărării  frumuseţii dumnezeieşti”[5].

În cele din urmă, ne vom referi la cuvintele Sfântului Grigorie Palama, care citează Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, şi anume comentariu de la Ps. 44. Palama spune aici, că lumina necreată de pe muntele Tabor, cea a transfigurării, despre care au dat mărturie Apostolii, „este frumuseţea lui Dumnezeu contemplată de către Sfinţi numai prin puterea Sfântului Duh”.

Această frumuseţe, continuă el, este Hristos, Care S-a arătat Ucenicilor Săi „aşa cum era cu adevărat”.  „El este Lumina cea adevărată” (In. 1, 9), frumuseţea slavei dumnezeieşti”. Şi această lumină este slava „frumuseţii veacului ce va să fie”[6].

Ca şi adversarii lui Palama, adică Gregoras şi Akindin, mulţi dintre noi sunt incapabili să vadă lumina sau să pătrundă realitatea ei dumnezeiască. Frumuseţea acestei lumini dumnezeieşti este una dinamică, pentru că mişcă fără încetare, îmbrăţişează şi transfigurează prin slava ei întreaga creaţie şi pe noi înşine.

Această frumuseţe, care transfigurează prin lumina dumnezeiască, este Hristos Însuşi, Care este „strălucirea slavei lui Dumnezeu şi care poartă / amprenta chipul fiinţei Lui” ( Evr. 1, 3). Ea este Frumuseţea personificată, „Lumina lumii”, pe care Palama o descrie în termeni lirici plini de frumuseţe specială.

Aceasta este „lumina dumnezeiască şi negrăită, dumnezeirea lui Dumnezeu şi a Împărăţiei, frumuseţea şi strălucirea firii dumnezeieşti, vederea şi bucuria Sfinţilor în veacul cel nesfârşit, raza cea naturală şi slava Dumnezeirii”[7].

Cf. sursa.


[1] Sfântul Ipolit al Romei, Binecuvântările lui Isaac şi Iacov, 21, în Ancient Christian Commentary on the Scriptures, vol. II (Gen 12-50), InterVarsity Press, 2002, p. 337.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Cele 500 de centurii şi alte texte„, 86, in The Philokalia II (ed. Palmer, Sherrard, Ware; London: Faber and Faber, 1981), p. 281.

[3] Idem, 85, p. 133.

[4] Idem, 82, p. 280-281.

[5] Sfântul Grigorie Sinaitul, „Despre porunci şi învăţături”, Philokalia IV (1995), p. 221.

[6] Sfântul Grigorie Palama, „Cunoaşterea naturală şi cunoaşterea teologică” şi „Diataxa Sfântului Munte” , Philokalia IV, p. 415-422.

[7] Idem, 147, p. 415.

Frumuseţea dumnezeiască [1]

pr-prof-dr-john-breck

Apostolul Pavel mărturisea faptul, că „încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică puterea Sa cea veşnică şi dumnezeirea, au fost percepute în mod clar /limpede în lucrurile care au fost făcute” [Rom. 1, 20]. Iar aceste două calităţi, şi anume puterea şi dumnezeirea Sa, le putem adăuga frumuseţii dumnezeieşti.

Frumuseţea este un termen atotcuprinzător, fapt pentru care este aproape sinonim cu adevărul şi bunătatea. „Frumuseţea este adevăr/, adevăr frumos./ Da, aceasta e tot ce cunoaştem pe pământ şi tot ce avem nevoie să cunoaştem” [Keats].

Adjectivul grecesc calos poate fi tradus ori ca bine ori ca frumos. Însăşi cea mai importantă colecţie a spiritualităţii ortodoxe şi anume Filocalia, în traducere morfematică înseamnă „iubire de frumos”, lucru care face aluzie la „iubirea de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu Însuşi este Binele, de care se împărtăşesc toţi cei pe care El îi aduce întru existenţă.

Tocmai de aceea, filosofii ruşi ai secolului al XIX-lea, fiind plini de Duhul Filocaliei, au putut afirma faptul, că „frumuseţea va mântui lumea”. Însă frumuseţea despre care ei vorbeau nu era o frumuseţe statică, care să se caracterizeze prin aceea că este observată, şi, implicit, admirată.

Pentru aceasta trebuie să ai o putere interioară pentru ca să o poţi percepe…întru şi mai presus de ceea ce se vede, de expresia materială a obiectelor, tocmai pentru că e o surprindere a dimensiunii profunde a realităţii, deşi privim obiecte comune ale existenţei noastre. Din acest motiv, oameni aparţinând tuturor culturilor şi religiilor au avut experienţa acestei frumuseţi inefabile, transcendente, prezentă în oameni şi în lucrurile acestei lumi create de Dumnezeu.

Spre exemplu, în cultura japoneză există conceptul de wabi-sabi, un concept compozit, pentru că el combină în aria sa armonia, tăcerea, liniştea şi pacea (wabi) cu noţiunile de maturizare, demnitate şi har (sabi). Însă, adesea, frumuseţea este descrisă în acest sistem ca o imperfecţiune, întrucât concentrarea / focusarea estetică se face asupra a ceea ce poate părea a fi puncte slabe ale frumuseţii, în comparaţie cu un obiect perfect sau cu un sistem perfect, pentru că se priveşte un ciob dintr-o ceaşcă făcută din porţelan fin, o floare ofilită dintr-un aranjament floral sau se meditează asupra faptului, că toate lucrurile, în cele din urmă, sfârşesc prin moarte.

Dacă gândesc că toate acestea sunt imperfecte, atunci nu fac altceva decât să propag o idee greşită. Pentru că, în această perspectivă asupra lumii din cultura japoneză, adevărata perfecţiune constă tocmai în acele detalii procurate de realitatea concretă şi care, în definitiv, se disting ca unicate, pentru că cioburile pot fi văzute ca mostre de naturaleţe sau ca mostre de realitate, realitate care este, în străfundurile ei, simplă, smerită, plină de pace, de frumuseţe, de bine.

Dedesubtul acestei ordini artificiale a lumii noastre noi trebuie să indicăm lumea reală, adică frumuseţea naturală, cea plină de farmec, care este perceptibilă numai de cei care pot pătrunde cu vederea însăşi esenţa şi valoarea lucrurilor create cât şi a persoanelor umane. Numai astfel de privitori ai realităţii, ai realităţii în integralitatea sa, a fiecărui aspect al creaţiei sunt în stare ca să primească revelarea Frumuseţii ultime, adică a Bunătăţii ultime.

Unii părinţi ai Bisericii, ca Ambrozie şi Augustin au mărturisit, că orice lucru cu adevărat frumos şi orice om cu adevărat frumos sunt o epifanie / o revelare a frumuseţii dumnezeieşti, o cale de a cunoaşte pe Dumnezeu.

Potrivit Hexaemeronului Sfântului Vasile cel Mare –  care tratează zilele creaţiei din referatul biblic al Genezei –  după fiecare zi a creaţiei, în care El a adus toate de la nefiinţă la fiinţă, se subliniază faptul, că: „Dumnezeu a văzut că este bine”. La finalul celei de a 6-a zi a creaţiei Dumnezeu a revăzut toate pe care le făcuse şi cartea Genezei spune: „şi a privit Dumnezeu şi iată că [toate] erau foarte bune” (Fac. 1, 31). Însă cuvântul care este redat aici în limba greacă, acel calos despre care vorbeam la început, poate fi tradus şi ca „frumoase„, adică „erau foarte frumoase„.

Astfel, aici nu se subliniază altceva, decât că creaţia reflectă frumuseţea Creatorului ei şi de aceea e frumoasă, plăcută şi bună.

Dar, poate că în spiritul conceptului de wabi-sabi, putem continua exegeza noastră la referatul Genezei şi în capitolul al 2-lea, unde avem de-a face cu păcatul neascultării lui Adam înaintea Domnului Dumnezeu şi, inevitabil, cu consecinţa lui, aceea a expulzării sale din grădina Paradisului.

Frumuseţea creaţiei însă este tulburată de păcatul omenesc. Cu toate acestea însă, lucrarea creatoare a lui Dumnezeu îl îmbrăţişează şi pe omul căzut, pe cel care fusese creat după chipul lui Dumnezeu, cu scopul declarat  de a-l restaura ca persoană în relaţie cu Viaţa tuturor.

Din acest motiv, creaţia lui Dumnezeu nu ne revelează numai puterea, dumnezeirea şi frumuseţea Sa, ci, în acelaşi timp, ne face să cunoaştem şi scopul ultim al lui Dumnezeu cu lumea, pe acela de a scoate lumea şi pe oameni de sub „stăpânirea întunericului”, adică din păcat, din stricăciune şi de sub robia puterilor demonice şi să le mute întru „Împărăţia iubitului Său Fiu” (Col. 1, 13).

De aceea, încă dintru început, mântuirea prin Hristos este implicată în actul creării lumii. Crearea şi mântuirea lumii fac parte din „planul lui Dumnezeu” cu creaţia Sa şi acest plan, mai presus de toate, cred că revelează esenţa frumuseţii şi a bunătăţii dumnezeieşti.

În frumuseţea creaţiei, deopotrivă frumuseţea lumii create de Dumnezeu şi frumuseţea oamenilor, ni se desluşeşte, de fapt, ce este desăvârşirea. Fiind creaţi pentru viaţă, paradoxal, noi alegem moartea şi consecinţele acestei alegeri nu e numai înstrăinarea şi separarea veşnice de El. Noi introducem prin aceasta o întunecare în creaţie, care se transformă într-o fatală deformare / distorsionare a creaţiei, pentru că obscurizăm, de fapt, frumuseţea noastră primară, care era amprenta noastră personală.

Eliberându-ne de consecinţele acestei întunecări a firii noastre, de imperfecţiunea pe care ne-am agonisit-o, Dumnezeu intră în creaţia Sa cu această „imperfecţiune”. Răspunzând orbirii noastre prin frumuseţea naturală şi prin taina pe care o revelează, Dumnezeu, în persoana Fiului Său dumnezeiesc, Se pune pe Sine, de bunăvoie, sub ultima imperfecţiune, sub ultima ultragiere a frumuseţii şi a bunătăţii dumnezeieşti.

El ia asupra Sa oroarea şi agonia răstignirii. Şi făcând aceasta, El transformă Crucea, dintr-o imagine a torturii şi a morţii într-o exprimare plenară a iubirii dumnezeieşti şi a darului vieţii dumnezeieşti. Creaţia a fost tulburată de imperfecţiune prin păcat, cel care a introdus tulburarea în creaţie. Însă prin moartea şi prin învierea lui Hristos, creaţia s-a reînnoit şi s-a restaurat într-o bunătate şi mai mare, într-o frumuseţe şi mai mare, decât cea pe care creaţia a cunoscut-o „întru începutul” existenţei sale.

Frumuseţea dumnezeiască vine la noi prin intermediul imperfecţiunilor noastre, în viaţa şi în lumea noastră. Dacă putem privi frumuseţea pământească într-o frunză ofilită, într-o ramură ruptă, într-un covor uzat sau în zbârciturile de pe feţele bunicilor noştri, atunci nu suntem departe de puterea de a vedea, din spate sau prin intermediul vieţii noastre de zi cu zi, izvorul a toată frumuseţea adevărată. Dacă putem observa, prin toate acestea, frumuseţea, atunci nu suntem departe de vederea lucrurilor celor bune, adică de strălucirea şi de frumuseţea lui Dumnezeu.

Cf. sursa.

Win DjView: pentru citirea cărţilor în format electronic

windjview

Îl downloadaţi de aici.

„Doamne al Puterilor…” [gr., engl. şi ro.]

doamne-al-puterilor

Cf. sursa.

„Doamne al Puterilor, fii cu noi,

căci pe altul, în afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem,

Doamne al Puterilor, miluieşte-ne pe noi!”.

Sfântul Vincenţiu de Lerin, Biserica, dreapta credinţă şi ereticii

alaturi-de-tine-intotdeauna1

Uneori încep să traduc un text…cintindu-l şi înţelegându-l lacunar. Îl survolez, caut profunzimile textului…şi încep să traduc şi să comentez într-un Word ceea ce citesc…sau să fac disertaţii plecând de la lucrurile traduse…părăsind traducerea.

Adică uneori rămân la text…şi încep să îl traduc în mod meticulos…pe când, alteori, iau numai anumite fragmente din el pentru a le folosi în alte expuneri.

Fragmentul de mai jos, tradus din Sfântul Vinecenţiu de Lerin, adică din latină, este un exemplu de ceea ce înseamnă, pentru mine, citire…cu comentariu imediat sau comentariu în timpul lecturii şi al traducerii.

Nu-mi pot închipui teologia fără recursul continuu la surse şi fără astfel de comentarii directe, continue pe textele Scripturii şi ale Părinţilor Bisericii.

Traducerea-comentariu următoare e din… 2006.

***

Sfântul Vincenţiu de Lerin

(+440 d. Hr.)

PL 50, col. 625-686B,

Prezentare şi Commonitorium

Sfântul Vincenţiu era de neam gal[1]. Unii spun, privind la Epistola Sfântului Eucheriu către Ilarie, că Sfântul Vincenţiu era fratele de sânge al Sfântului Lupu, episcop de Trecensis[2]. S-a făcut monah în insula Lerin, de unde îşi are şi numele[3].

Ghenadie, în Bărbaţii iluştrii, în cap. 64, spune că Vincenţiu era din mănăstirea care se găseşte în insula Lerin, că e preot şi un bun cunoscător al Scripturilor şi al dogmelor Bisericii[4]. El scrie Commonitorium,[5] adică „Carte de reamintire„.

Cartea a scris-o înainte de anul 431, pentru că nu cunoştea Sinodul Ecumenic de la Efes, după cum ne-a indicat el însuşi[6]. El a fost pustnic[7].

Sfântul Vincenţiu a fost înscris de Biserică în rândul Sfinţilor[8]. În 1684, la Paris, Ştefan Baluzius este primul care cunoaşte cele două manuscrise, din biblioteca regală, ale Commonitorium-ului şi le pune la un loc, într-un opuscul[9].

S-au găsit alte două texte foarte vechi ale cărţii şi în biblioteca Colbertină, care fuseseră la un moment dat ale lui Petru Pithoe[10].

S-a născut în Galia celtică sau belgică[11]. Cartea a cunoscut multe ediţii de-a lungul secolelor.

***

„Cele două cărţi de reamintire” ale Sfântului Vincenţiu de Lerin

(Duo Commonitoria)

Prima carte

(ediţia baluziană)

(col. 637C-  )

Spune Sfântul Vincenţiu: „toate noutăţile ereticilor sunt străine de învăţătura universală veche” a Bisericii[12]. Ereticii mai noi sunt văzuţi ca mari corupători ai credinţei şi pe aceştia trebuie să-i analizăm cu multă atenţie[13].

„Căci se cuvine multă citire şi mare atenţie ca să cauţi peste tot, învăţătura aceea atât de bogată şi de sfântă” a Sfinţilor Părinţi[14].

Autoritatea primă a Bisericii constă în legea dumnezeiască (divinae legis).[15] După aceasta, spune Sfinţia sa, urmează Tradiţia universală a Bisericii (Ecclesiae catholicae traditione)[16].

Ereticii nu a făcut decât să dea o învăţătură străină Bisericii. El dă o listă a ereticilor: Novaţian, Sabelie, Donat, Arie, Eunomie, Macedonie, Fotin, Apolinarie, Priscilian, Iovian, Pelagiu, Celestius, Nestorie[17].

Aceştia s-au abătut de la interpretările profetice şi apostolice ale credinţei şi de la experienţa bisericească şi universală[18].

„Căci în această Biserică universală se doreşte cel mai mult a se păstra ceea ce noi ţinem, adică ceea ce s-a crezut pretutindeni (quod ubique), întotdeauna (quod semper) şi de către toţi ( quod ab omnibus)”[19].

Şi el acceptă acea credinţă care este universală, veche şi în consens cu toată Biserica[20]. Universalitatea credinţei constă în faptul ca ea să fie mărturisită de toate Bisericile de pe faţa pământului.

Vechimea sa e autentică, dacă vine de la marii noştri Sfinţi Părinţi şi pe care ei au vestit-o în mod deschis.  Consensul credinţei constă în aceea, ca vechimea ei, să fie confirmată de cuvintele şi învăţăturile Bisericii[21]. El vorbeşte despre greşelile multora din Africa[22].

La un moment dat spune: „Predicăm complet, zic, o, Fericite Ambrozie! Predicăm complet şi lăudăm minunându-ne”[23].

Sfinţii Părinţi au stricat ereziile şi au restaurat Bisericile[24]. Ereziile sunt „nebunia noutăţii” (novitatis vesania).[25] Ele vor să aducă cu orice chip „noutatea credinţei”, o falsă noutate bineînţeles, care se situează în afara „vechii sănătăţi” (antiquam sanitatem)[26]. Ereticii trec de la „antiquam lucem„, (vechea Lumină), la noua orbire (novitatis caecitate)[27].

Spune Sfântul Vincenţiu, despre modul în care acţionează Biserica: „este propriu creştinilor să fie atenţi şi adânci, pentru ca să nu trădeze posteritatea ci, mai degrabă, să o slujească”[28], prin păstrarea credinţei nealterate.

Biserica  păstrează ceea ce este vechi, credinţa cea veche, mai degrabă decât să primească noutăţile[29]. Autorul nostru respinge cu tărie „necuratele noutăţi eretice”(haereticae novitatis sordibus)[30], pe care şi Biserica le respinge.

Autorul meditează adânc la cuvintele Sfântului Pavel, că nimeni nu poate să schimbe credinţa dintâi, chiar dacă ar fi Înger din cer[31].

Noi suntem sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Providentia divina)[32].

Fotin a spus că Dumnezeu e numai unul, ca evreii. El a negat Sfânta Treime[33]. Hristos a fost numai om, după acesta[34].

Apolinarie a spus, că Domnul nu Şi-a luat trup din Sfânta Fecioară Maria (sanctae Virginis Mariae), ci a venit cu el din cer[35].

Dacă Apolinarie vedea o singură fire în Hristos, Nestorie suferă de  boala  (morbo) contrară acestuia, pentru că vede firile despărţite, şi avem la el doi Hristoşi, unul   Dumnezeu şi altul om, unul din Tatăl iar celălalt născut din Mamă[36].

Şi tot el a spus că Prea Curata Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu (Theotocon) ci născătoare de Hristos (Christotocon), căci spunea, că din Ea nu a ieşit Hristos care este Dumnezeu, ci numai cel care era om, şi care s-a născut[37].

Nestorie, Apolinarie şi Fotin „au lătrat împotriva credinţei universale ca nişte câini turbaţi (rabidi canes)”[38].

Fotie nu a admis Treimea, Apolinarie nu a mărturisit două firi în Cuvântul şi a spus că în locul minţii lui Hristos a fost Cuvântul lui Dumnezeu, iar Nestorie a vorbit despre doi Hristoşi[39].

„Adevărata Biserică universală însă, fiind ţinută în adevăr de Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, nu a hulit nici taina Treimii (Trinitatis mysterio), nici întruparea lui Hristos (Christi incarnatione). Ci a adorat o dumnezeire în întreaga Treime şi unitatea Treimii în una şi aceeaşi măreţie. Şi a mărturisit numai pe Iisus Hristos, unul singur şi nu doi, pe Dumnezeu care S-a făcut om”[40].

Iar Hristos mărturisit de Biserică e unul după persoana Sa (unam quidem in eo personam), dar în două firi (duas substantias)[41]. Iar Mântuitorul este ambele firi, nu numai una[42].

Iar în ceea ce priveşte dogma Sfintei Treimi, autorul nostru spune, că Biserica cunoaşte o persoană a Tatălui, alta a Fiului şi alta a Sfântului Duh.

Dar persoanele divine nu sunt diferite ca fire / natură, ci au una şi aceeaşi natură (sed una eademque natura)[43].

Dar în ceea ce Îl priveşte pe Hristos, El este şi Dumnezeu şi om, iar Fiul lui Dumnezeu şi Hristos sunt una şi aceeaşi persoană[44].

Iar firile din Hristos, una este din Dumnezeu Tatăl iar alta din Mamă Fecioară, una fiind egală şi coeternă cu Tatăl iar cealaltă este primită în timp şi mai mică decât cea de la Tatăl[45].

„Prin una este consubstanţial (consubstantialis) cu Tatăl, prin alta e consubstanţial (consubstantialis) cu Mama. Dar unul şi acelaşi este Hristos în ambele firi”[46].

„Hristos este Dumnezeu şi om, în acelaşi timp creat şi necreat, incomutabil şi impasibil dar şi comutabil şi pasibil, în acelaşi timp egal cu Tatăl, dar şi mai mic ca El, născut din Tatăl mai dinainte de toţi vecii, dar şi din Mamă în timp, Dumnezeu desăvârşit (perfectus Deus) şi om desăvârşit (perfectus homo)”[47].

Iar ca Dumnezeu, Hristos are întreaga dumnezeire (summa divinitas) iar ca om întreaga umanitate (plena humanitas)[48]. Iar umanitatea Sa are suflet şi carne, carnea / trupul nostru cu adevărat, născut din Maică, sufletul având minte şi raţiune[49].

Maniheii însă aveau demenţa (dementia) să spună, că Fiul lui Dumnezeu nu Se întrupase în mod real şi că El avea o umanitate aparentă şi că mântuirea a fost, în definitiv, o iluzie (personam hominis non substantia extitisse, sed actu putativo quodam et conversatione simulasse)[50].

Cuvântul lui Dumnezeu însă S-a unit cu umanitatea, nu S-a confundat cu ea, nici nu S-a prefăcut că e om, ci a fost un om [51].

Hristos S-a născut din Fecioară, dar pântecele Fecioarei (Virginis utero) l-a lăsat neatins şi nestricat (compacta atque perfecta est)[52].

El este Dumnezeu şi om încă din pântecele Fecioarei[53]. Iar dacă spunem că El este o singură fire, atunci confundăm proprietăţile persoanei Sale, după cum în Treime, distincţia persoanelor nu separă unitatea dumnezeirii[54].

„Fericita Biserică” însă, spune Sfântul Vincenţiu, „spune că în Hristos sunt două firi adevărate şi desăvârşite (in Christo duas veras perfectasque substantias), şi că nu împărţim unitatea persoanei dacă distingem firile (ut neque naturarum distinctio unitatem personae dividat), căci crede că una este persoana lui Hristos, şi nici unitatea aceasta a persoanei nu confundă firile diferite (neque item personae unitas differentiam confundat substantiarum).

Căci Fericita Biserică mărturiseşte că a fost şi este un singur Hristos dintotdeauna, Acelaşi Dumnezeu şi om, nu după naştere, ci Îl mărturiseşte ca fiind astfel din însăşi mitrasul[55] Maicii Sale (sed jam in ipso matris utero confitetur).

Şi Fericita Biserică spune iarăşi, că Dumnezeu S-a făcut om nu schimbându-Şi firea, ci făcându-Se o persoană cu minte raţională, o persoană care nu S-a prefăcut sau nu S-a schimbat [continuu], ci a avut mereu [cele două] firi”[56].

Dar această preaminunată unitate (maxime unitatem) a persoanei lui Hristos, spune Dumnezeiescul Vincenţiu, nu exclude taina Treimii (mysterium Trinitatis)[57].

Biserica este Biserica lui Dumnezeu (Ecclesia Dei)[58]. Şi după cum am citat anterior, Sfântul Vincenţiu avea preferinţă pentru sintagma: „Fericita Biserică (Beata Ecclesia)”[59].

Însă poporul Bisericii lui Dumnezeu a urmat de multe ori greşelile ierarhilor şi ale învăţătorilor ei şi e mare ispita şi neştiinţa când se predică învăţături greşite, rătăcite[60].

De aceea, stabileşte autorul nostru, am spus că prima autoritate e a Scritpurii şi apoi, a doua ca autoritate / ca putere de a spune adevărul şi de a fi crezută este învăţătura bisericească, pe care noi o cunoaştem ca fiind autentică şi care păstrează sănătatea/ adevărul credinţei (sanae fidei)[61].


[1] Cf. PL 50, col. 625A.

[2] Idem, col. 625C.

[3] Idem, col. 626C.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, col. 627B.

[7] Idem, col. 627D.

[8] Idem, col. 629A.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, col. 629C.

[12] Idem, col. 637C.

[13] Idem, col. 639.

[14] Ibidem.

[15] Idem, col. 640.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem. Celebra formulă vincenţiană: „In ipsa item Catholica Ecclesia magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est” (PL 50, col. 640).

[20] PL 50, col. 640.

[21] Ibidem.

[22] Idem, col. 642.

[23] Idem, col. 643.

[24] Ibidem.

[25] Idem, col. 644.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, col. 645.

[29] Ibidem.

[30] Idem, col. 648.

[31] Idem, col. 649.

[32] Idem, col. 654.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36]Idem, col. 654-655.

[37] Idem, col. 655.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Idem, col. 656.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Idem, col. 657.

[51] Idem, col. 658.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, col. 659.

[55] Uterul Fecioarei.

[56] PL 50, col. 659.

[57] Ibidem.

[58] Idem, col. 660.

[59] Idem, col. 659.

[60] Idem, col. 660.

[61] Ibidem.

Lăcomia şi patima dragostei – alegorii ieroglifice

broasca-si-marul

…cu tată-meu împreună adesea
fântânile cele de sânge
la rădăcinile munţilor vrăjbii
izvorâtoare cercetam.

Munţii aceştia, departe,
în ţara ce se cheamă Pizma,
se află, spre partea răsăritului,
pe marginea oceanului în sus,
spre crivăţ,
şi în jos, spre amiazăzi,
în lung şi în lat
atâta de mult se trag…(…)

*

Laptele, după descântec,
îndată se închegă
şi mădularele unul de altul
a se lega începură.
După aceea,
vinele peste oase întinzându-se
toate părţile trupului
a se clăti
şi subţirea peste dânsele
pielicioară a se lipi
văzum.

Şi aşa, îndată
o fecioară ghizdavă
[împodobită]
şi frumoasă
dinainte-ne în picioare stătea,
care cu ochii săgeta,
cu sprâncenele arcul încorda,
cu faţa sânge vărsa,
cu buzele inima spinteca,
cu mijlocul viaţa curma,
cu statul morţii ridica,
cu cuvântul zilele
în cumpănă măsura,
cu răspunsul
sufletul de la mormânt înturna,
iar cu singur numele Biruinţii,
toată frumuseţea
biruia şi covârşea. (…)

Tatăl meu,
în nerupt lanţul dragostelor legat
şi aşa de tare înfăşurat
văzându-mă, zise:
„Bozul
[zeul] dragostei, o, fiule,
fiul Afroditei este,
pe care nu după micşorimea vârstei
(căci pururea copil este),
ci după tare arcul ce trage
şi ascuţită săgeata
ce în ficaţi înfige
cei ce-l măsoară îl cunosc.

Ci cât spre această
a ta de curând scornită patimă
lucrul ar pofti,
fii cu bună inimă,
că acela ce cu cuvântul
şi cu meşteşugul farmecului necromandii
*
din lapte fecioară
a face a putut,
din fecioară spre pofta nevestirii
inima a-i pleca
cu mult mai lesne va putea. (…)

Şi aşa, ea ochii de la pământ
ridicându-şi,
ca lumina soarelui în stele
oglindă frumuseţilor ei mă făcu
şi în mine pe sine
şi în grozăvia mea frumuseţea ei
a vedea i se părea
(că ochii dragostelor nu ce este,
ci precum le place văd).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

*necromandie = necromanţie – deşi nu în sensul modern – ,vrajă cu morţi, pentru reîntruparea duhului unui om mort.

Sfântul Antonie cel Mare şi pilda arcului

Pr. Dr.  Dorin Octavian Picioruş

Înţelegeri binecuvântate

din

Patericul Egiptean

(comentariu integral al textului)

2002-

*

sfantul-antonie-cel-mare

[15]

Aş numi pasajul al 15-lea: fragmentul delicateţii. Sfântul Antonie e văzut de un vânător în timp ce glumea cu fraţii[1]. Vânătorul se sminteşte de gestul Sfântului Antonie, pentru că el vedea în sfinţenie şi în omul Sfânt un fel de stană de piatră, foarte serioasă şi care vorbeşte toată ziua din Evanghelie.

Dar Sfântul Antonie îl ia de-o parte pe vânător şi îi spune pilda arcului. Un arc întins până la refuz se frânge: aceasta e pilda arcului. La fel şi fraţii se plictisesc, îşi pierd gustul pentru viaţa cuvioasă, dacă toată ziua îi ţii în şah şi nu îi mai laşi, câte puţin, să se destindă.

Viaţa duhovnicească e cea mai normală viaţă. Noi nu prea înţelegem acest lucru. Nu îl înţelegem cu toţii. Nevoinţa trebuie să aibă şi lacrimi, dar şi bucurie. Ea trebuie să aibă şi frumuseţe pe lângă asprime. Ea trebuie să aibă şi câte o glumă isteaţă pe lângă acrivia slujbei şi a pravilei.

Exteriorismul vieţii monahale a unor monahi sau amabilitatea părut ortodoxă a mirenilor nu vor fi de acord cu aceste rânduri. Dar viaţa ortodoxă porneşte din adâncimile sufletului nostru, ale fiinţei noastre şi nu numai din minte.

Vânătorul s-a umilit. El a înţeles că nu trebuie să judece toate lucrurile în pripă. În acest context trebuie integrat şi I Cor. 2, 15: „Omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”. Nu pentru că nu ar putea să  fie judecat, ci pentru că acesta nu gândeşte uşor despre lucruri, evenimente şi oameni.

Actele şi atitudinile omului duhovnicesc nu trebuie cântărite cu presupoziţiile omeneşti căzute. El gândeşte şi acţionează în Duhul Sfânt şi de aceea e nevoie de experienţă duhovnicească, pentru ca să înţelegi tâlcul faptelor şi al cuvintelor lui.

Însă observăm de aici, că nu toate smintelile sunt sminteli adevărate. Sminteala este consecinţa unui rău efectuat cu pasiune şi dezinvoltură, făcut fără pic de conştiinţă şi ruşine şi nu a unei fapte bune înţeleasă, interpretată greşit.

Eşti o sminteală pentru alţii când eşti găsit curvind sau furând – mai ales dacă eşti faţă bisericească, membru al ierarhiei Bisericii – dar nu şi în cazul când predici adevărul, iar cineva se sminteşte pentru că îi contrazici păcatele sau pentru că, pur şi simplu, nu înţelege ceea ce tu propovăduieşti.

Sminteala este o lucrare interioară, care te îndurerează, îţi clatină încrederea ta, te bulversează. Ea este însă provocată de păcat şi nu de adevăr. Însă, chiar dacă cineva ne-ar sminti prin fapta lui, ne-ar face să ne îndoim şi să ne întristăm, noi, pe baza smereniei şi a fraternităţii cu el nu ar trebui să ne panicăm prea mult, ci să ne rugăm şi să căutăm o rezolvare cât mai grabnică a stării noastre interioare.

Vânătorul, umilindu-se, s-a folosit. Fraţii, întărindu-se în convingerea că toate actele Sfântului Antonie au un sens duhovnicesc, chiar dacă ei nu le înţeleg întru totul, „au mers la locul lor” cu pace.

E observabil aici impactul benefic al înţelepciunii unui Sfânt. El nu produce panică când e ascultat. Face totul cu multă pătrundere şi înţelegere. Ţine cont de cei care îl ascultă. E o inimă mare pentru toţi, un bun sfătuitor, o povaţă calmă.

Parabola arcului, dacă ne-am însuşi-o cu toţii, ne-ar face să nu mai fim înfumuraţi fără rost, faţă de cei care ne sunt inferiori din punct de vedere intelectual şi duhovnicesc. Ne-ar face apţi de un dialog smerit, corect şi onest. Pentru că nu are rost să pretinzi că eşti altul.


[1] *** Patericul egiptean,  în col. „Izvoare duhovniceşti”, Ed. Episcopia Ortodoxă Română a Albei Iulia, 1990, p. 9.

Page 1 of 17

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort