Zi: 2 martie 2009

***

Prima parte şi a doua

*

După adormirea Părintelui său, Sfântul Simeon Noul Teolog scrie imne şi panegirice Sfântului Simeon Evlaviosul din cauza unei descoperiri dumnezeieşti [291]. Sfântul Simeon îi face prăznuire anuală Părintelui său  şi îi pictează acestuia o icoană  [291]. Tot el îi scrie şi viaţa [291].

Patriarhul Constantinopolului e de acord cu pomenirea anuală a Sfântului Simeon Evlaviosul şi îi cere ca să-l invite şi pe el la pomenire [291]. Sfântul Simeon îşi cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său, în mod neîntrerupt şi nestingherit, timp de 16 ani [291], până ce fostul mitropolit al Nicomidiei, Ştefan, începe să dispreţuiască viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog [292].

Episcopul Ştefan îl apelează sub masca prieteniei şi îi cere răspunsuri la dogma trinitară [293]. Pentru el Sfântul Simeon scrie Imnul 21, răspunzându-i, prin acesta, la întrebare [294] şi, iniţial, e de acord cu răspunsul Sfântului Simeon [294]. Însă Ştefan, la scurt timp, începe să-l calomnieze [295].

Pentru că acesta nu găseşte nimic împotriva vieţii Sfântului Simeon, din acest motiv  începe să insulte cinstirea pe care acesta i-o aducea Sfântului Simeon Evlaviosul [295]. Doi ani de intrigi ale lui Ştefan [296].

Ştefan acuză pe Sfântul Simeon Evlaviosul că era om păcătos [297]. Sfântul Simeon e chemat în sinod ca „să dea socoteală pentru o învinuire de care nu era răspunzător” [297]. Sfântul Simeon merge şi răspunde [298 şi urm.]

Pledoaria principală a sa e că Sfântul Simeon Evlaviosul nu are nevoie de laudele noastre, dar noi avem nevoie să-i aducem laude, lui şi tuturor Sfinţilor, pentru ca să sporească şi râvna noastră pentru sfinţenie [299].

În faţa sinodalilor, spune Sfântul Nichita, „Simeon părea ca unul care cântă surzilor şi-şi face cuvintele sale în văzduh” [301]. Ancheta asupra lui se suspendă [301]. Însă 6 ani de zile Sfântul Simeon e târât prin judecăţi datorită intrigilor ţesute de Ştefan [301].

Oameni puşi de către Ştefan fură icoana Sfântului Simeon Evlaviosul, lucru la care şi-a dat acordul şi patriarhul Constantinopolului [301-302]. Sfântul Simeon Evlaviosul era iconizat împreună cu alţi bărbaţi Sfinţi şi împreună cu Hristos Domnul în primul rând [302].

În vedenia avută, Sfântul Simeon a aflat că Sfântul Simeon Evlaviosul are  „o sfinţenie egală cu a Apostolilor” [304]. Sfântul Simeon îi vorbeşte deschis lui Ştefan despre invidia pe care o are în suflet şi anume când este audiat din nou în faţa sinodalilor [304].

În acest context i se răzuieşte inscripţia Sfânt de pe icoana Sfântului Simeon Evlaviosul şi i se restituie [304]. Dar invidia şi răzbunarea mârşavă continuă, pentru că se trimit oameni care sparg cu securile sfintele icoane ale Sfântului Simeon Evlaviosul [305].

Sfântul Simeon scrie prima sa apologie dar nu o face publică [306]. Dă apologia patriarhului când e chemat iarăşi la proces [306]. Este exilat deşi apologia sa exprima adevărul cu nepărtinire [307].

Conform actului de exilare, Sfântul Simeon e deportat la Palukiton, iarna şi e lăsat singur, fără nimic, într-un loc pustiu [307]. Însă nu se îngrijorează de nimic, ci, dimpotrivă, dă mulţumire lui Dumnezeu că a scăpat de invidia lui Ştefan [307]. Găseşte un paraclis ruinat al Sfintei Marina şi locuieşte acolo [308].

De aici, din exil, îi scrie lui Ştefan [308]. Ştefan primeşte scrisoarea şi continuă împotriva lui bârfirile viclene şi uneltirile meschine [309]. Orbit de ură, Ştefan credea că Sfântul Simeon şi-a ascuns banii în chilie, înainte de a fi exilat [309]. Perchiziţionând chilia de la Sfântul Mamas nu găseşte decât numai nişte haine şi cărţile Sfântului Simeon. Nu se lasă numai cu atât ci Ştefan dă ordin ca să se sape chilia cu cazmaua, fără însă ca să se găsească, bineînţeles, vreo comoară [309].

Sfântul Simeon îi trimite lui Ştefan încă o scrisoare [310]. A doua scrisoare i-a scris-o după 7 ani de zile…şi lui Ştefan nu i se stinsese deloc ura faţă de el [310].

Între timp, Hristofor, proprietarul schitului Sfintei Marina îi promite ajutor zilnic Sfântului Simeon [311]. El îi dă acestuia paraclisul [311]. Începe să fie vizitat de către mulţi oameni influenţi de la Constantinopol în exilul său [311]. Tuturor le dă argumente despre nevinovăţia sa [312].

Compune o carte de disculpare a sa şi îi scrie patriarhului Serghie [312]. Mai mulţi arhonţi constantinopolitani pledează pentru Sfântul Simeon [312]. Patriarhul promite arhonţilor reabilitarea lui şi, mai mult decât atât, că îl va desemna mitropolit [313]. Sfântul Nichita nu mai spune nimic despre…Ştefan.

Sfântul Simeon îi spune patriarhului că se bucură pentru că a suferit pentru dreptate [314-315]. Patriarhul e surprins de iubirea sa faţă de Sfântul Simeon Evlaviosul şi îl declară un adevărat „studit iubitor de Părinţi” [316]. Iese de la patriarh şi e primit în casa lui Hristofor unde stă pentru un timp [317].

Cu banii primiţi milostenie de la constantinopolitanii de vază face rezidirea mănăstirii Sfintei Macrina [317]. E din nou urgisit – la mănăstirea pe care o reface în fostul său loc de exil, care îi devine casă până la sfârşit – şi de demoni şi de către oameni [318].

Însemnări din 11. 04. 2006

Prima parte e aici.

*

Întorcându-se din Galata, după ce s-a despărţit de tatăl său şi fiind în caravana care mergea spre Constantinopol Sfântul Simeon Noul Teolog e învăluit de lumina dumnezeiască ca un foc, aidoma lui Pavel spre Damasc, extaz care i-a sporit iubirea de Dumnezeu şi credinţa în Părintele său duhovnicesc [251]. Drumul de la Galata la Constantinopol l-a făcut pe jos [251] şi a durat 8 zile [252].

Pune la picioarele Sfântului Simeon Evlaviosul, Părintele său, tot ce avea [252]. Stareţul Petru îl îmbracă frate de mănăstire [252]. Pentru că nu era nicio chilie goală în mănăstire rămâne cu Sfântul Simeon Evlaviosul şi locuieşte sub scara chiliei aceluia [252].

Este un ascultător nebiruit al Părintelui său [253]. Face slujbele cele mai umile din mănăstire cu multă înflăcărare [253]. Îl cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său şi se manifestă cu veneraţie faţă de toate cele care îi aparţineau aceluia [253].

Demonii îi sădesc lene în somn [254]. Stă la slujbe în picioare [254]. Vin demonii fricii şi vor să-l înspăimânte [254]. Apoi demonii desfrânării [254]. Primeşte har de la Dumnezeu, în urma nevoinţelor sale imense, ca şi în somn să lupte cu demonii [255]. Demonii invidiei atacă pe fraţii nepăsători din mănăstire şi pe egumenul Petru şi îi mobilizează pe toţi împotriva Sfântului Simeon [255].

În mijlocul acestei invidii generalizate el se odihneşte numai în braţele Părintelui său [255], pentru că numai acela îl înţelegea, fiind de o experienţă şi înflăcărare dumnezeiască aidoma lui. Era neclintit de la slujbe şi plin de lacrimi [255]. Cei din afara mănăstirii şi cei dinlăuntrul ei se luptă cu el [255].

Toţi doreau ca Simeon să-L nesocotească pe Dumnezeu, să nu se mai nevoiască atât de mult şi să tăgăduiască în cuvânt virtutea şi sfinţenia Părintelui său duhovnicesc [256]. Învăţătorul său îi explica faptul că aceste încercări sunt stârnite în inima lor de către demoni [256].

Alt pasaj autobiografic : Cat. 16, 54-107, cf. n. 15, p. 256-257.

Cere harul lui Dumnezeu pentru rugăciunile Părintelui său [257]. Sfântul Simeon Evlaviosul îi promite că Dumnezeu îi va da „de două ori mai mult har” decât lui [ 257]. A treia vedere a luminii dumnezeieşti, ca un fulger [257]. A patra vedere : ca un nor luminos [257].

Extazele îi micşorează grosimea pământească a cugetării sale [257]. E cuprins de dor nestins după vederea lui Dumnezeu şi de străpungere neîncetată [257]. Primeşte cuvânt de înţelepciune şi de cunoaştere [257], pentru că Dumnezeu e înţelepciune întru cei care se sălăşluieşte [258].

Asceza sa încordată are rezultate duhovniceşti rapide [258]. Însă e alungat din mănăstire din invidie [258]. Sfântul Simeon merge cu Părintele său la mănăstirea Sfântul Mamas, la egumenul Antonie [258] şi rămân aici. Vine tatăl Sfântului Simeon după el la mănăstire cât şi senatori imperiali pentru ca să îl determine să renunţe la monahism [259].

Trăieşte a 5-a vedere dumnezeiască ca lumină infinită [259]. Stareţul Antonie îl face monah [260]. Înaintează în sfinţenie şi mai mult [260]. Mânca zilnic numai Sfintele Taine, ierburi şi seminţe [260]. Era, după cum, spune ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul, „de o curăţie extremă” [260].

În chilie stătea la rugăciune în picioare [260]. Dormea pe pământ [260]. Duminica şi în sărbători nu dormea deloc, ci se ruga, priveghea [260-261]. Viaţa lui era o continuă convorbire cu Dumnezeu şi dorea să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu [261].

Era „întreg atenţie, întreg plin de căldura Duhului, întreg plin de descoperiri şi luminări dumnezeieşti” [261]. Îşi petrecea toată ziua închis în chilie [261]. Plin de lacrimile de peste zi ieşea numai la Vecernie, apoi citea Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor [261].

După citire făcea caligrafie, transcriind Sfânta Scriptură [261]. Mergea la Utrenia de noapte, la Sfânta Liturghie se ruga cu lacrimi într-unul dintre paraclisele Bisericii, de unul singur, apoi venea să se împărtăşească la timpul cuvenit [262]. De aici încolo numărul extazelor avute este neaproximabil, pentru că avea în mod cotidian vederi extatice [262].

În Postul Mare nu mânca aproape nimic decât sâmbăta şi duminica [262]. Dormea doar un ceas pe zi [262]. Într-o asemenea asceză desăvârşită trăieşte doi ani de zile [262]. Devine preot după adormirea stareţul Antonie şi e hirotonit preot de către patriarhul Constantinopolului Nicolae Crysoverghis [263].

Devine însă preot, după ce, un anumit timp, s-a împotrivit hirotonirii sale [263]. În momentul hirotonirii vede harul Sfântul Duh pogorându-se peste el ca o lumină infinită [264]. Timp de 48 de ani de preoţie va vedea lumina dumnezeiască a Preasfintei Treimi pogorându-se peste Cinstitele Daruri ale Liturghiilor sale [264].

Cronologia vieţii sale însă e o problemă dificilă. Există mai multe cronologii stabilite de diverşi cunoscători ai vieţii şi ai operei sale.

Avea multă smerenie şi fugea de slava omenească [264]. Slujea mereu văzând lumina Treimii şi avea o faţă de Înger când slujea [265]. Sfântul Duh îl făcea întreg foc când slujea Sfânta Liturghie [265].

Devine stareţul mănăstirii Sfântul Mamas, care, atunci când a preluat el conducerea, era „un han de mireni” şi o gropniţă pentru mulţi [266].  Restaurează mănăstirea şi reîmpodobeşte Biserica ei [266]. Însă, în viaţa sa personală, Sfântul Simeon creşte în harisma străpungerii inimii [267].

Are un extaz în care primeşte harisma Teologiei, a teologhisirii dumnezeieşti [267-268]. Acum primeşte „darul apostolic al cuvântului învăţăturii”[268], adică harisma teologhisirii ca şi Apostolii Domnului, pentru că a înţeles, în mod extatic, înţelegerea dogmelor credinţei ortodoxe.

Datorită unei cateheze de la Utrenie 30 dintre monahii mănăstirii sale se smintesc şi îşi rup mantiile [268]. Aceia nu suportau sfinţenia şi autoritatea dumnezeiască a predicilor sale şi considerau că cere prea multă sfinţenie de la ei. În asta consta…smintirea lor. Monahii se duc în cor la patriarhul Sisinie [996-998] al Constantinopolului şi îl reclamă [269].

Când patriarhul vrea să îi condamne pe monahii răsculaţi Sfântul Simeon merge la patriarh şi cere iertarea lor [270]. Prin iubirea şi cuvintele sale faţă de aceştia Sfântul Simeon reuşeşte să îi readucă în mănăstire [270]. În acest context, Sfântul Nichita, biograful său, subliniază faptul că trebuie să fim „păstori ai harului care vine de sus” [270], adică mai puţin oameni birocratici şi, mai degrabă, oameni care simt nevoile şi realitatea duhovnicească a celor păstoriţi, datorită sfinţeniei personale.

Sfântul Simeon se adapta mereu, ca şi Hristos Domnul, la măsura ucenicilor săi [271]. A păstrat până la sfârşit „martiriul conştiinţei lui” [271], adică nevoinţa pe care conştiinţa noastră ne-o cere.

Ucenicii Sfântul Simeon au fost nişte oameni paradoxali şi extraordinari ca şi el. Pe Sfântul Arsenie –  unul dintre ucenici –  îl îmbracă în „sacul slujirii” [272], adică îl face frate de mănăstire. Când vine mama Sfântului Arsenie ca să îl vadă la mănăstire,acesta îi spune că Sfântul Simeon e tatăl şi mama lui de acum încolo pentru că el l-a născut după Duh [273]. Mult încercatul Arsenie va deveni stareţul mănăstirii în locul lui Simeon [261], conform Cat. 18.

Sfântul Simeon a fost stareţul mănăstirii timp de 25 de ani [282]. El a subliniat importanţa mărturisirii gândurilor faţă de Părinţii duhovniceşti pentru că aceasta stârpeşte gândurile rele [286]. Chilia este „atelierul liniştirii” [287].

Trupul său devine nestricăcios şi deiform [288]. Are o vedenie cutremurătoare prin care înţelege cum vor fi trupurile Sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiind în lumina lui Dumnezeu îşi vedea propriul trup ca pe o umbră în comparaţie cu cele pe care le vedea în slava lui Dumnezeu [289]. După acest extaz copleşitor nu mai simte nevoia să mănânce [289]. Începe să vadă vedenii şi descoperiri dumnezeieşti înfricoşătoare [289].

După 45 de ani de nevoinţă petrecuţi după îndemnul conştiinţei Sfântul Simeon Evlaviosul, Părintele său, primeşte harul apostolic de a face vindecări şi minuni [p. 290].