Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [2]
Însemnări din 11. 04. 2006
Prima parte e aici.
*
Întorcându-se din Galata, după ce s-a despărţit de tatăl său şi fiind în caravana care mergea spre Constantinopol Sfântul Simeon Noul Teolog e învăluit de lumina dumnezeiască ca un foc, aidoma lui Pavel spre Damasc, extaz care i-a sporit iubirea de Dumnezeu şi credinţa în Părintele său duhovnicesc [251]. Drumul de la Galata la Constantinopol l-a făcut pe jos [251] şi a durat 8 zile [252].
Pune la picioarele Sfântului Simeon Evlaviosul, Părintele său, tot ce avea [252]. Stareţul Petru îl îmbracă frate de mănăstire [252]. Pentru că nu era nicio chilie goală în mănăstire rămâne cu Sfântul Simeon Evlaviosul şi locuieşte sub scara chiliei aceluia [252].
Este un ascultător nebiruit al Părintelui său [253]. Face slujbele cele mai umile din mănăstire cu multă înflăcărare [253]. Îl cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său şi se manifestă cu veneraţie faţă de toate cele care îi aparţineau aceluia [253].
Demonii îi sădesc lene în somn [254]. Stă la slujbe în picioare [254]. Vin demonii fricii şi vor să-l înspăimânte [254]. Apoi demonii desfrânării [254]. Primeşte har de la Dumnezeu, în urma nevoinţelor sale imense, ca şi în somn să lupte cu demonii [255]. Demonii invidiei atacă pe fraţii nepăsători din mănăstire şi pe egumenul Petru şi îi mobilizează pe toţi împotriva Sfântului Simeon [255].
În mijlocul acestei invidii generalizate el se odihneşte numai în braţele Părintelui său [255], pentru că numai acela îl înţelegea, fiind de o experienţă şi înflăcărare dumnezeiască aidoma lui. Era neclintit de la slujbe şi plin de lacrimi [255]. Cei din afara mănăstirii şi cei dinlăuntrul ei se luptă cu el [255].
Toţi doreau ca Simeon să-L nesocotească pe Dumnezeu, să nu se mai nevoiască atât de mult şi să tăgăduiască în cuvânt virtutea şi sfinţenia Părintelui său duhovnicesc [256]. Învăţătorul său îi explica faptul că aceste încercări sunt stârnite în inima lor de către demoni [256].
Alt pasaj autobiografic : Cat. 16, 54-107, cf. n. 15, p. 256-257.
Cere harul lui Dumnezeu pentru rugăciunile Părintelui său [257]. Sfântul Simeon Evlaviosul îi promite că Dumnezeu îi va da „de două ori mai mult har” decât lui [ 257]. A treia vedere a luminii dumnezeieşti, ca un fulger [257]. A patra vedere : ca un nor luminos [257].
Extazele îi micşorează grosimea pământească a cugetării sale [257]. E cuprins de dor nestins după vederea lui Dumnezeu şi de străpungere neîncetată [257]. Primeşte cuvânt de înţelepciune şi de cunoaştere [257], pentru că Dumnezeu e înţelepciune întru cei care se sălăşluieşte [258].
Asceza sa încordată are rezultate duhovniceşti rapide [258]. Însă e alungat din mănăstire din invidie [258]. Sfântul Simeon merge cu Părintele său la mănăstirea Sfântul Mamas, la egumenul Antonie [258] şi rămân aici. Vine tatăl Sfântului Simeon după el la mănăstire cât şi senatori imperiali pentru ca să îl determine să renunţe la monahism [259].
Trăieşte a 5-a vedere dumnezeiască ca lumină infinită [259]. Stareţul Antonie îl face monah [260]. Înaintează în sfinţenie şi mai mult [260]. Mânca zilnic numai Sfintele Taine, ierburi şi seminţe [260]. Era, după cum, spune ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul, „de o curăţie extremă” [260].
În chilie stătea la rugăciune în picioare [260]. Dormea pe pământ [260]. Duminica şi în sărbători nu dormea deloc, ci se ruga, priveghea [260-261]. Viaţa lui era o continuă convorbire cu Dumnezeu şi dorea să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu [261].
Era „întreg atenţie, întreg plin de căldura Duhului, întreg plin de descoperiri şi luminări dumnezeieşti” [261]. Îşi petrecea toată ziua închis în chilie [261]. Plin de lacrimile de peste zi ieşea numai la Vecernie, apoi citea Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor [261].
După citire făcea caligrafie, transcriind Sfânta Scriptură [261]. Mergea la Utrenia de noapte, la Sfânta Liturghie se ruga cu lacrimi într-unul dintre paraclisele Bisericii, de unul singur, apoi venea să se împărtăşească la timpul cuvenit [262]. De aici încolo numărul extazelor avute este neaproximabil, pentru că avea în mod cotidian vederi extatice [262].
În Postul Mare nu mânca aproape nimic decât sâmbăta şi duminica [262]. Dormea doar un ceas pe zi [262]. Într-o asemenea asceză desăvârşită trăieşte doi ani de zile [262]. Devine preot după adormirea stareţul Antonie şi e hirotonit preot de către patriarhul Constantinopolului Nicolae Crysoverghis [263].
Devine însă preot, după ce, un anumit timp, s-a împotrivit hirotonirii sale [263]. În momentul hirotonirii vede harul Sfântul Duh pogorându-se peste el ca o lumină infinită [264]. Timp de 48 de ani de preoţie va vedea lumina dumnezeiască a Preasfintei Treimi pogorându-se peste Cinstitele Daruri ale Liturghiilor sale [264].
Cronologia vieţii sale însă e o problemă dificilă. Există mai multe cronologii stabilite de diverşi cunoscători ai vieţii şi ai operei sale.
Avea multă smerenie şi fugea de slava omenească [264]. Slujea mereu văzând lumina Treimii şi avea o faţă de Înger când slujea [265]. Sfântul Duh îl făcea întreg foc când slujea Sfânta Liturghie [265].
Devine stareţul mănăstirii Sfântul Mamas, care, atunci când a preluat el conducerea, era „un han de mireni” şi o gropniţă pentru mulţi [266]. Restaurează mănăstirea şi reîmpodobeşte Biserica ei [266]. Însă, în viaţa sa personală, Sfântul Simeon creşte în harisma străpungerii inimii [267].
Are un extaz în care primeşte harisma Teologiei, a teologhisirii dumnezeieşti [267-268]. Acum primeşte „darul apostolic al cuvântului învăţăturii”[268], adică harisma teologhisirii ca şi Apostolii Domnului, pentru că a înţeles, în mod extatic, înţelegerea dogmelor credinţei ortodoxe.
Datorită unei cateheze de la Utrenie 30 dintre monahii mănăstirii sale se smintesc şi îşi rup mantiile [268]. Aceia nu suportau sfinţenia şi autoritatea dumnezeiască a predicilor sale şi considerau că cere prea multă sfinţenie de la ei. În asta consta…smintirea lor. Monahii se duc în cor la patriarhul Sisinie [996-998] al Constantinopolului şi îl reclamă [269].
Când patriarhul vrea să îi condamne pe monahii răsculaţi Sfântul Simeon merge la patriarh şi cere iertarea lor [270]. Prin iubirea şi cuvintele sale faţă de aceştia Sfântul Simeon reuşeşte să îi readucă în mănăstire [270]. În acest context, Sfântul Nichita, biograful său, subliniază faptul că trebuie să fim „păstori ai harului care vine de sus” [270], adică mai puţin oameni birocratici şi, mai degrabă, oameni care simt nevoile şi realitatea duhovnicească a celor păstoriţi, datorită sfinţeniei personale.
Sfântul Simeon se adapta mereu, ca şi Hristos Domnul, la măsura ucenicilor săi [271]. A păstrat până la sfârşit „martiriul conştiinţei lui” [271], adică nevoinţa pe care conştiinţa noastră ne-o cere.
Ucenicii Sfântul Simeon au fost nişte oameni paradoxali şi extraordinari ca şi el. Pe Sfântul Arsenie – unul dintre ucenici – îl îmbracă în „sacul slujirii” [272], adică îl face frate de mănăstire. Când vine mama Sfântului Arsenie ca să îl vadă la mănăstire,acesta îi spune că Sfântul Simeon e tatăl şi mama lui de acum încolo pentru că el l-a născut după Duh [273]. Mult încercatul Arsenie va deveni stareţul mănăstirii în locul lui Simeon [261], conform Cat. 18.
Sfântul Simeon a fost stareţul mănăstirii timp de 25 de ani [282]. El a subliniat importanţa mărturisirii gândurilor faţă de Părinţii duhovniceşti pentru că aceasta stârpeşte gândurile rele [286]. Chilia este „atelierul liniştirii” [287].
Trupul său devine nestricăcios şi deiform [288]. Are o vedenie cutremurătoare prin care înţelege cum vor fi trupurile Sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiind în lumina lui Dumnezeu îşi vedea propriul trup ca pe o umbră în comparaţie cu cele pe care le vedea în slava lui Dumnezeu [289]. După acest extaz copleşitor nu mai simte nevoia să mănânce [289]. Începe să vadă vedenii şi descoperiri dumnezeieşti înfricoşătoare [289].
După 45 de ani de nevoinţă petrecuţi după îndemnul conştiinţei Sfântul Simeon Evlaviosul, Părintele său, primeşte harul apostolic de a face vindecări şi minuni [p. 290].
Pingback: Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [3] « Teologie pentru azi
Pingback: Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [4] « Teologie pentru azi
Parinte,as dori sa cunosc parerea Dvs.in privinta unor lucruri oarecum altfel decat cele obisnuite.Dar aceasta, numai daca considerati necesar un eventual raspuns.
Pe Sf.Simeon Noul Teolog l-am aflat in zilele in care aveam mare nevoie de cuvintele sal şi, alaturi de Parintele Sofronie Saharov, va ramane pururea lipit de sufletul meu.
Parinte,este oare posibil ca harul Sfantului Duh sa se pogoare in timpul Liturghiei mai inainte de timpul obisnuit?
Credeti ca Domnul Insusi poate interveni,ajutand la zdrobirea inimii?
Este oare posibil ca Domnul sa cerceteze pe cei plini de patimi si sa-i ajute sa inainteze in viata duhovniceasca pastrand aceasta cercetare si semnul dat lor ca nu a fost un vis?
Stiu ca sunt stangace intrebarile mele,dar nu reusesc sa le formulez altfel,insa raspunsul la ele este important pentru mine.
Iertati-mi indrazneala unor astfel de intrebari,iar daca veti considera necesar a nu raspunde la ele,as intelege deplin.
Doamne,ajuta!
Doamnă Camelia,
toate întrebările dv. nu pot fi înţelese, dacă nu trăim, în mod continuu, simţirea harului lui Dumnezeu, care ne leagă de Dumnezeu permanent.
Pentru cineva, care nu e racordat la Dumnezeu, prin har, clipă de clipă, aceste întrebări sunt întrebări teoretice. Pur speculative.
Însă, pentru cineva care stă în harul lui Dumnezeu tot timpul, aceste întrebări sunt realităţi cotidiene.
De aceea, răspunsurile mele au sens,pentru că sunt răspunsurile Tradiţiei duhovniceşti a Bisericii, pentru cei care trăiesc tot timpul în slava lui Dumnezeu, în har:
1. Cei care nu simt în ei continuu, zi şi noapte, harul lui Dumnezeu nu văd sau nu simt niciodată la Liturghie pogorârea harului dumnezeiesc sau nu simt dumnezeierea lui Hristos în mod copleşitor, când se împărtăşesc cu Sfintele Taine, chiar dacă ar fi vorba de un episcop, preot, diacon, monah sau credincios de rând.
Unori, pot simţi, şi cei neînduhovniciţi anumite lucruri dumnezeieşti la slujbe sau când se împărtăşesc,din voia lui Dumenzeu, ca să fie atraşi spre o mai mare curăţire de patimi, însă aceste lucruri sunt minore, pe lângă o continuă vedere şi simţire a lor.
Sunt Sfinţi şi oameni duhovniceşti, care au trăit şi trăiesc, în diverse moduri pogorârea luminii dumnezeieşti peste ei şi peste Cinsitele Daruri care le slujesc, dacă e vorba de ierarhie, lumină care se pogoară când vrea Dumnezeu şi nu când vor oamenii.
Eu ştiu că în catehismele noastre, adânc influenţate de romano-catolicism sau de protestantism sau în dogmatici, şi acestea tributare eterodoxiei în anumite privinţe, se spune că sfinţirea Darurilor se produce, când preotul rosteşte cuvintele de sfinţire, în timp ce la strană se cântă: Pe Tine Te lăudăm…
Însă Dumnezeu nu poate fi forţat de preoţii Săi, ca să sfinţească ceva, atunci când vor ei, lucru pe care îl observăm, în vieţile unor mari Sfinţi, văzători de Dumnezeu, care vedeau pogorându-se lumina peste ei şi peste Daruri în diverse momente ale slujbei.
2. Numai prin lucrarea lui Dumnezeu ne putem zdrobi inima, pentru că umilinţa e o simţire dumnezeiască în om, provocată de Dumnezeu şi nu e un sentiment născut doar din voinţa noastră.
Omul nu poate veni la pocăinţă, fără ca să accepte luminarea şi mişcările harului dumnezeiesc în fiinţa lui.
Tocmai de aceea teologia patristică ortodoxă vorbeşte despre sin + energia (sinergie), de împletirea dintre energia /lucrarea şi voinţa noastră şi voinţa şi lucrarea/ harul lui Dumnezeu.
3. Dumnezeu Însuşi e Cel care ne conduce tot timpul spre El, chiar dacă, de multe ori, ne vorbeşte şi indirect, prin Sfinţi şi oameni sau prin diverse situaţii, cărţi sau prin luptele cu demonii.
El ne conduce la Sine, în multe feluri, pentru că ne doreşte nespus şi pentru asta suntem creaţi: pentru a ne iubi cu El pentru totdeauna.
Din suflet va multumesc,Parinte.
Revin insa putin mai tarziu cu acele completari, care aduc sens intrebarilor mele.
1. Heruvic. Nor albastrui,straveziu,se pogoara peste preot in altar in timpul rugaciunii si insoteste preotii,invaluindu-i,pe tot traseul pe care acestia il parcurg cu cadelnita,pregatind iesirea cu Sfintele Daruri.
Un fior placut se simte,ca adierea vantului primavaratec,jucaus,caldura placuta si bucurie tainica in suflet;inveseleste si inunda ochii cu lacrimi dulci,de bucurie.
Aceeasi senzatie si la botez si la hirotonire diacon sau preot.
(Depinde insa de gradul de curatie interioara,deschiderea,sinceritatea cu care particip la slujba.Cand grijile si problemele materiale se strecoara in ganduri,perceptiile se diminueaza sau dispar.)
2.”Vino si da-ne,cu suflarea Ta,inima zdrobita..”
In timpul citirii Acatistului Sfantului Duh,durere puternica in piept,o apasare continua si foarte puternica,senzatia ca se incearca smulgerea inimii fara anestezie.
Teama puternica,cerere de ajutor catre Domnul.Vocea de atunci o mai aud si astazi:”M-ai chemat,am venit,dar tu nu esti pregatita…” Stiam in sufletul meu ca este vorba de inima zdrobita.
Nu eram pregatita atunci:nespovedita,neimpartasita.Am promis ca voi schimba starea de lucruri si nu voi mai astepta sa aflu duhovnicul de care aveam nevoie.
(La fiecare moment de rugaciune,alaturi de icoana,sta o lumanare aprinsa.In seara aceea,nu se intunecase inca afara,am simtit un curent de aer foarte puternic care a stins brusc lumina lumanarii;mai tarziu cand am incercat sa o reaprind,nu am putut deoarece fitilul disparuse,fusese practic smuls cu totul.)
3.Inainte de a sti ca exista Acatistul Sfantului Duh. Una din acele dimineti cand inca nu te-ai trezit,te privesti inca dormind,de undeva de alaturi,ca pe o persoana straina.
Revii la locul tau,in haina de lut si constati ca esti invaluit din cap pana-n picioare intr-un nor albastrui ceva mai dens,simti alaturi o prezenta placuta,linistitoare,Maica Domnului-stii sigur in sufletul tau,simti o puternica strangere a mainilor incrucisate pe piept,a rugaciune.
In momentele grele imi aduceam aminte de strangerea puternica de maini pe care am simtit-o atunci si amintirea vie ma ajuta sa merg mai departe.
Gandul care nu-mi dadea pace. Trebuia sa caut o rugaciune,dar nu stiam care anume.Am luat cartea de rugaciuni dar nu am gasit raspuns cautarilor.Stiam insa ca Maica Siluana are cateva rugaciuni. Acolo am aflat Acatistul Sfantului Duh.
Din momentul in care am inceput sa-l parcurg,am stiut ca s-au terminat cautarile.Pret de 3-4 seri consecutive,atunci cand citeam Acatistul,aveam impresia unui foc mistuitor;insa dorinta de a-l citi era atat de puternica,incat nu bagam de seama hainele ude de pe mine.Nu stiu daca astazi mai pot avea asemenea dorinta de rugaciune.
Tot atunci am aflat de Sf.Simeon Noul Teolog.
Acum pot spune ca Acatistul Sfantului Duh mi-a limpezit ochii incetosati,mi-a deschis urechile surde la chemarea Lui si a nascut in mine dorul nestins de Dumnezeu.
Doamne, ajuta!
Sunt începuturi ale ivirii harului în viaţa dv., doamnă Camelia, pe care nu trebuie să vă concentraţi…ci să mergeţi mai departe, spre relaţia vie, continuă cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi.
Toate aceste lucruri duhovniceşti sunt recompensele vâltorii sufletului spre Dumnezeu, de la început. E un început viu şi promiţător, dar nu va fi unul statornic.
După ele însă – pentru că omul începe să se mândrească sau să se relaxeze – vin multe, grele şi năucitoare ispite. De la prea mult veţi simţi amărăciunea deşertului, a oboselii, a fricii şi a durerilor imense.
Însă şi aceste ispite au rolul lor, pedagogic în viaţa noastră, pentru că trebuie să probeze, dacă vrem să rămânem în harul primit şi dacă vrem să mergem şi mai departe.
O, da, aşa începe experienţa duhovnicească! Fără aceste mişcări dumnezeieşti de început, care sunt darul lui Dumnezeu, iniţiativa Lui faţă de noi, nu ne-am înflăcăra inima şi nu ne-am dori, cu toate greutăţile, viaţa cu Dumnezeu.
Prin aceste manifestări ale slavei Lui în persoana noastră ne umplem de dorul viu de El. Însă trebuie multă cunoaştere teologică, duhovnicească, experenţială, ca să mergi mai departe.
Trebuie să înveţi metodic, trebuie să ai un om care să te îndrume pas cu pas, de la Dumnezeu şi trebuie să nu te mai mire nimic, nici bune şi nici rele, care se pogoară în viaţa ta.
Lucrurile sunt complexe şi incredibile pentru cei care cred, că ştiinţa duhovnicească a Ortodoxiei e pentru proşti, farisei şi plângăcioşi.
E un drum dur, abrupt şi, uneori, pare imposibil. ŞiS când pare imposibil, atunci Dumnezu te umple de multă smerenie, pentru ca să treci, prin dragostea Sa, spre lumi nebănuite.
Fiţi binecuvântată, doamnă Camelia şi mă bucur, că în acest an, unul dintre darurile lui Dumnezeu faţă de mine e tocmai persoana dumneavoastră!
Ştiu ce spun…şi ştiu ce vă trebuie.
Vom trăi şi vom vedea…
Sarut mana,Parinte!
Dupa prima spovedanie am aflat gustul deznadejdii si calea caderii in gol,la capatul careia se afla pocainta adevarata;de la a doua spovedanie am plecat cu ganduri de hula la adresa Dumnezeului meu.
Am aflat cum arata trandavia pe propria-mi piele-oboseala nesfarsita si lipsa de chef fata de orice rugaciune,sila,mai exact.
Stiam cum arata parasirea de Dumnezeu,aflasem din lectura,tot cautand sa vad ce mi se intampla.Si m-am mai linistit.
Intr-un anume fel,Domnul Dumnezeu nu m-a lasat singura niciodata,desi eu percepeam multa tacere in jurul meu atunci.
Mai tarziu un gand mi s-a intiparit din ce in ce mai des in minte:Eu te voi calauzi…
Cand am deschis prima oara „Scoala rugaciunii”, cumparata pentru copiii mei,cartea s-a deschis la pagina in care parintele spunea, ca harul Domnului calauzeste;atunci m-am linistit,instinctul nu ma tradase nici de data asta.
Am cazut,m-am ridicat si am mers mai departe.
Iarasi am cazut si din nou ma ridicam pentru a merge doar inainte.
Pentru ca stiam ca nu trebuie sa privesc in urma,singurul drum este doar inainte,alta alegere nu mai aveam.
Bucurie,tristete,implinire,liniste,temerile inselarii…