Despre post în teologia Bisericii Ortodoxe [2]

[viddler id=5bf08c00&w=437&h=370]

[viddler id=31156556&w=437&h=370]

[viddler id=2c84d107&w=437&h=370]

[viddler id=d9db3678&w=437&h=370]

[viddler id=7afb8efc&w=437&h=370]

[viddler id=6fdf53fd&w=437&h=370]

[viddler id=e4123328&w=437&h=370]

Despre post în teologia Bisericii Ortodoxe [1]

[viddler id=40de0469&w=437&h=370]

[viddler id=f8a706c0&w=437&h=370]

[viddler id=938f5f05&w=437&h=370]

[viddler id=92ed5a8d&w=437&h=370]

[viddler id=c657488c&w=437&h=370]

[viddler id=9f6dea4c&w=437&h=370]

[viddler id=91c2a971&w=437&h=370]

[viddler id=bd1237b0&w=437&h=370]

Moromete nu a tăiat nici acum salcâmul

floare-de-salcam

Spaţiul unui roman e un timp…botanizat… De la Grădina Botanică…unde avem de-a face cu un muzeu dar … cu unul viu, pentru că florile şi arbuştii sunt vii, sunt exponate vii, tangibile. Tot la fel romanul e un timp şi un spaţiu liber, niciodată terminat, niciodată cu punct de final…pentru că evenimentele pot fi reluate, rescrise, reinterpretate de fiecare cititor în parte, fără ca prin această rescriere să se denatureze vreun sens iniţial.

Salcâmul nu a fost tăiat! El nu a fost vândut lui Bălosu pentru bani. El stă şi acum, undeva, în amintirea mereu vie  a celor care au văzut şi au iubit…salcâmii falnici.

Romanul vine şi îţi reaminteşte amintirile tale. El îţi reaminteşte figuri umane, forme, peisaje, mirosuri, senzaţii…un fel de regăsire perpetuă şi, în acelaşi timp, te face să ai o privire critică asupra acestei regăsiri.

Cine poţi să fii dintr-un roman? Uneori mi-au plăcut doar anumite nuanţe, nuanţe vii…Dar erau vii pentru că existau într-un roman sau pentru că…eu le trăisem, cândva, foarte viu? Tind să cred şi cred în faptul că literatura nu provoacă experienţă în mod principal…ci rememorează experienţă.

Moartea personajului, dramele lui…nu mă pot face să mă regăsesc în ele dacă nu am nimic în comun cu ele. Viaţa mea e tălmăcită de literatură, de marea literatură dacă experienţa mea de viaţă a atins fundamentalitatea. Însă ce înseamnă, de fapt, să trăieşti…lucruri fundamentale, esenţiale ca om? Care sunt acelea şi cum îmi dau seama că sunt în mine sau că au ajuns în mine?

Poezia lui Esenin m-a făcut să retrăiesc şi să înţeleg mult mai adânc şi mai plăcut duioşia, delicateţea care mi-au fost dăruite de către oameni. Puteam să nu îl citesc…şi să nu înţeleg ce am: faptul că ştiu ce este duioşia, delicateţea, tremurul frumos în faţa curăţiei personale şi a frumuseţii cosmice.

Cum mi-am dat seama de toate aceste lucruri…numai citindu-l? Mi-am dat seama că experienţele sale s-au infiltrat  în poezie şi că el nu a făcut decât să le exprime în modul simplu, plenar…şi că, dacă le simt şi mă bucur de ele am înţeles că le am şi eu şi că ele trebuie cultivate, aprofundate şi de către mine.

Clocotul lui a devenit clocotul meu. Valurile inimii multor scriitori, artişti, poeţi, Sfinţi…m-au iradiat într-un mod personal şi am simţit că, cu fiecare în parte, am lucruri în comun. Dacă ar fi fost numai o iluzie…nu mi-ar fi dat asentimentul întreaga mea fiinţă. Însă, cu timpul, simţirea puternică că sunt şi că simt şi că împărtăşesc sentimente şi crezuri puternice cu oameni vii şi adormiţi a crescut.

Dacă nu există iradiere personală la nivel personal sau mediat, prin  intermediul cuvintelor şi al imaginilor…atunci nimeni nu se întâlneşte sau nu se poate întâlni, în mod real, cu nimeni. Însă simţim cu toţii că întâlnirile cu diverşi oameni, cu diverse cărţi, cu diverse situaţii ne-au schimbat în mod profund.

Ce ne-a schimbat de fapt? Contactul energetic între oameni…ce a trecut de la ei la noi, modul cum noi am reacţionat în faţa unui eveniment sau în faţa unui lucru.

Un creştin ortodox poate să explice cel mai bine cum se…interpenetrează, la nivel personal, gândurile şi sentimentele oamenilor. Noi vorbim despre realitatea experiabilă a harului necreat, adică despre energiile necreate ale Preasfintei Treimi dar şi despre energiile create ale fiinţei umane, care se împreună unele cu altele fără ca vreunele să se transforme în celelalte.

Se întâlneşte în omul credincios energia necreată, dumnezeiască, cu cea creată şi transfigurează atât faţa sufletului  cât şi a trupului uman, natura, materia, cuvintele, pe cei pe care îi iradiem cu prezenţa noastră. Pentru noi Dumnezeul cel viu Se comunică extrem de viu omului şi creaţiei Sale în totalitate şi această comunicare energetică cu noi ne aprofundează şi mai mult înţelegerea de sine şi relaţia cu El.

Această experienţă harică e totală, e trăită de întreaga noastră fiinţă. Ea nu e o fantezie! Tăierea salcâmului sau netăierea salcâmului de către Moromete e o fantezie sau un posibil lucru real. Dar harul necreat nu e o fantezie ci o realitate, după cum natura subatomică a creaţiei e o realitate de neînlăturat.

Cum poţi să te îndoieşte de realitate? Cineva care nu a văzut interiorul unei celule la un microscop sau nu a văzut o anumită stea prin intermediul unui observator stelar nu poate să treacă dincolo…de distanţă. Există o distanţă…pe care nu o poţi trece decât prin cineva sau ceva, printr-o ustensilă.

Poţi să repui în picioare salcâmul lui Moromete – prin imaginaţie –  însă nu poţi să treci de anumite limite…decât dacă eşti ajutat de către Dumnezeu să le depăşeşti.

Ştim că Sfântul Daniel a fost dus de către Înger dintr-un loc într-altul în mod minunat. Mulţi Sfinţi au mers, răpiţi fiind de către Sfântul Duh, dintr-o parte într-alta a lumii…într-o clipă.

Însă ştim noi…ce înseamnă, de fapt, acea clipă? Putem oare să ne imaginăm ce au simţit cei care erau arşi de vii…sau daţi în ghearele fiarelor înfometate?  Putem să ne imaginăm o tortură groaznică în absenţa ei…sau să ne imaginăm că putem cunoaşte greutatea unei ore…trăită de către un om închis, de viu, sub pământ?

Nu poţi să plagiezi…ceea ce nu ai experiat. Orice încercare de iermineutizare a necunoscutului e penibilă. Cel mai la îndemână pentru omul căzut e să îşi imagineze că este sau ar putea fi/ sau s-ar putea transpune într-un anume personaj.

Dar poate fi real…un personaj? Imaginaţia avea …aripi de ceară pentru Eminescu. Ea nu poate să te ducă… în real. Realul e şi trebuie trăit de întreaga ta fiinţă. Imaginaţia e o funcţie a omului căzut folosită ambivalent. Dacă salcâmul lui Moromete…rezistă…şi după ce a fost tăiat…atunci înseamnă că eu vreau ca ceva să existe…mai degrabă decât să nu existe.

Un om, care abia a pierdut pe cineva foarte iubit…nu vrea ca să îi aminteşti acest detaliu. El nu vrea ca salcâmul lui Moromete să fie tăiat. El îl vrea acolo, în spatele curţii, pe acel salcâm falnic, pentru că acolo trebuie să rămână.

Nu vrem să ne despărţim de un trecut…care ne îmbrăţişează. Nu vrem să ne despărţim de ceva care ne identitează. Acele sentimente, lucruri, amintiri, persoane sunt…trecutul nostru, sunt salcâmul lui Moromete…pe care  nu vrem să îl tăiem şi să îl vindem pe bani.

Salcâmul lui Moromete…trebuie să rămână în picioare. El e un prieten, un camarad, o fiinţă iubită. Dacă îl anihilăm, dacă îl muzeificăm…asta înseamnă că ne vindem trecutul nostru, rădăcinile, respirarea, bucuria vieţii.

Poţi să dai tot…şi ceea ce te reprezintă cel mai bine? Poţi să fii altceva…în mod fundamental? Poţi să te schimbi până la…anihilare?

Moromete…nu a tăiat nici acum salcâmul.

E tot în spatele curţii…

Scrisoarea pastorală a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din Duminica Ortodoxiei [2009]

sfantul-sinod-bor

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări

Iubiţii noştri fii sufleteşti,

În prima duminică din Sfântul şi Marele Post, numită Duminica Ortodoxiei, Biserica dreptmăritoare din întreaga lume rememorează una dintre cele mai strălucitoare biruinţe din primul mileniu, şi anume, victoria definitivă asupra iconoclaştilor, adică a celor ce respingeau Sfintele Icoane, care au tulburat viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei, timp de mai bine de o sută de ani (726-843).

În acea perioadă zbuciumată din viaţa Bisericii, cinstitorii Sfintelor Icoane au avut mult de suferit: unii au fost torturaţi, alţii exilaţi din familiile, casele, oraşele şi ţările lor, iar un mare număr de clerici, monahi şi mireni şi-au jertfit viaţa pentru a apăra dreapta credinţă şi Sfintele Icoane.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) a fost stabilită învăţătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor şi a sfinţilor. În secolul următor, Biserica a proclamat cu tărie triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, astfel că la Sinodul de la Constantinopol, din 11 martie 843, pe lângă stabilirea pentru totdeauna a învăţăturii că icoanele sunt reprezentări ale Mântuitorului, ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu sau ale altor persoane care au dus o viaţă sfântă, plăcută lui Dumnezeu, părinţii sinodali au reafirmat, sub inspiraţia Duhului Sfânt, întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii cuprinsă în hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice. De aceea, duminica întâi din Postul Sfintelor Paşti este numită Duminica Ortodoxiei.

Deşi, în primele veacuri creştine, folosirea icoanelor în cultul Bisericii s-a stabilit treptat, ca răspuns la cerinţele religioase şi la evlavia momentului, „învăţătura despre icoane a aparţinut de la început Bisericii” 1*, astfel că la momentul disputei iconoclaste „icoana îşi ocupase deja locul ei în viaţa Bisericii” 2*, fiind o parte constitutivă a vieţii religioase particulare a credincioşilor şi a vieţii publice a Bisericii.

Iată de ce, odată cu Sinodul VII Ecumenic din 787 şi cu Sinodul de la Constantinopol din 843, a fost posibilă, pe temeiul mărturiei Sfintei Scripturi şi a scrierilor unor Sfinţi Părinţi, lămurirea învăţăturii despre cinstirea sfintelor icoane, făcându-se deosebire între cinstirea lui Dumnezeu – numită adorare sau închinare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – numită preacinstire şi a sfinţilor – numită simplu cinstire.

Posibilitatea reprezentării iconografice a Domnului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, ca mărturie a harului lucrător şi sfinţitor al lui Dumnezeu în omenitate, pentru înălţarea omului către Dumnezeu, are temei în însăşi Întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, fundamentul hristologic al icoanei, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan care spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,… şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era de la Tatăl şi s-a arătat nouă(I Ioan 1, 1-2), cuvânt măiestrit descifrat de Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, în Liturghia sa:

„Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău Care (… ) pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă asemenea chipului slavei Sale3*.

Învăţătura ortodoxă despre icoană arată că, deşi Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni în toată strălucirea Lui dumnezeiască, negrăită, nepătrunsă şi necuprinsă de firea omenească, totuşi, din iubire faţă de oameni, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om, luând trup şi chip omenesc, ca pe noi oamenii să ne ajute să vedem chipul slavei dumnezeieşti.

Prin urmare, lumina din icoana lui Hristos şi din icoanele sfinţilor ne îndreaptă spre lumina cea neînserată a slavei veşnice din Împărăţia cerurilor. Sfinţenia icoanei ne cheamă la sfinţirea vieţii şi la trăirea virtuţilor creştine.

Dreptmăritori creştini,

Bucuria vederii icoanei lui Hristos ne încredinţează că Fiul veşnic, Cel Ce este necuprins de marginile lumii, S-a lăsat cuprins, după omenitatea Sa, pentru a fi pururea cu oamenii, arătându-ne în icoană slava Sa: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Deci, El S-a smerit şi S-a făcut om în timp, ca pe oameni să-i ridice în slava Sa cea veşnică.

Reamintindu-ne, la vederea icoanei, că mântuirea este o lucrare divino-umană, rod al întâlnirii harului lui Dumnezeu cu credinţa, cu evlavia şi cu faptele bune ale omului, avem şi încredinţarea că, cinstind Sfintele Icoane, inimile noastre se încălzesc, iar mintea se luminează în faţa iubirii lui Hristos pentru oameni, întrucât El „pentru noi oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om(Simbolul credinţei).

Cinstirea icoanei lui Hristos în chip duhovnicesc înseamnă cinstirea Tainei Întrupării lui Hristos, Care ne cheamă să ne apropiem de El cu credinţă şi cu dragoste, să ne lăsăm pătrunşi de taina curăţitoare şi sfinţitoare a Întrupării Sale, întrucât El S-a făcut om, ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, după har (cf. Ioan 1, 12-13).

Icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, asemenea Sfintei Liturghii, mărturisesc în chip văzut despre pogorârea lui Dumnezeu către om şi despre nevoinţa sau efortul omului de a se ridica neîncetat către Dumnezeu.

Împreună, Sfintele Icoane descoperă taina credinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu, datorită prezenţei harice care le luminează şi le sfinţeşte, fiind mijloace de mărturisire şi întărire a credinţei, de sporire a rugăciunii şi de cultivare a sfinţeniei şi a frumuseţii duhovniceşti.

Părintele Stăniloae ne arată că prin Sfintele icoane s-a păstrat unitatea şi Tradiţia Sfântă a Bisericii. „Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor, s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind, prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut Cuvâtul în matca Tradiţiei primite de la Apostoli” – spune marele teolog român 4*.

Îndeplinindu-şi misiunea sa sfântă, Biserica ne cheamă neîncetat prin cuvintele Mântuitorului Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34), pe care le adresează tuturor celor care, în timpul vieţii lor, au ascultat Evanghelia iubirii lui Hristos, s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi au căutat Împărăţia lui Dumnezeu prin lumina Sfintelor Icoane, arătând necontenit iubire milostivă şi frăţească faţă de toţi oamenii, dar, mai ales, faţă de cei flămânzi, însetaţi, străini, bolnavi şi întemniţaţi (cf. Matei 25, 35-40).

De aceea, Vă îndemnăm, iubiţii noştri fraţi şi fii duhovniceşti ca, în Duhul Sfânt, văzânduL în icoană pe Hristos Domnul Cel milostiv şi iubitor de oameni, să fim următori ai pildei vieţii Lui; rugându-ne în faţa icoanei Preacuratei Fecioare Maria să ne străduim să fim buni şi curaţi ca ea şi, chemându-i în ajutor pe sfinţi, prin rugăciune şi sărutarea sfintelor lor icoane, să căutăm sfinţenia, asemenea lor, prin pocăinţă, post, rugăciune şi milostenie.

Preaiubiţii noştri fii duhovniceşti,

Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea credinţei dreptmăritoare, prin cuvânt şi faptă, a tuturor credincioşilor ortodocşi din lumea întregă, a tuturor celor ce păstrează şi mărturisesc învăţătura de credinţă a Bisericii celor şapte Sinoade Ecumenice, care stă la temelia adevăratei trăiri creştine ortodoxe şi a sfintei lucrări a Bisericii lui Hristos în lume.

Biserica Ortodoxă Română, de origine apostolică, prin predica Sfântului Andrei, cel Întâi chemat la apostolie, Ocrotitorul României, cultivă neîncetat râvna păstrării cu sfinţenie a dreptei credinţe, confirmată dintru început prin alese fapte de evlavie şi milostenie creştină ale binecredincioşilor creştini, ale preoţilor şi monahilor, dintre care mulţi s-au ridicat la vrednicia sfinţeniei, devenind prieteni ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 15).

Faptele de evlavie ale poporului nostru dreptcredincios s-au manifestat, de-a lungul timpului, fie prin zidirea de sfinte locaşuri de cult parohiale şi mânăstireşti, fie prin edificarea de aşezăminte culturale, de învăţământ şi social-filantropice, presărate de la o margine la alta a ţării. Această prezenţă şi lucrare a faptelor de evlavie continuă şi astăzi cu multă râvnă, ajungând până dincolo de graniţele ţării, în Europa Occidentală şi în alte părţi ale lumii, unde s-au stabilit mulţi români ortodocşi care vieţuiesc în tradiţia Bisericii noastre străbune.

Faptele milosteniei creştine sunt expresia concretă a iubirii aproapelui, ca roade ale dreptei credinţe din care izvorăsc neîncetat, şi care au ca scop ajutorarea celor aflaţi în necazuri şi suferinţe, după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar facerea de bine şi într-ajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16).

Oricât de mari ar fi provocările şi crizele lumii în care trăim, în contextul degradării vieţii spirituale, a climatului social şi economic pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, avem datoria să rămânem neclintiţi în dreapta credinţă, şi în faptele cele bune, punându-ne nădejdea în Dumnezeu „Care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră” (I Tim. 6, 17). Să ne unim în a face binele care aduce mângâiere celor în nevoi, alinare celor bolnavi, compasiune celor în durere, ajutând pe semenii noştri, cu generozitate şi dragoste creştină, aşa cum ne învaţă Hristos, Mântuitorul lumii.

Şi în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza colecta pentru Fondul Central Misionar, arătând, ca şi până acum, dragostea către Dumnezeu şi către Biserica noastră. Să contribuim în această zi de prăznuire a Ortodoxiei, dar şi în duminica următoare, fiecare cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine ştiind că: „pe cel ce dă cu voie bună pe acela îl iubeşte Dumnezeu” (II Cor. 9, 7).

Fiţi încredinţaţi că, aşa cum am făcut şi în anii trecuţi, fiecare bănuţ pe care-l veţi dărui acum va fi chivernisit cu grijă şi îndreptat, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „fiecăruia după cum are cineva trebuinţă” (Rom. 4, 35), fie în scopul ajutorării unora dintre semenii noştri care sunt săraci, se află în situaţii limită sau sunt în suferinţe cumplite, fie în scopul zidirii unor biserici şi aşezăminte filantropice ortodoxe, fie pentru continuarea şi finalizarea diferitelor lucrări misionare şi de ajutorare a fraţilor noştri români care vieţuiesc în afara graniţelor ţării.

Aşa cum ne-am împărtăşit azi la Sfânta Liturghie din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, pe care, împreună cu ceilalţi Sfinţi Capadocieni, îl comemorăm şi omagiem în acest an, 2009, se cuvine să ne rugăm pentru binefăcătorii Sfintei noastre Biserici şi ai tuturor celor aflaţi în nevoi şi să cerem Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Tale Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri (… ). Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire”* 5.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi ne rugăm Milostivului Dumnezeu „ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun” (II Cor. 9, 8).

Îmbrăţişându-vă cu dragoste părintească, noi, membrii Sfântului Sinod, vă împărtăşim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. 13, 13).

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

†TEOFAN

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† LAURENŢIU

Arhiepiscopul Sibiului şi

Mitropolitul Ardealului

† BARTOLOMEU

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

MITROPOLITUL CLUJULUI, ALBEI, CIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI

† IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi

Mitropolitul Olteniei

† NICOLAE

Arhiepiscopul Timişoarei şi

Mitropolitul Banatului

† PETRU

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† IOSIF

Arhiepiscopul Europei Occidentale şi

† SERAFIM

Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi

Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei,

Europei Centrale şi de Nord

† NIFON

Mitropolit, Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† TEODOSIE

Arhiepiscopul Tomisului

† PIMEN

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† ANDREI

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† NICOLAE

Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† GHERASIM

Episcopul Râmnicului

† EFTIMIE

Episcopul Romanului

† EPIFANIE

Episcopul Buzăului şi Vrancei

† CALINIC

Episcopul Argeşului şi Muscelului

† IOACHIM

Episcopul Huşilor

† CASIAN

Episcopul Dunării de Jos

† TIMOTEI

Episcopul Aradului, Ienopolei,

† LUCIAN

Episcopul Caransebeşului, Hălmagiului şi Hunedoarei

† SOFRONIE

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei

† JUSTINIAN

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului

† NICODIM

Episcopul Severinului şi Strehaiei

† DAMASCHIN

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† IOAN

Episcopul Covasnei şi Harghitei

† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† AMBROZIE

Episcopul Giurgiului

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei

† VISARION

Episcopul Tulcii

† PETRONIU

Episcopul Sălajului

† DANIIL

Episcop-Locţiitor (Administrator)

al Episcopiei Daciei Felix

† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† MACARIE

Episcopul Ortodox Român al

Europei de Nord

† TIMOTEI

Episcopul Ortodox Român

al Spaniei şi Portugaliei

† MIHAIL

Episcopul Ortodox Român

al Australiei şi Noii Zeelande

† VINCENŢIU PLOIEŞTEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal

† CIPRIAN CÂMPINEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal

† VARSANUFIE PRAHOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† CALINIC BOTOŞĂNEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† ANDREI FĂGĂRĂŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† IRINEU BISTRIŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

Feleacului şi Clujului

† VASILE SOMEŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

† GURIE GORJEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei

† PAISIE LUGOJANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† MARC NEMŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe

Române a Europei Occidentale

† SOFIAN BRAŞOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† IOAN CASIAN DE VICINA

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei

Ortodoxe Române a celor două Americi

† IOACHIM BĂCĂUANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului

† CORNELIU BÂRLĂDEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor

† IUSTIN SIGHETEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului

………………………………………………………………………………………………………..

1.  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare şi temei al icoanei, în Rev. Studii Teologice, VII (1957), nr. 7-8, p. 427.

2.  Pr. Prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în Rev. Studii Teologice, IV (1952), nr. 3-4, p. 175.

3. Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIMBO, 2008, p. 234-235.

4.  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Icoanele în cultul ortodox, în Rev. Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, p. 478.

5.  Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, ed. citată, p. 244-245.

Cf. sursa.

Pentru un zgomot de excepţie…apelaţi cu încredere la firma noastră!

Dragi potenţiali consumatori,

firma noastră: SC Pichamărul SA, din Aleea Trandafirilor nr. 14, Bucureşti, sector 10, cod. 666333, vă oferă, la un preţ seductiv, un zgomot de o calitate…europeană.

Pentru numai 3 zile de…delectare, vă poate oferi un sound de această calitate:

[viddler id=6e882b1&w=437&h=370]

Pentru decibeli mai impunători…preţul este de 3000 de euro minutul şi aceasta pentru… o jumătate de an.

Pentru ceva cu adevărat impunător firma noastră vă poate oferi… în leasing, pentru toată viaţa…un sunet de fond plătibil în accese inopinante de enervare, înjurături şi măscări de tot felul.

Şi toate aceste performanţe auditive sunt făcute…cu oameni de o calitate oripilantă şi odioasă, ca şi noi, conducerea firmei.

Sunaţi acum, la numărul nostru de telefon: 021/ 33366611 sau la adresa de mail: enervarenonstop@yahoo.com

Director de antrepriză:

Băşcălie Ionuţ

În căutarea autenticităţii româneşti [3]

da-esti-frumoasa

Prima parte şi a doua

*

Cum vedem noi… judecăţile de valoare.

***

Nu cred că „ne aflăm pe marginea prăpastiei” [18]. Nici nu ştim ce înseamnă de fapt…prăpastie, pentru că nu am trăit niciodată într-o prăpastie. Ne diplace alarmismul domnului Hurduzeu tipic persoanelor care vor să unidimensionalizeze discursul.

Standardele occidentale „nu au dus la o creştere subtanţială a calităţii vieţii” [18], probabil, în sensul duhovniciei pe care ar trebui să o aibă viaţa noastră, pentru că, la domeniul comodităţii şi al eficienţei postmodernitatea înseamnă un nivel social pe care omenirea postlapsarială nu l-a atins niciodată.

Conceptul de „neosclavagism voluntar” are realitate [18].  Globalizarea facilitează dar nu determină, credem noi, „distrugerea sistematică a vieţii ţăranului român” [18]. Ţăranul român, care nu mai simte profund ortodox şi profund româneşte devine altceva pe nesimţite, pentru că el, în el însuşi, nu e nimic sigur. E mai greu, dacă nu imposibil, să dezconvingi pe convinşi.

Tehnoglobalismul se poate dezamorsa la nivelul realităţilor locale [19], însă cei care o fac se enclavizează şi sunt supuşi oprobriului general. Mai pe româneşte, a te opune tehnoglobalismului ar însemna să nu ai internet, telefon mobil, televiziune prin cablu, card bancar, card financiar, paşaport etc. Dacă vrei să trăieşti aşa, poţi. Încă mai poţi…Însă pot unul, doi, 10…nu o întreagă Românie.

E adevărat, problemele mediatizate ale României [ca: antisemitismul, homofobia, încălcarea drepturilor omului, iconodulia, legionarismul, cf. p. 19] sunt manipulări ale opiniei publice sau probleme colaterale şi nu problemele principale ale României [19] care sunt, repetăm, de ordin duhovnicesc.

Însă România are aceste probleme colaterale pentru că nu toţi românii sunt ortodocşi şi nu toţi ortodocşii sunt…Sfinţi. Şi nu vor fi niciodată toţi românii Sfinţi…după cum, doar pe puţini, îi va interesa problemele principale, adică cele care ţin de sfinţirea vieţii personale, pe când, pe cei mai mulţi, o să-i doară şi mai puţin în cot sau unde vreţi dv. , de ce se întâmplă cu viaţa lor şi a României.

Decadenţa ţine de alegere. Fericirea ţine de alegere. Faptul că noi comentăm această carte şi dv. citiţi cartea prin comentariul nostru sunt…consecinţe ale alegerii libere.

Trebuie însă să înţelegem că tehnoglobalismul nu creează, in initio, probleme false [19] ci se mulează pe diversitatea de alegeri a umanităţii actuale.  Sau, când societatea este avidă de pseudo-probleme, bineînţeles că se creează şi…scandaluri plăcute.

Dacă România nu ar fi avidă de senzaţionalisme…nimeni nu s-ar uita la ele şi, de fapt, acestea nu ar fi avut cum să apară pe bandă rulantă. O potolire, o reconversie spirituală a unei mari  părţi a populaţiei din România…ar însemna, în mod evident, o schimbare de ton pentru media românească.

Suntem de acord cu afirmaţia din n. 6, p. 19, că nu „balcanismul românilor” e de vină de „pervertirea relaţiilor personale”, ci acestea s-au pervertit „prin bulversarea brutală a relaţiilor interpersonale fireşti de către comunism şi pseudocapitalismul zilelor noastre”.

Dacă stăm să ne gândim bine însă, o capitalizare excesivă a României ar fi însemnat o surmenare decimatorie pentru românii ne prea învăţaţi cu munca susţinută. Gândiţi-vă numai la locuri de muncă pentru toţi cât pot  şi vor să muncească, salarii mari…dar puşi, din 1990, să muncească în ritm…japonez, adică vreo 13-14 ore pe zi.

Această surmenare produsă de ritmul galopant de muncă ar fi omorât jumătate din populaţia ţării. Bineînţeles că ceea ce spun eu acum…e din altă utopie, însă, adevărul gol goluţ e acela, că nu mulţi români sunt în stare de o viaţă dedicată muncii non-stop.

În finalul primei alocuţiuni a cărţii –  ea are un pronunţat stil oral, ceea ce o face ultracitibilă –  d-l Hurduzeu ne atenţionează ( chiar dacă cu o mare doză de scepticism), că „în spaţiul nostru cultural [ avem de-a face cu existenţa şi  cu posibilitatea unei dorite coagulări n.n.] a unui discurs critic decis să schimbe paradigma” [20].

Însă discursul critic, în sine, e o altă gogoriţă ca şi sistemul închis, de astăzi, al pieţii ideilor. Discursul critic/ adică cel care emite judecăţi de valoare şi nu care e pur negaţionist, nu se poate naşte în persoana unor frustraţi, a unor extremişti sau a unor intelectuali ipocriţi. Discursul critic, în adevăratul sens al cuvântului, în mod paradoxal, e un discurs teologic dublat de unul ştiinţific.

Un matematician, un biolog, un cibernetician, un astronom, un lingvist, un filosof etc. pot prezenta, în funcţie de introducerea lor ştiinţifică, foarte multe date pentru o teorie veridică a cunoaşterii. Fără însă o dublare a acestei iniţieri ştiinţifice de o experienţă şi cunoaştere teologică autentice nu putem să avem un discurs critic şi, în acelaşi timp, ziditor din punct de vedere ortodox în spaţiul postmodernităţii.

Însă postmodernitatea admite interdisciplinaritatea ca metodă dar nu admite subsidiaritatea prescrisă de către punctul de vedere ortodox în ceea ce priveşte cunoaşterea reală, autentică, a lumii şi a problematicii umane, care e numai teologico-ştiinţifică. Pentru că postmodernitatea are drept fundament conştiinţa că nu există o singură metodă sau un singur adevăr pentru toţi, ci că fiecare are…adevărul lui.

Dar, pentru ca teologul să aibă discurs critic autentic sau pentru ca filosoful să aibă discurs critic autentic sau oricine altcineva, trebuie ca fiecare dintre noi să fim teologi şi, în acelaşi timp, experţi, la un anumit grad, în porţiunea de ştiinţă şi de experienţă despre care vrem să vorbim.

Spre exemplu domnul Andrei Pleşu a scris o carte despre Sfinţii Îngeri, din punct de vedere filosofic, domeniul său, dar şi teologic. Pentru ca să ştie câte ceva despre teologia anghelică a avut nevoie, bineînţeles, de iniţiere personală în teologia ortodoxă şi eterodoxă despre tema ca atare. O iniţiere de autodidact şi venită dinspre filosofie şi literatură spre teologie.

Din punctul de vedere al unui teolog ortodox…demersul său a fost deficitar în ceea ce priveşte anumite exprimări teologice. Din punctul său de vedere a scris ceea ce a înţeles…şi, ieşirea sa către tologie e salutară [dimensiunea interdisciplinară a actului ştiinţific] dar defectuoasă [pentru că nu a înţeles  necesitatea organică a subsidiarizării oricărui fel de cunoaştere ştiinţifică cunoaşterii teologice şi experenţiale].

Dar practica autentică a cunoaşterii ştiinţifice, aceea de a nu fi ruptă  ştiinţa de înţelegerea şi experienţa teologică…e văzută ca cea mai mare calamitate a progresului ştiinţifico-tehnologic. Cine face o maşină sau un computer, cine mai inventează câte ceva…nu trebuie să fie teolog iar descoperirile şi modul de a le utiliza au, de cele mai multe ori, accente nihiliste şi atee.

Procesele tehnologice, modul de a le vandabiliza, modul în care se propun şi se cer a fi utilizate obiectele tehnologice nu au substrat teologic. Ştiinţa şi tehnica se vor autonome, adică fără relaţie explicită cu vreo religie sau credinţă. Facem, cu alte cuvinte, computere şi preparăm mâncare nu pentru ortodocşi sau catolici ci pentru…consumatori, pentru plătitori de produse.

Faptul că eu îmi personalizez şi utilizez computerul într-un mod evlavios, benefic pentru mântuirea mea…nu e trecut în niciun prospect. La fel, că trebuie să binecuvintez mâncarea şi să o văd ca pe un mare dar al lui Dumnezeu faţă de mine. Personalizarea teologică a lucrurilor ţine de atitudinea mea interioară, continuă, de creştin ortodox.

Ca să am discurs criticos / plin de judecăţi axiologice, valorice trebuie să fiu conţinutul discursului. Dacă nu sunt discursul în sine…sunt papagalul Riri. Spaţiul nostru cultural a avut şi are şi va avea întotdeauna un discurs critic personalist / personalizat din partea oamenilor Bisericii Ortodoxe, pentru că nu cred că Dumnezeu ne va lăsa de izbelişte vreodată.

Teologii şi intelectuali ortodocşi români, care ştiu ai cui sunt şi ce aştepată de la ei înşişi vor fi întotdeauna oameni ai logosului critic. Problema e cât de profund va fi acest discurs şi cât de apgradat momentului? Profunzimea însă e nivelul de conştientizare al persoanei care vorbeşte.

Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [4]

12-martie-sf-simeon_noul_teolog.jpg

***

Primele 3 părţi: 1, 2, 3.

*

La noua mănăstire pe care o face, la Sfânta Marina, Sfântul Simeon prăznuieşte timp de 8 zile pomenirea anuală a Sfântului Simeon Evlaviosul, deci cu mai mult fast decât odinioară [318]. Aici continuă să scrie şi termină Imnele dumnezeieşti [318].

Ajunge să fie înjurat şi ocărât, chiar bătut, de către cei din jurul mănăstirii [319]. Iartă însă şi dă milostenii celui care era să îl lovească, de moarte, cu o piatră [319].

Primeşte de la Dumnezeu darul prorociei [320]. Sfântul Nichita mărturiseşte că a scris o viaţă mult mai amplă, decât cea din care spicuim, a Sfântului Simeon Noul Teolog [320]. Primeşte şi darul facerii de minuni [320].

Sfântul Simeon îşi scrie testamentul şi cele despre plecarea sa, prin cineva, care scria la dicteu, pe când monahii au găsit apă în mănăstire, după cum le prorocise [321]. Se arată în vedenie stareţei Ana şi o vindecă de febră mare [322].

Sfântul Simeon îl crescuse pe viitorul preot Nichifor şi acesta mărturiseşte minunile sale [323]. Nichifor a fost crescut de la vârsta de 14 ani de către Sfântul Simeon [323]. Binecuvântând o bucată de peşte, Sfântul Simeon l-a făcut pe Nichifor capabil de a mânca peşte, faţă de care avea aversiune [324].

Nichifor locuia în chilie cu Sfântul Simeon şi îl ajuta întru toate [324]. Nichifor îl vede într-o noapte pe Sfântul Simeon stând în aer, la distanţa de 4 coţi de podea, cu mâinile ridicate la rugăciune şi întreg lumină şi plin de strălucire dumnezeiască [324].

Vindecă un copil olog [325] cu untdelemn de la icoana Sfintei Marina [326]. Purta toiag la bătrâneţe [325]. Vindecă un demonizat, care scuipa nebuneşte şi behăia ca un ţap [326]. Blesteamă pe un pescar lacom şi acela scapă peştele pe care abia îl prinsese [327].

Îl vindecă pe prietenul său Oreste de paralizie [328]. Erau doi fraţi care îl persecutau. Antes, unul dintre ei, e blestemat de către el şi se îmbolnăveşte [330]. Sfântul Simeon se îmbolnăveşte de o scurgere a pântecului şi suferă multe zile [331].

Numai Nichifor îl ajuta ca să-şi facă nevoile şi pe acesta îl scapă de patima somnului [331]. Nichifor îl vede pentru a doua oară pe Sfântul Simeon levitând deşi acesta nu se putea întoarce de pe-o parte pe alta de unul singur şi nici nu îşi putea face nevoile singur, ci ajutat de către Nichifor [331-332].

După 13 ani de exil îşi cere adormirea grabnică [333]. Îşi profeţeşte ceasul şi ziua adormirii [333]. De asemenea profeţeşte  descoperirea Sfintelor sale Moaşte [333]. Adoarme într-o zi de 12 martie [334]. În acest context Sfântul Nichita ne spune că Sfântul Simeon se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine [334].

Adoarme în timp ce i se cânta slujba înmormântării, aşa cum le-a cerut-o el însuşi ucenicilor săi [334]. După 30 de ani de la adormirea sa se descoperă Sfintele sale Moaşte [334]. În anul 1052 Sfintele sale Moaşte, „pline de tot harul şi buna mireasmă au fost mutate în chip neaşteptat” [334].

După mutarea sa la Domnul „bună mireasma hainelor lui producea voioşie şi veselie sufletelor celor ce se atingeau de ele”[335]. Sfântul Nichita se declară ucenic al său [335]. Acestuia, Sfântul Simeon Noul Teolog îi porunceşte în vedenie ca să scrie viaţa lui, după ce, în timpul vieţii, îi ceruse în scris acest lucru [336].

Sfântul Nichita mărturiseşte despre Părintele său, despre Sfântul Simeon Noul Teolog, că Dumnezeu nu i-a dat odihnă în timpul vieţii, pentru că Duhul Sfânt tresălta în el [336] şi îl îndemna la nevoinţă şi Teologie. De asemenea Sfântul Nichita mărturiseşte că transcria cele scrise de către el [336].

Biletul Sfântului Simeon către Sfântul Nichita [336-337], prin care îl mandatează drept biograf al său: „…te-am recunoscut o dată pentru totdeauna ca pe mine însumi şi ţi-am încredinţat toate ale mele şi nădăjduiesc ca prin tine să se facă cunoscute şi tuturor celorlalţi” [337].

După 16 ani de la adormirea Sfântului Simeon NT, Sfântul Nichita are o vedenie [337-338], în prima zi a săptămânii din săptămâna a doua a Postului Mare [338]. După această vedenie Sfântul Nichita e 7 zile într-o plăcere şi bucurie de nespus [338]. Bucuria post-extatică.

Sfântul Nichita îşi aduce aminte de Sfântul Simeon [338-339]. Descrie, într-un mod remarcabil, chipul virtuţilor Sfântului Simeon [339]. Compune un canon liturgic pentru Sfântul Teodor Studitul şi apoi imne, cuvânt funebru şi elogii Sfântului Simeon NT [340].

Slujba compusă de Sfântul Nichita se pune în faţa raclei Sfântului Simeon [341]. Sfântul Nichita are o altă vedenie în care îl vede pe Sfântul Simeon ca pe un împărat slăvit [341]. În vedenia aceasta, Sfântul Simeon îi spune Sfântului Nichita: „M-ai odihnit, dragul şi iubitul meu copil!” [341].

Sfântul Nichita ne mărturiseşte cum arată adevăratele vedenii: „rămân în minte ani îndelungaţi şi chiar până la sfârşitul vieţii” [342]. Un dumnezeiesc Părinte îi tâlcuieşte Sfântului Nichita cuvintele Sfântului Simeon către sine, din vedenie, în sensul că acela a primit eforturile sale faţă de viaţa sa: „Sfinţii care trăiesc în Dumnezeu primesc şi după moarte, cu bucurie şi cu toată aprobarea, imnele şi elogiile care li se aduc” [343].

Opera Sfântului Simeon trebuie publicată: aceasta e concluzia vedeniei [343]. Sfântul Nichita strânge întreaga sa operă la un loc [343-344]. Un preot, care se îndoieşte de sfinţenia Sfântului Simeon NT [344-345] şi dispreţuieşte Sfânta sa Icoană pătimeşte uscarea mâinii pe care a îndreptat-o, cu gând rău, împotriva icoanei sale [345].

Mâna uscată a preotului se vindecă prin rugăciune şi ungerea cu ulei de la candela Sfântului Simeon [346]. Necredinciosul cântăreţ Ignatie vede Sfânta sa Icoană ca un foc aprins şi mişcându-se, fapt pentru care rămâne fără grai [346-347].

Manase, un om constipat în stare gravă, ajunsese, după 15 zile, ca să scoată excrementele pe gură [347]. Acesta e vindecat în timpul somnului de către Sfântul Simeon, după ce, în prealabil, băuse uleiul din candela care ardea la icoana Sfântului [347].

Sfântul Simeon i se arată, la uşa chiliei,  lui Filotei Zăvorâtul [349] şi îi dă darul de a mânca foarte puţin [350]. Ioan, ucenicul Sfântului Nichita, îl vede pe acesta scriind şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog dându-i lămuriri despre cele pe care trebuia să le scrie [352-353].

Sfântul Simeon îi spune lui Ioan, care văzuse vedenia, că Sfântul Nichita trebuie să se grăbească ca să termine de scris/ transcris cărţile sale [353]. În data de 3 ianuarie se prăznuieşte, anual, data exilării Sfântului Simeon Noul Teolog [353].

Egumenul Cosma cere icoana şi imnele Sfântului Simeon ca să-l pomenească şi el anual [353-354]. Se fură icoana Sfântului Simeon dar e recuperată [354]. Cel care a furat icoana se demonizează şi începe să scrâşnească din dinţi, să scuipe mereu şi să facă precum un ţap, spunând cuvinte fără sens [354].

Finalul vieţii Sfântului Simeon Noul Teolog, scrisă de către ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul.