floare-de-salcam

Spaţiul unui roman e un timp…botanizat… De la Grădina Botanică…unde avem de-a face cu un muzeu dar … cu unul viu, pentru că florile şi arbuştii sunt vii, sunt exponate vii, tangibile. Tot la fel romanul e un timp şi un spaţiu liber, niciodată terminat, niciodată cu punct de final…pentru că evenimentele pot fi reluate, rescrise, reinterpretate de fiecare cititor în parte, fără ca prin această rescriere să se denatureze vreun sens iniţial.

Salcâmul nu a fost tăiat! El nu a fost vândut lui Bălosu pentru bani. El stă şi acum, undeva, în amintirea mereu vie  a celor care au văzut şi au iubit…salcâmii falnici.

Romanul vine şi îţi reaminteşte amintirile tale. El îţi reaminteşte figuri umane, forme, peisaje, mirosuri, senzaţii…un fel de regăsire perpetuă şi, în acelaşi timp, te face să ai o privire critică asupra acestei regăsiri.

Cine poţi să fii dintr-un roman? Uneori mi-au plăcut doar anumite nuanţe, nuanţe vii…Dar erau vii pentru că existau într-un roman sau pentru că…eu le trăisem, cândva, foarte viu? Tind să cred şi cred în faptul că literatura nu provoacă experienţă în mod principal…ci rememorează experienţă.

Moartea personajului, dramele lui…nu mă pot face să mă regăsesc în ele dacă nu am nimic în comun cu ele. Viaţa mea e tălmăcită de literatură, de marea literatură dacă experienţa mea de viaţă a atins fundamentalitatea. Însă ce înseamnă, de fapt, să trăieşti…lucruri fundamentale, esenţiale ca om? Care sunt acelea şi cum îmi dau seama că sunt în mine sau că au ajuns în mine?

Poezia lui Esenin m-a făcut să retrăiesc şi să înţeleg mult mai adânc şi mai plăcut duioşia, delicateţea care mi-au fost dăruite de către oameni. Puteam să nu îl citesc…şi să nu înţeleg ce am: faptul că ştiu ce este duioşia, delicateţea, tremurul frumos în faţa curăţiei personale şi a frumuseţii cosmice.

Cum mi-am dat seama de toate aceste lucruri…numai citindu-l? Mi-am dat seama că experienţele sale s-au infiltrat  în poezie şi că el nu a făcut decât să le exprime în modul simplu, plenar…şi că, dacă le simt şi mă bucur de ele am înţeles că le am şi eu şi că ele trebuie cultivate, aprofundate şi de către mine.

Clocotul lui a devenit clocotul meu. Valurile inimii multor scriitori, artişti, poeţi, Sfinţi…m-au iradiat într-un mod personal şi am simţit că, cu fiecare în parte, am lucruri în comun. Dacă ar fi fost numai o iluzie…nu mi-ar fi dat asentimentul întreaga mea fiinţă. Însă, cu timpul, simţirea puternică că sunt şi că simt şi că împărtăşesc sentimente şi crezuri puternice cu oameni vii şi adormiţi a crescut.

Dacă nu există iradiere personală la nivel personal sau mediat, prin  intermediul cuvintelor şi al imaginilor…atunci nimeni nu se întâlneşte sau nu se poate întâlni, în mod real, cu nimeni. Însă simţim cu toţii că întâlnirile cu diverşi oameni, cu diverse cărţi, cu diverse situaţii ne-au schimbat în mod profund.

Ce ne-a schimbat de fapt? Contactul energetic între oameni…ce a trecut de la ei la noi, modul cum noi am reacţionat în faţa unui eveniment sau în faţa unui lucru.

Un creştin ortodox poate să explice cel mai bine cum se…interpenetrează, la nivel personal, gândurile şi sentimentele oamenilor. Noi vorbim despre realitatea experiabilă a harului necreat, adică despre energiile necreate ale Preasfintei Treimi dar şi despre energiile create ale fiinţei umane, care se împreună unele cu altele fără ca vreunele să se transforme în celelalte.

Se întâlneşte în omul credincios energia necreată, dumnezeiască, cu cea creată şi transfigurează atât faţa sufletului  cât şi a trupului uman, natura, materia, cuvintele, pe cei pe care îi iradiem cu prezenţa noastră. Pentru noi Dumnezeul cel viu Se comunică extrem de viu omului şi creaţiei Sale în totalitate şi această comunicare energetică cu noi ne aprofundează şi mai mult înţelegerea de sine şi relaţia cu El.

Această experienţă harică e totală, e trăită de întreaga noastră fiinţă. Ea nu e o fantezie! Tăierea salcâmului sau netăierea salcâmului de către Moromete e o fantezie sau un posibil lucru real. Dar harul necreat nu e o fantezie ci o realitate, după cum natura subatomică a creaţiei e o realitate de neînlăturat.

Cum poţi să te îndoieşte de realitate? Cineva care nu a văzut interiorul unei celule la un microscop sau nu a văzut o anumită stea prin intermediul unui observator stelar nu poate să treacă dincolo…de distanţă. Există o distanţă…pe care nu o poţi trece decât prin cineva sau ceva, printr-o ustensilă.

Poţi să repui în picioare salcâmul lui Moromete – prin imaginaţie –  însă nu poţi să treci de anumite limite…decât dacă eşti ajutat de către Dumnezeu să le depăşeşti.

Ştim că Sfântul Daniel a fost dus de către Înger dintr-un loc într-altul în mod minunat. Mulţi Sfinţi au mers, răpiţi fiind de către Sfântul Duh, dintr-o parte într-alta a lumii…într-o clipă.

Însă ştim noi…ce înseamnă, de fapt, acea clipă? Putem oare să ne imaginăm ce au simţit cei care erau arşi de vii…sau daţi în ghearele fiarelor înfometate?  Putem să ne imaginăm o tortură groaznică în absenţa ei…sau să ne imaginăm că putem cunoaşte greutatea unei ore…trăită de către un om închis, de viu, sub pământ?

Nu poţi să plagiezi…ceea ce nu ai experiat. Orice încercare de iermineutizare a necunoscutului e penibilă. Cel mai la îndemână pentru omul căzut e să îşi imagineze că este sau ar putea fi/ sau s-ar putea transpune într-un anume personaj.

Dar poate fi real…un personaj? Imaginaţia avea …aripi de ceară pentru Eminescu. Ea nu poate să te ducă… în real. Realul e şi trebuie trăit de întreaga ta fiinţă. Imaginaţia e o funcţie a omului căzut folosită ambivalent. Dacă salcâmul lui Moromete…rezistă…şi după ce a fost tăiat…atunci înseamnă că eu vreau ca ceva să existe…mai degrabă decât să nu existe.

Un om, care abia a pierdut pe cineva foarte iubit…nu vrea ca să îi aminteşti acest detaliu. El nu vrea ca salcâmul lui Moromete să fie tăiat. El îl vrea acolo, în spatele curţii, pe acel salcâm falnic, pentru că acolo trebuie să rămână.

Nu vrem să ne despărţim de un trecut…care ne îmbrăţişează. Nu vrem să ne despărţim de ceva care ne identitează. Acele sentimente, lucruri, amintiri, persoane sunt…trecutul nostru, sunt salcâmul lui Moromete…pe care  nu vrem să îl tăiem şi să îl vindem pe bani.

Salcâmul lui Moromete…trebuie să rămână în picioare. El e un prieten, un camarad, o fiinţă iubită. Dacă îl anihilăm, dacă îl muzeificăm…asta înseamnă că ne vindem trecutul nostru, rădăcinile, respirarea, bucuria vieţii.

Poţi să dai tot…şi ceea ce te reprezintă cel mai bine? Poţi să fii altceva…în mod fundamental? Poţi să te schimbi până la…anihilare?

Moromete…nu a tăiat nici acum salcâmul.

E tot în spatele curţii…

Did you like this? Share it: