Meticulozitatea şi impertinenţa întrebării

intrebari-de-dupa-taceri

Copilul începe să pună întrebări celor maturi…pentru că îl descurajează necunoscutele, îl agasează. Întrebarea este o formă de a te acomoda cu evidenţele.

De ce copacii sunt înalţi? Ce este cerul? Cine este în cer? De unde vine iarba?…Ce e acela un cal? Cine m-a născut pe mine?…

Întrebările cer competenţe…şi copilul crede că omul matur e competent să răspundă…Însă îşi dă seama, în scurt timp, că nu prea e în stare de…multe. De aceea el însuşi caută, e curios, vrea să afle, scormoneşte, învaţă să citească, învaţă să fie cel care dă cu capul de întrebări…pentru a le soluţiona.

Dar căutarea răspunsurilor…e o căutare amaro-dulce. Copilul îşi dă seama, în scurt timp, că sunt lucruri de la care este exclus…sau că trebuie să mai treacă timp peste el sau prin el…pentru ca să înţeleagă unele lucruri.

Când ajunge la grădiniţă…păleşte ideea de instituţie. Găseşte carenţe de sistem. Şcoala, din afara ei…e mai frumoasă…decât pe dinăuntru. Ideea de şcoală păleşte şi ea la contactul cu…şcoala. Pe de o parte se bucură de fiecare nouă etapă…dar pe de altă parte mitul vârstei pe care o trăieşte, mitul despre care auzise multe…se spulberă, se rescrie.

Copilul vrea să fie adult…pentru că adultul are libertate, bani şi poate face mai multe decât el. Dar copilul doreşte din adultism numai unele lucruri. Nu vrea să îşi asume tot ce înseamnă a fi adult. Vrea numai pe cele bune…nu şi pe cele contrare.

Mirajul libertăţii sau al banilor tăi, ca şi mirajul călătoriilor şi al descoperirii sexualităţii sunt…tot atâtea mituri care pălesc pe timp ce înaintăm în viaţă. Înaintarea e…rescriere a miturilor sau dizolvarea lor.

Libertatea are un preţ scump. Banii necesită efort. Călătoria nu înseamnă numai a vedea…o localitate sau un monument ci… în primul rând a avea bani, sănătate, a te duce, a te întoarce, a scăpa de multe pericole. Sexualitatea implică relaţie, implică angajament, implică consecinţe. Nu e nimic de domeniul idealităţii. Idealizarea vârstei …încă netrăite vine dintr-o excesivă şi neproductivă visare la ea.

Când vrei să fii ceea ce încă nu eşti…uiţi să fii ceea ce trebuie să fii.

Întrebarea e mereu…futurologie. Viitorul e timpul întrebării. Prezentul nu pune întrebări…ci el se consumă ca existenţă. Întotdeauna întrebările noastre ne consumă prezentul cu ochii…în / spre viitor, făcându-ne să nu ne simţim înrădăcinaţi în prezent…ci cumva adulmecând sau îndoindu-ne trupul spre viitor.

Întrebarea e meticuloasă…pentru că e un domeniu al amănuntului. La lecţie sau la tribunal…ţi se cer răspunsuri ca descrieri ale conţinutului întrebărilor. Întrebările fără racordare la elev sau la gradul de specializare al omului din faţa ta sunt…utopice. Întrebările utopice însă…sunt întrebări cu răspuns greu. Întrebările, de regulă, sunt non-răspunsuri.

Tocmai de aceea întrebările sunt mai mult nerăspuns decât răspuns, pentru că întrebările se adresează unor oameni care ştiu sau nu ştiu anumite lucruri…şi nu se adresează lui Dumnezeu care  are toate răspunsurile. Oamenii duhovniceşti au îndrăzneala să Îl chestioneze pe Dumnezeu asupra  anumitor lucruri…şi Dumnezeu le răspunde la multe lucruri care păreau…de neştiut.

Uneori chiar negaţia e un răspuns. A nu ştii ceva nu înseamnă, în mod neapărat, că nu există un răspuns la întrebare. Când spui nu ştiu poţi să spui…n-am tot răspunsul…sau nu sunt în măsură să îţi fiu cel mai bun profesor în această chestiune.

Dar adulţii pun întrebări, la fel de grele ca şi copiii…numai că copiii sunt cel mai adesea totalizatori, pe când adulţii pun…probleme mai mici, mai de amănunt. Adulţii care întreabă lucruri cu toptanul, macrocosmice…sunt încă copii. Adulţii care se rezumă la lucruri mici, din ce în ce mai speciale…devin bătrâni.

Am intuit (voi vedea când voi fi bătrân…dacă voi ajunge vreodată bătrân) că bătrâneţea înseamnă o simplificare a întrebărilor, pe de o parte iar, pe de altă parte, o trăire în întrebare, făcând pact interior cu ea. Dacă toată viaţa te-ai întrebat şi ai avansat minimal în perimetrul adevărului întrebării…începi să-ţi înveţi viaţa cu întrebarea…care nu te mai stresează tocmai pentru că simţi că ai făcut tot ce ai putut…ca să o dezlegi, să o înţelegi.

Sunt plin de întrebări –  vreau să spun – dar la fiecare dintre ele am avansat…fără ca să mă împac cu ea. M-am întrebat despre Dumnezeu, despre viaţă, despre om, despre materie, despre iubire, prietenie, libertate, rău, moarte, cuvânt, imagine, amintire…Am parcurs, habar am cât, în interiorul întrebărilor…

Şi, încă de-acum, simt că întrebările au devenit nişte convivialităţi, nişte prieteni dragi, cineva din familie.

Am prima imagine în memorie de la niciun an. Am vrut să o conving pe bunica mea despre acest lucru…şi tot nu m-a crezut, deşi a rămas pe gânduri. E legată de o înmormântare din familia noastră, a străbunicului meu…şi despre o uşă, dincolo de care se prohodeşte un mort.

Însă o a doua imagine puternică…o am de la un an şi ceva, până în doi…pentru că mergeam de-a buşilea…şi m-am dus unde aveam un zarzăr…şi am găsit pe jos o nucă, căzută probabil din ciocul unei ciori. Mă văd privind nuca, ţinând-o în mână…şi gândindu-mă la ce e în ea, la cum să o sparg. Nu ştiam cum se sparge aşa ceva, cum se priveşte înlăuntrul ei.

Nu mă interesa cum se numeşte ceea ce găsisem…ci: ce este în ea? Şi cred că acest lucru m-a marcat profund –  am mai narat acest lucru într-o carte a mea – pentru că până astăzi nu mă interesează a cui e cartea, lucrul, casa, obiectul care mă fascinează…ci: ce sunt acestea în sinea lor? Structural mă interesează conţinutul discuţiei, interiorul persoanei, experienţa ca atare…şi nu împachetarea discuţiei, nu funcţia, nivelul cultural sau poziţia socială a persoanei, nu mă interesează introducerile în experienţă…ci experienţa.

Trec direct la treabă. Tocmai de aceea relaţionez instant cu oricine. Nu mă interesează amănunte, protocol, distanţa, morga, ci…apropierea, să ne înţelegem imediat, să facem economie de timp, să fim în…cuvinte, să ne exprimăm imediat.

Întrebările sunt la fel: meticuloase şi impertinente. Ele te pun în faţa necunoscutei…şi îţi cer…să ştii tot. Orice întrebare este o violentare a liniştii tale. Orice întrebare este o asceză. Orice întrebare este o lovire în moalele capului.

Tocmai de aceea interviul este…o încercare, o epuizare, o punere la zid, o mitraliere. În faţa întrebării poţi să taci…sau să reacţionezi imediat. Însă tăcerea de după întrebare…nu mai e tăcere. Tăcerea post-interogativă este ea însăşi o interogaţie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *