Păsări spre cer [3]

doua-lebede

Primele două fragmente editate online [ 1 şi 2]

*

Pentru acest eveniment esenţial al vieţii ei [adică pentru căsătorie, Ana n.n.] se pregăteşte necontenit. Un suflet evlavios, iubitor de Dumnezeu dar şi de oameni, cu tragere de inimă pentru muncă, nu concepe alt fel de viaţă decât pe acela închinat iubirii pentru Dumnezeu şi iubirii şi supunerii faţă de soţul ei.

Se întâlnesc la o nuntă şi, odată cu acest moment, începe o poveste de dragoste care va dura trei luni, după care hotărăsc să se căsătorească, pentru că „dragostea, dacă e dragoste, nu se va stinge niciodată”.

Se mută la Manole în casă. Manole întrunea toate dorinţele ei în afar’ de una singură: nu credea în Dumnezeu. Pentru sufletul ei curat acest lucru devine o mare suferinţă. De acum începe jugul sfânt al căsătoriei. De acum şi până la moarte, zi şi noapte, va suferi pentru necredinţa soţului ei.

Se va ruga, va da liturghii şi acatiste pentru el la Biserică, îi va fi supusă, îl va iubi, va suferi pentru el.

În tot acest timp el trăieşte impasibil crezând că totul este în ordine. Femeia nu-i va mărturisi niciodată suferinţa ei. Nu se va plânge nimănui din cauza acestui lucru.

Numai preotul, ea şi Dumnezeu sufereau pentru necredinţa lui.

Mergeau amândoi la horă deşi ea, în sufletul ei, nu dorea acest lucru. Se arăta voioasă şi zâmbitoare însă cu toată lumea. Da tuturor de înţeles că e fericită…dar nu era. În sufletul ei trona o imensă durere, care se săruta cu o imensă bucurie.

Întrebând despre ea în sat am aflat numai lucruri bune. „Toată zâua nu sta niciun pic. Acu’ o vedea-i că spală, acu sapă la vie, acu dă de mâncare la păsări…”, îmi spunea o bătrână, pe care am găsit-o îndrugând lână pe prispă.

„O iubea mult Manole pe Ana…Când ieşa cu ea la horă zâceai că sunt doi feţi frumoşi din ălea bazme. Să-i vezi cum jucau şi cum chiuiau, de stai şi te uita-i la ei ca trăznit. Când era la horă era la horă…Dar când era la muncă, pă atunci munceau, nu se uitau înapoi! Munceau cot las cot de dimineaţă până’ noapte. Apăi, la Biserică, nici nu mai vorbesc…Nu lipsa…şi plângea că unii nu iubesc pă Dumnezău”…îmi mărturisea aceeaşi bătrână.

Învăţătorul satului, stând de vorbă cu mine în faţa unei ulcele cu vin negru, îmi spunea într-o zi: „Era tipul de femeie care iubea pe toată lumea…chiar dacă cineva îi făcea vreun rău. Ea îl ierta pe loc. Îl privea în ochi cu înţelegere…şi nu căuta ceartă. Aşa era ea: nu căuta cearta! Evita pe cât posibil lucruri de acest fel. Era tânără şi frumoasă…Bărbaţii o priveau cu patimă când o vedeau la horă, dar ea nu se uita la nimeni decât…la Manole. În ochii şi în inima ei era numai el”.

Notarul sau perceptorul satului îmi spunea despre ea: „Da!…Ana era femeia lu’ Dumnezeu. Femeie ca asta ar vrea să aibă orice bărbat. Sincer îţi spun: orice bărbat ar vrea să aibă o femeie ca Ana lu’ Manole. Eu o cunosc mai bine de când venea pe la nevastă-mea. Era atât de bună şi de darnică încât nu am cuvinte să-ţi spun. Pe Maria o creştea numai într-o bucurie şi într-un cântec. Săracu’ copilul ăsta creştea numai că o auzea cântând. Avea un suflet şi un glas tare frumos”.

De la un timp Manole s-a apucat de băutură, tocmai pentru că simţea că ceva este în neregulă cu Ana. Nu înţelegea pentru ce Ana era mult mai sensibilă şi mai deşteaptă decât el. Simţea că ea îi ascunde ceva şi că nu vrea să-i spună acest lucru.

Din această cauză prefera să-şi piardă timpul trăncănind în cârciumă, cu Anton, cu Emil şi cu Dumitru, prietenii lui cei mai buni, care erau pescari ca şi el, decât să vină acasă…la ea. Bea ca să-şi stăpânească durerea, să şi-o înăbuşe…dar nu putea.

Simţea că ceva este în neregulă, dar nu îndrăznea ca să o întrebe pe Ana, pentru că o vedea pururea zâmbind şi cântându-i Mariei.

Ana suferea şi ea, la fel ca şi Manole, dar pentru că acesta nu credea în Dumnezeu. Erau două suflete chinuite de dragoste, care se îndurerau unul pe altul. Manole, de la un timp, începe să gândească despre Maria că are un amant, dar nu putea să dovedească acest lucru, pentru că ea nu îi dădea, niciodată, niciun motiv.

Nu spuse însă acest lucru nimănui. Îl ţinu numai pentru el.

Când ieşea la horă îi privea pe cei care se uitau la ea mai cu jind, ca să vadă ce fac. Fierbea de mânie când afla pe unul poftind-o. „O omor dacă aflu că se ţine cu ăsta!”, îşi zicea atunci în mintea lui.

Noaptea nu mai avea linişte. Îi treceau gânduri negre prin minte, ca păsările care pornesc, de cu toamnă, spre ţări mai calde. Vorbea în somn…cuvinte neînţelese…care o speriau pe Ana.

Aceasta credea că îl mustră conştiinţa şi începea să se roage…Doamne, linişteşte-i durerea!…Te rog, Doamne, fă-l să înţeleagă… Însă Manole nu înţelegea niciodată nimic. El era cu ochii în patru ca să prindă pe nenorocitul care se culcă cu nevastă-mea.

Dar acel nenorocit nici nu exista. El nu avea să afle acest lucru niciodată.

Când boala ei s-a agravat şi Ana a ajuns imobilizată la pat…Manole s-a simţit uşurat dintr-odată. Acum era sigur de ea. Nu putea să mai plece nicăieri.

Durerile de inimă ale Anei  –  e de înţeles – au fost provocate de învârtoşarea lui Manole. Fiecare zi era încă o picătură de suferinţă, care îi nefericea viaţa. Dar ce poţi să faci unei inimi îndrăgostite? Ce poţi să faci împotriva unei iubiri  atât de puternice? Absolut nimic!

Ana suferea enorm acum, în mod dublu, pentru că nu mai putea să îngrijească nici de Maria. Deşi era mare de acum –  avea 6 ani şi plecase pe al 7-lea –  Maria era, totuşi…un copil. Ce poate face un copil de 7 ani?

Cu mare greutate se ridica din pat şi îi făcea de mâncare. Maria o ajuta şi ea cu ce putea. Manole, şi el, o rări cu mersul la cârciumă, până la a nu mai merge deloc, îngrijindu-se de curte: de animale şi de păsări. Banii după peştele prins şi vândut le asigura existenţa, însă aceşti bani nu asigurau şi viaţa…Anei.

Viaţa ei se stingea în mod vizibil: clipă de clipă. Cu trei zile înainte de a-şi da sufletul…nu a mai putut ca să se dea jos din pat. A doua zi a observat că nu îşi mai putea ridica mâinile: o paralizase de la talie în sus. Numai Maria era…nelipsită de lângă patul ei.

În ziua ieşirii sufletului preotul veni la ea şi o împărtăşi. Nu mai putea nici să vorbească. Primi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos cu lacrimi în ochi. Lacrimile îi curgeau pe obraz ca două izvoare cu apa cea mai cristalină posibilă. Nici preotul nu se mai putu abţine şi începu să plângă lângă ea. Maria, şi ea…Manole, sensibilizat şi el la culme…începu şi el să plângă. Şi vecinii, şi ei, cei care erau de faţă, aveau ochii plini de lacrimi…

Era o atmosferă înălţătoare, o atmosferă sublimă. Cel mai frumos tablou al lumii nu putea fi mai înălţător decât acesta. Toţi erau într-o lacrimă care certifica o realitate, realitatea pe care, de foarte multe ori, negăm că ne leagă pe unii de alţii: iubirea. Iubirea este aceea care te transfigurează! Iubirea este aceea care te face frumos, pur, angelic.

Ea este aceea care, după ce mult timp stă ascunsă în sufletul tău, deodată izbucneşte, ca un vulcan şi te înduhovniceşte. Iubirea este sensul lumii, primul şi ultimul sens posibil al lumii noastre.

Dincolo de bine şi de rău triumfă iubirea, alături de semnul ei unic şi indefinibil care este dăruirea.

Ana încercă să-şi ridice mâna dar nu putu. Maria îi ridică mâna…pe cea pe care mama ei încerca să şi-o ridice de una singură. Maria era lângă pat, Manole în spatele Mariei, preotul la picioarele muribundei…şi vecinii erau în jurul patului.

Şi minunea se produse! Faţa Anei se lumină deodată şi ochii ei încetară din plâns. I se deschise în mod minunat gura şi începu să vorbească, în ciuda…evidenţei: faptul că era paralizată!

Toţi se cutremurară. O priveau înmărmuriţi. Uitaseră să-şi mai facă  şi semnul Sfintei cruci, într-atât erau de surprinşi de ceea ce se petrecea sub ochii lor.

Lăsaţi-i să treacă pe bărbaţii care trebuie să mă ia!…Lăsaţi-i să treacă…spuse ea, cu un glas, Doamne!, cu un glas parcă îngeresc. Toţi se dădură la o parte înfricoşaţi. Nimeni nu vedea niciun bărbat. În cameră erau numai cei prezenţi, la care m-am referit…

În timp ce ea striga pe slujitorii cereşti…în cameră apăru un miros de smirnă, un miros de tămâie forte puternic, deşi nimeni nu aprinsese tămâie în casă şi nici afară. În cameră era numai o lumânare aprinsă, la capul ei. În caz că murea…acea lumânare ar fi fost ţinută aprinsă şi ar fi fost lumina care ar fi străjuit-o la trecerea ei în veşnicie.

Acest miros, care iradia în toată casa, fu simţit de către toţi. Simţeau toţi cei prezenţi acest miros şi nu ştiau de unde provine. Eu eram convins, cum sunt până astăzi, că acel miros era unul ceresc, dumnezeiesc.

Însă tocmai de acum începea minunea să se lăţească! La un moment dat încăperea începu să se lăţească… O vedeam cum se lăţeşte. Camera în care noi eram nu mai avea limite. Ea intrase, deodată, în marea de lumină dumnezeiască a lui Dumnezeu.

Pereţii deveniseră o lumină, un halou de lumină…Erau absorbiţi de lumină ca o gură nevăzută, ca un întuneric luminos, pentru că lumina era atât de puternică încât nu mai puteam să o privesc cu ochii inimii mele.

Această gură nevăzută a luminii o vedeam ca întuneric…tocmai pentru că era prea luminoasă, prea puternică pentru mine. Şi…în această absorbire a camerei de către lumină…am văzut pe bărbaţii cu care Ana stătea de vorbă.

Erau doi Îngeri inimaginabili de frumoşi, cu aripi de un alb imaculat…şi care aveau coroane sclipitoare, de lumină, pe creştet. Eram extaziat de vederea lor. De fapt trebuie să spun că vedeam toate aceste minuni neaşteptate în duhul meu.

Fusesem răpit în Duh şi asistam la această întâlnire cu Dumnezeu, dincolo de moarte…văzând pe Îngerii Domnului, extaziat, fără cuvinte…

Am văzut cum Îngerii au luat-o pe Ana şi au intrat în acea gură nevăzută de întuneric luminos, în lumina dumnezeiască…şi nu i-am mai putut vedea. Am asistat la ieşirea sufletului ei din trup…am văzut cum moare omul, ce se petrece atunci de fapt…fără ca să-mi pot da seama, să înţeleg, până astăzi, de ce Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit de o astfel de mare vedere.

De atunci mi-a pierit frica de noapte cât şi teama de întuneric în mod esenţial.

Sufletul ei s-a desprins de trup după cum scoţi, în mod lin, un cadou din cutie. Atât de simplu! Atât de uşor!…Legătura ultimă fiind dezlegată…a zburat cu Îngerii lui Dumnezeu şi…nu i-am mai văzut.

Camera, deodată, a revenit la dimensiunile ei iniţiale. Brusc… Ana murise! Toţi plângeau, o plângeau…pe când eu nu-mi puteam stăpâni bucuria care mă cuprinsese. Am ieşit afară şi am început să alerg. Alergam ca un nebun. Alergam fără rost, fără sens.

Alergând aşa, nebuneşte, am ajuns la pădure. Acolo m-am aruncat în iarbă. Nu puteam să mă abţin! Râdeam şi plângeam în acelaşi timp. Inima îmi era plină de lumină şi de iubire.

Nu aveam cui să spun acest lucru pentru că ştiam că nu mă va crede nimeni. Mă temeam să fiu crezut un visător, un nebun… Dar ceea ce văzusem era real, era adevărat! Văzusem lumina lui Dumnezeu, văzusem sufletul ei luat de către Îngeri, văzusem, îi văzusem pe Îngeri, pe Îngerii aceia atât de frumoşi, copleşitori pentru mintea mea…şi gura de lumină în care intraseră…până când am văzut camera cum era înainte.

Văzusem totul. Nu mai putea să-mi spună nimeni că Dumnezeu nu există, pentru că eu Îl văzusem! Îl văzusem pe El în lumina Sa.

Păsărelele cântau în pădure…nişte cântece pline de neprevăzut, nişte triluri ameţitoare. Sufletul meu, care până acum suferise crunt de frică, din cauza fricii, acum suferea din cauza iubirii. Inima sta să explodeze din cauza iubirii lui Dumnezeu care se vărsase în ea.

Nimeni nu mă mai putea contrazice! Asta era sigur. Nimeni nu mă mai putea înşela. Eu Îl văzusem…

Cu astfel de gânduri am adormit în iarba fragedă, sub paza blândă şi liniştitoare a copacilor. Când m-am trezit era noapte…

(Va urma)

Fragmentul de mai sus a fost scris în după amiaza zilei de 23. 06. 1996. Foaia a 21-a a manuscrisului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *