M-am trezit amintindu-mi că abia am…zburat, că zburam pe deasupra stâlpilor de telegraf…şi că, înainte ca să mă trezesc…mi-am simţit trupul, picioarele grele…şi am căzut, prăbuşit, din zborul meu. Orgoliu, infatuare…sau gânduri înalte, sublime?
Cămaşa de noapte îmi era transpirată. O transpiraţie grea…pe care am aruncat-o. Ai nevoie, după un vis greu să…te speli prin rugăciune, să deschizi ochii mari, foarte mari, ultramari…pentru ca să vezi că viaţa nu e…vis.
Dacă nu am fi avut nevoie de bani ca să trăim…cred că mulţi nu ar fi făcut nimic în viaţa lor. Unii am fi contemplat cel mai adesea…pe când alţii am fi lenevit în cea mai mare parte a timpului.
Ce înseamnă să zbori? Rugăciunea e un zbor către Dumnezeu…greu de definit, deşi îl invocăm adesea. Zbori cu mintea, cu gândul, cu inima…
Îmi dau seama că mă dor picioarele. Din zburat tot ele m-au oprit: le simţeam grele. Mă simţeam greu… Mă uit atent la degete, la masa trupului care e sprijinită doar pe…două tălpi. Un miracol cotidian! La fel aripile păsărilor…care duc un trup greu în zborul lor…şi pământul care stă în văzduh…şi ziua şi noaptea care se petrec la fel…şi întotdeauna altfel.
Privesc adesea zborul păsărilor…geometria pe care o creează în spaţiu. O geometrie din instinct. De multe ori nu ne credem în stare de anumite sentimente, de anumite reacţii…şi tot aşa observăm că ele se produc cu noi…că ţâşnesc din noi. Avem reacţii prompte vizavi de anumiţi oameni…Când am învăţat să avem reacţii…de care nu ne credeam în stare?
Mă uit la ochii soţiei mele: calmi şi duioşi. Îmi dau seama că zbuciumul, de care încă mă simt prins, a trecut…şi că zburam să ajung undeva…undeva…nu mai ştiu unde… De unde ştiu că ceea ce făceam e…zbor? Aveam evidenţa faptului că zbor…vedeam dedesubtul meu…nu mă credeam o pasăre…dar zburam!
Unde zburam? Spre ce tărâm…dacă acela e unul interior, e în mine? Ai iluzia că zbori sau chiar zbori? Simt pasta de dinţi în gură cum îmi atacă gingiile… Uf, foarte tare! Apa e rece… Apa rece pe o faţă caldă e ca o durere care te înţeapă până în străfundul cărnii trupului.
Ne lovim la o mână şi ne doare…Însă sufletul nostru reacţionează la durerea noastră…compătimeşte cu trupul nostru. Se resimte imediat…
Eram atent la zbor…dar nu şi la cum zburam. Nu îmi puneam problema de ce zbor…ci îmi plăcea că pot zbura, că pot trece, aşa, ca o fiinţă întraripată…peste case, peste stradă, peste oamenii de jos. Însă nu aveam aripi! Un zbor fără aripi…într-un somn care nu ştii niciodată cât durează.
…Când m-am pus să scriu…mi-am dat seama că mă doare mâna dreaptă. Sănătatea noastră e plină de banalităţi importante. Gândul are nevoie de sănătatea noastră banală…dar neapărată. Faptul că zburasem…câţiva metri, o sută-două sute de metri…nu avea nimic de-a face cu mâna dreaptă…care era obosită de atâta scris.
Ca să scrii trebuie să stai pe scaun. Dacă stai pe scaun mult…te îngraşi. Dacă te îngraşi…te umpli şi de cunoaştere, pentru că omul erudit este cunoaştere în primul rând…şi nu musculatură. Însă sănătatea noastră fizică se repercutează în acţiunea gândirii noastre. O nevralgie, o durere de cap, o amorţeală a mâinii, o indispoziţie sufletească…te fac inapt să scrii sau să citeşti.
Clipa îţi devine de neînlocuit. Clipa în care eşti şi creezi. Ştim, sună banal…că nu se mai întoarce…dar adevărul acesta e ucigător de real. Nu mai poţi să îndrepţi neîndreptatele. Nu mai poţi să pui o virgulă. Nu mai poţi să explici, da, după moartea ta, ce ai vrut de fapt să spui într-o anume pagină, pe care ai scris-o şi, pe care, unul sau altul, o întoarce împotriva ta…pentru că nu o înţelege.
Nu mai poţi să comunici…poate doar într-un mod minunat, dacă ai o viaţă sfântă, cu alţii. Şi sunt sigur că mulţi ar mai fi vrut să îndrepte multe din biografia, din cărţile, din faptele lor. Acest zbor din visul meu…era o ajungere mai repede la o destinaţie…pe care nu o ştiam…dar o intuiam.
Scriu… şi îmi dau seama că eram numai vedere…deşi aveam realitatea trupului. Pentru ce trebuie să îţi aminteşti lucruri banale, de nimic? Ce este însă lucru…de nimic, când fiecare lucru contează?
Citesc la una dintre cărţile pe care le am în lucru. Citesc ce am scris până acum. Dacă stau şi mă gândesc…nu simt că am scris aceste lucruri…deşi le recitesc. Când le-am scris? De ce le-am scris? Cum de am uitat şi uit ce am scris? Dacă ieri sau acum doi sau acum 10 ani aceste lucruri erau importante sau foarte importante pentru mine…de ce nu sunt şi acum? De ce acum caut…mereu altceva?
Ce este …de neînlocuit? Nevoia aceasta de mereu nou, de mereu viu, de sclipiri veşnic noi. Această dorinţă de continuă noutate…este veşnicia cu Dumnezeu. Sfinţii nu se plictisesc în cer…pentru că sunt într-un continuu extaz, care înseamnă vederi absolut noi în fiecare clipă. Raiul e mereu noul, mereu extaziantul, mereu de neexprimatul în materie de bucurie.
Zborul acesta…era mereu noul? Căutarea mea de fiecare clipă?…Mă minunez zilnic de această împachetare a gândurilor în amănuntele vieţii mele. Gândim şi acţionăm în acelaşi timp. Zburăm şi ne dăm seama că zburăm. Scriem şi gândim ceea ce scriem. Iubim ceea ce scriem pe măsură ce înţelegem ceea ce scriem sau înţelegem pe măsură ce ne concentrăm la ceea ce e de înţeles.
Nu contează că am zburat…Contează că m-am simţit, şi în acea stare, eu însumi. Acest lucru e…de neînlocuit.
