Deşerturi literare şi oaze spirituale

Ne propunem să mai rămânem o vreme în preajma Istoriei ieroglifice, poate vă trezim (cine ştie?) apetitul de lectură, deşi recunoaştem că sintaxa cantemireană şi limbajul medieval-moldovenesc sunt impedimente foarte serioase pentru un cititor postmodern.

În articolele noastre anterioare, l-am văzut – numai în această operă, pentru că Divanul îl lăsăm pentru alte dezbateri – pe Cantemir teologul şi filosoful (mai mult teolog decât filosof), pe Cantemir poetul, liricul (de un lirism simbolic care urmărea sensul alegoric al viziunilor poetice maritime), pe Cantemir moralistul, adesea aforistic…şi îl vom mai vedea, încă, şi de aici înainte.

Astăzi ne oprim la descrierea deşertului Arabiei, pe care o face căprioara de Aravia (Dimitrie Caragea), deşertul simbolizând sărăcia:

Eu şi Stuţocămila
împreună la pustiile Araviii [Arabiei] locuim.
În părţile acelea
câmpii niciodată cu pajişte nu înverzesc,
ci pururea
cu mari nisipişuri [în]gălbenesc,

că de s-ar şi naşte vreun fel de buruiană,
de [din cauza] mari holburule [volbure]
care vânturile austrului scorneşte,
se acoperă,
căci [încât] într-alt chip
cineva să-i numească nu va putea,
fără numai
munţi clătitori [dune mişcătoare],
sau câmpi nestătători le va zice.

Deci cu vânturile pe acolo
mutându-se şi locurile,
alt fel de copac sau de buruiană [iarbă]
de [din cauza] mare grămădirea nisipului aceluia
neacoperită să rămână nu poate,
fără numai înalţii copaci
care finici [palmieri] se cheamă…

…vârful finicului
(care în acele părţi
odihna şi aciuarea a tuturor
zburătoarelor este).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

La scriitorii noştri din vechime, dragostea pentru simbolism şi hermeneutică este esenţială, de aceea sunt şi greu ingurgitabili apetitului nostru modern pentru de-semantizarea realităţii. Adică, pentru aplecarea noastră spre realism şi divertisment, şi nu spre interpretarea sensurilor pe care Dumnezeu le-a pus în univers.

Adevărata filosofie a celor vechi era gândul care se întorcea pururea spre rosturile proprii şi spre rosturile lumii, care adâncea infinit şi abisal înţelegerea vieţii şi a universului. Nu printr-o explorare care se extinde geografic şi cosmic, la modul realist (ceea ce aparţine viziunii catolice şi protestante asupra cunoaşterii), ci prin racheta gândului şi a înţelegerilor harice, care erau trimise pe orbite tot mai îndepărtate ale lăuntricităţii şi ale spiritului.

De aceea, în articolele noastre precedente, v-am deschis apetitul pentru textele vechi – după ce v-am demonstrat că nici literatura şi poezia modernă nu au rămas străine de interpretări simbolice şi mistice, ba dimpotrivă – , fără să vă explicăm scopul nostru.

Dacă l-aţi sesizat deja, e foarte bine, dacă nu, urmăriţi-ne mai departe, ca să înţelegeţi temeiurile unei literaturi care nu este fundamentată pe ateism-demonic, aşa cum s-a încercat şi se încearcă să se acrediteze, ci pe tradiţie spirituală şi gândire profund ortodoxă.