Glasul Bisericii faţă de tineri care ne vor sau nu ne vor

invitatii

[viddler id=54866088&w=437&h=370]

[viddler id=3d536184&w=437&h=370]

[viddler id=b241fac8&w=437&h=370]

[viddler id=c4cc8069&w=437&h=370]

[viddler id=fd81e30a&w=437&h=370]

[viddler id=8d02112d&w=437&h=370]

[viddler id=e322f447&w=437&h=370]

[viddler id=5589caa2&w=437&h=370]

[viddler id=bb07addd&w=437&h=370]

[viddler id=4f2ffe66&w=437&h=370]

[viddler id=ec50aee4&w=437&h=370]

Programe social-caritative ale Bisericii Ortodoxe Române [1]

miruna-nistor

iulia-mititelu

[viddler id=f00d27e2&w=437&h=370]

[viddler id=dec0a203&w=437&h=370]

[viddler id=de66de91&w=437&h=370]

[viddler id=abeea4b4&w=437&h=370]

Pericolul permanent al ideologizării credinţei

nu-te-vad-de-pleoape

Ideologia religioasă transformă credinţa, în cazul nostru credinţa ortodoxă, dintr-o sursă de viaţă eclesială…într-o sursă de profit a unei categorii anume, care este interesată de comercializarea aspectului fizic al datelor credinţei. Ideologia rupe o sumă de idei de contextul lor primar…şi le transformă într-un mijloc de manipulare sau isterizare comunitară.

Ideologia confiscă adevărul, îl răstălmăceşte şi îl…vinde. Pentru că ideologia religioasă nu are în calcul să propovăduiască tot adevărul, nu are un plan editorial complet, exhaustiv…ci este interesată numai  de ceea ce are un impact imediat asupra publicului.

În spaţiul românesc ortodox, cel mai adesea neprofesionist, ideologizarea ideii de carte religioasă sau ideologizarea accesului la Tradiţia şi viaţa Bisericii constă în faptul de a traduce şi a tipări, în mod preponderent, numai o anumită tradiţie teologică şi spirituală, mişcare sau anumite persoane. Chiar şi când avem de-a face cu Sfinţi Părinţi cărţile lor sunt editate în sensul unei…vânzări rapide, profitabile şi urmăresc o polemică subcutanată cu ierarhia, teologii Bisericii sau cu anumite metehne punctuale sau inventate, destinatarii fiind duşmanii de clasă ai activiştilor ideologici.

Profitabilitatea…este, de multe ori,  invers proporţională cu munca în sensul apariţiei cărţii sau cu înţelegerea holistică a cărţii, cu situarea ei în peisajul Bisericii. Pe apriorismul că ortodoxul român e sărac sau nu e prea teologcărţile devin fiţuici în ultimul timp, fiind formate din 70-150 de pagini iar foile lor sunt din ce în ce mai firave în domeniul conţinutului şi arierate.

Adică avem de-a face cu o telenovelizare a cărţii ortodoxe, cu o manelizare a ideii de recuperare a Tradiţiei…pentru că, cel mai adesea, editorii de carte religioasă autohtoni nu sunt nişte oameni ai experienţei profunde şi, mai ales, echidistanţi, probi, mediani…ci sunt factori de ideologizare mai mult sau mai puţin tacită.

Ne devine din ce în ce mai evident faptul că afacerile cu carte religioasă  ortodoxă în România sunt afaceri resentimentare, cel mai adesea…şi unilaterale sau extremiste. Şi nu mă refer aici la faptul că tot conţinutul editat este extremist…sau că e distorsionat radical…ci modul în care se insinuează fiecare apariţie editorială în spaţiul ortodox românesc…are un sens care nu uneşte ci …dezbină cel mai adesea.

Editarea operei unui Sfânt Părinte…pentru a te lupta cu cineva…dincolo sau pe sub cuvinte…deşi ultrafolositoare când stai faţă în faţă cu opera Sfântului…demersul în sine dezgustă şi dezbină pe credincioşii Bisericii şi mai mult…când intuieşti sau afli istoria ei nescrisă.

Folosirea operei Sfântului Paisie Velicicovski sau a Sfântului Fotie cel Mare –  spre exemplu –  pentru a te lupta orbeşte cu catolicii…sau folosirea operei părintelui Stăniloae sau a Sfântului Iustin Popovici, în mod unilateral, în disputa unilaterală cu ideea de ecumenism înseamnă…a ideologiza pe Sfinţi, a-i folosi numai când şi cum îţi convin, numai cât şi când scoţi bani de pe urma lor sau te răfuieşti cu nu ştiu cine sau cu nu ştiu ce idee.

Tocmai de aceea nu am acceptat să publicităm proiectul Sfinţii închisorilor din România pentru că e un proiect antisinodal duplicitar şi nu restaurator. El cere de la Sfântul Sinod să canonizeze pe Sfinţii închisorilor comuniste, în timp ce detestă şi neagă Sfântul Sinod în mod vehement în şedinţe publice, populiste, în faţa multor oameni fără specializare teologică şi fără o experienţă duhovnicească profundă, care să fie în stare să aleagă în cunoştinţă de cauză.

Ridicarea proiectului la nivel online e numai o interfaţă de popularizare a vehemenţei publice cu care e susţinut. Şi, cu toată iubirea noastră enormă pentru Sfinţii lui Dumnezeu, nu vreau să popularizez ceva…o acţiune…care seamănă vânt şi culege…furtună. Când s-or linişti apele…vom vorbi şi noi. La fel, nu am vrut – după cum s-a văzut – să discut anumite apariţii editoriale ortodoxe tocmai pentru a nu da satisfacţie neroadă ideologizatorilor că…împărtăşim aceeaşi animozitate.

La nivel online ideologizarea credinţei ia forma subiectivizării anumitor teme sau a anumitor Sfinţi. Dacă vorbeşti de Fericitul Serafim Rose sau de Fericitul Paisie Aghioritul, care au fost ideologizaţi în spaţiul ortodox românesc, folosiţi într-un sens unidimensional…musai eşti crezut şi un apărător al neintroducerii cipurilor biometrice sau un antisinodalist.

Însă Fericitul Serafim Rose nu are nimic de-a face cu…paşaportul meu…după cum nici Sfântul Ioan Gură de Aur…nu are nimic de-a face cu faptul că eu scriu acum la nivel online. A folosi Apocalipsa numai pentru 666 sau a folosi pe Serafim Rose numai pentru antievoluţionismul său nu înseamnă a-i cinsti…ci aţi bate joc de demersul lor total, amplu, pe care l-au realizat.

Ideologia însă, cel mai adesea, se naşte în minţi înguste…nu pentru că  toate aceste minţi nu ar avea potenţe…ci pentru că s-au îngustat când au gustat din borcanul cu…bani făcuţi rapid şi sigur. Lipsa unui proiect editorial urmărit cu smerenie şi acrivie a muncii, lipsa de profesionalism duhovnicesc a traducătorilor şi a editorilor, lipsa de măsură a ideilor enunţate…reverberează în sufletele cititorilor.

Faptul că avem un aşa mare capital de extremism ortodox în România lui 2009 arată cât de defectuos a fost percepută atât viaţa, cât şi cartea Bisericii sau cea pusă pe seama ei.

Bineînţeles eu constat în mod degajat… această atmosferă aproape irespirabilă, tocmai pentru că nu sunt implicat…în duplicitatea acestui angrenaj de manipulare a opiniei publice a celor credincioşi…pentru ca să mi se cumpere cărţile sau pentru ca să îmi fac un…cult al persoanei. Se observă că acest cult al persoanei apare…tocmai acolo unde ideologizarea credinţei se pune în act.

Vorbeam şi altă dată despre transformarea conferinţei în solilocviu şi despre manelizarea ideii de transmitere a credinţei. Mi se pare că am înaintat în această…hipnotică realitate, că am avansat spre cote şi mai alarmante în România.

Un om cu râvnă pervertită, cu ceva idei fixe şi cu un ambitus de încredere în sine datorat înşelării demonice…ajunge imediat, printr-o campanie de imagine…un predicator forte în postmodernitate, pentru că extremiştii şi beligeranţii sunt capetele de afiş ale ideologiei postmoderne.

Dintre ideologiştii ortodocşi unii au intuit foarte bine impactul imaginii în postmodernitate şi îl folosesc împotriva sinodului Bisericii Ortodoxe Române sau pentru a-şi promova interese editoriale.

În ultimele articole ale autorului de aici…se poate observa că persoana părintelui Iustin Pîrvu e mai importantă decât Sinodul Bisericii sau că se suprapune deasupra imaginii Sinodului Bisericii. Sinodul e privit de sus, de deasupra, pe când părintele Iustin e privit din faţă, cu evlavie.

Acest autor însă…falsifică slujba de anatematizare a ereticilor, introducând în ea teoria ramurilor şi ecumenismul [deşi noi sărbătorim în Duminica Ortodoxiei victoria Ortodoxiei din sec 9 şi nu din secolul 21] dar strecoară, spre derută,  în text,  pomenirea patriarhului actual al României. Tema falsificării Prohodului, de la acelaşi autor citat ultima oară, după cum  se observă, atacă sinodul, patriarhul şi editura Patriarhiei…văzută ca monopolizatoarea tipăriturii de carte ortodoxă din România.

Mai mulţi pseudo-cititori ai platformei noastre sau manipulaţi de către ideologii ortodocşi  ne-au acuzat de-a lungul timpului, în mesaje private…că noi am fi o sucursală a PFP Daniel al României la nivel online…şi că scriem, de fapt…la comandă. Cu alte cuvinte că am fi o platformă unde patriarhul României se luptă cu opozanţii săi la nivel online. Adică, am fi, pur şi simplu, nişte marionete…şi nu nişte oameni care gândim, în mod liber şi conştient…ceea ce scriem.

Adevărul e că noi scriem ceea ce scriem…pentru că aşa gândim şi trăim şi nu pentru că ni se dictează…iar dacă ne întrepătrundem atât de bine cu viaţa şi autoritatea eclesială a Bisericii noastre, încât suntem socotiţi [ pentru noi mirabil!] un alter-ego al exprimării sinodale sau al conştiinţei patriarhului României…e un lucru extraordinar…pentru că aşa şi vrem să trăim: în ascultare şi în pace cu toată lumea, într-o bogată şi reală racordare la viaţa Bisericii şi a societăţii noastre.

De ce însă alţii vor…altfel, cu totul altfel? Dacă ne-ar interesa pe toţi viaţa Bisericii atunci ar trebui să facem ceva…care să ne apropie şi nu să ne despartă.Pentru că mergem cu toţii la Biserică, ascultăm aceleaşi slujbe, postim…dar nu suntem prieteni…nu mai zic fraţi în Hristos…unii cu alţii.

Probabil, în viitor, ca şi în domeniul conferinţelor publice ad-hoc, vom avea parte de surprize editoriale şi mai fundamentaliste. Creşterea fundamentalismului gol de dorinţa de întreg şi pe care îl interesează numai o problemă dintr-un miliard de probleme ale Bisericii, face parte din acelaşi insectar al postmodernităţii. Pentru ideologia postmodernă omul nu are nimic în el, e o hârtie goală…şi noi, cei care avem puterea şi banii scriem ceea ce trebuie.

Postmodernul –  conform ideologiei fondatoare –  nu are trecut, nici prezent şi nici viitor, e un individ manufacturiat, confecţionat din reclame, mode şi deşeuri informaţionale, e un mic şobolan…pe care se fac experienţe cu şocuri electrice, cu înghiţire de droguri sau de schimbări de membre.

Faptul de a-ţi displăcea liniştea, pacea, de a  nu mai fi capabil să vezi toate părţile dintr-un întreg…sau să te incluzi, smerit şi activ în viaţa Bisericii şi a societăţii e o distorsionare a persoanei umane produsă în postmodernitate.

Imaginea de ansamblu e următoarea: fiecare stăm cu căştile pe urechi, visăm numai la lumea noastră, aruncăm deşeurile discreţionar…profităm, fără conştiinţă, de orice oportunitate, fiind indiferenţi la ceea ce vor şi cei de lângă noi.

Da, totul porneşte de la cartea teologică şi de la modul în care trăim şi percepem viaţa liturgică a Bisericii. Totul depinde de echilibrul nostru, de faptul de a nu ne duce în turbinele, în vârtejele acaparante ale problemelor…colaterale.

Problema e: ce urmăresc dacă traduc, editez, îmi fac un blog sau fac ceva anume ca membru al Bisericii? Vreau să mă răfuiesc, să mă răzbun pe unul sau pe altul, pe drept sau pe nedrept…sau vreau să fac ceva pentru mine şi pentru toţi? Sunt în stare să mă ajut şi să ajut şi pe alţii? Dacă da, atunci dovedeşte-o!

A fi împreună înseamnă a ne arăta disponibilitatea şi realitatea persoanei în mod reciproc. Eşti iubitor de Părinţi, de dogme, de adevărul Bisericii? Dacă da, dovedeşte-o! Ce ai lucrat, ce lucrezi, ce faci în mod foarte pozitiv…pentru ca să mai aruncăm de la noi ceaţa ideologică?

Şi această pozitivitate pe care mi-o cer de la mine şi o dărui şi vreau să o dărui şi altora…are următoarea logică: să nu faci nimic până nu ştii ce urmări va avea acel lucru! Până nu conştientizăm ce urmări reale, de durată, va avea acel lucru, acel proiect.

Nu vreau să fac o concluzie la această discuţie. Nu vreau să dau soluţii…pentru că fiecare în parte, dacă îşi ascultă conştiinţa, ştie şi simte ce are de făcut. Însă vreau să subliniez acest lucru: că un proiect teologic real, autentic, creat în mod smerit, va fi cinstit, venerat de cei care s-au bucurat şi se vor bucura de el, oricâte împotriviri va întâmpina până la un moment dat…pentru că şi intenţia şi conţinutul său e transfigurator.

Despre vis şi creierul uman

in-delta

***

Primul articol despre Henri Bergson

*

În aceeaşi conferinţă din 26 martie 1901 autorul spunea că funcţiile superioare ale inteligenţei se disting în timpul somnului, cât şi facultatea de a raţiona, chiar şi când nu avem de-a face cu imagini. E adevărat acest lucru!

Însă considera, în mod fals, că în vis încetezi să voieşti, când visul e de fapt o voinţă, o gândire, o sensibilitate, un suflet în integralitatea sa,  transpus în imagini.

Autorul considera că visul prescurtează evenimentul, ca şi memoria. Nu ştiu ce să spun în această problemă. Ar trebui să răspund la întrebarea dacă nu cumva visul e o poveste spusă pe scurt dintr-o poveste mai mare, pe care o trăiesc sau aş vrea să o trăiesc. Însă nu ştiu acest lucru.

Memoria prescurtează evenimentele post-factum, pentru că memoria este o bibliotecă a trecutului. Însă nu ştiu dacă visul prescurtează ceva…Dacă visul ar prescurta ceva, un eveniment pe care eu trebuie, în mod neapărat, să îl trăiesc în vis…înseamnă că sunt programat să visez ceva…sau mă autoprogramez în acest sens.

Asta ar duce la concluzia că visul e o viaţă paralelă a mea,  tot la fel de neapărată ca şi viaţa conştientă. Însă visele îmi sunt tot la fel de necesare…ca şi existenţa conştientă? Din faptul că visez sau nu visez…pe fiecare zi…sau nu îmi prea amintesc ce visez…trag concluzia că visele nu îmi sunt absolut necesare sau nu îmi sunt mai deloc necesare…pentru ca să exist.

Autorul explica deja vu-ul prin identificarea percepţiei actuale cu o percepţie anterioară, care seamănă realmente cu ea atât la nivelul conţinutului ei cât şi la nuanţa ei afectivă. Cu alte cuvinte trăim o stare de suprapunere interioară de imagini anamnetice şi de sentimente distincte.

Autorul denumeşte percepţia umană drept impresia brută făcută asupra conştiinţei, pe de o parte iar, pe de altă parte o luare în posesie a acestei impresii de către spiritul nostru.

Noi am denumi percepţia mai degrabă o cunoaştere a sufletului prin intermediul ochiului şi a creierului uman sau interacţiunea dintre mediul extern şi sufletul nostru, care procesează toate elementele vizualizate prin intermediul creierului.

Autorul găseşte delirul, halucinţia sau ideea fixă drept fapte pozitive, pentru că ele constau într-o prezenţă şi nu sunt realităţi pur nominale. Că ele sunt prezenţe…suntem de acord. Dar că ele sunt fapte pozitive pentru noi…personalizante…nu pot fi nicidecum de acord, pentru că sunt introducere în eroare.

Ideea fixă e o traducere psihologistă a realităţii înşelării duhovniceşti din Tradiţia Bisericii. Faptul de a te crede bun, sfânt, deştept, cu puteri speciale în comparaţie cu alţii sunt idei fixe…adică idei prin care demonii te motivează continuu să îţi amplifici anumite patimi ale tale.

Ideile fixe sunt crezuri subiectiviste utopice pe care le statutezi norme pentru toţi. Însă ele sunt normale tale…nu ale tuturor.

Autorul crede că formarea amintirii e contemporană cu formarea percepţiei. Pe măsură ce percepţia se creează, amintirea sa se profilează alături de ea, ca umbra alături de corp. Între percepţie şi amintire, subliniază el, nu e diferenţă de intensitate ci de grad.

E de acord cu planurile de conştiinţă diverse, cu care sunt şi eu de acord.  Asta înseamnă că oamenii nu gândesc la fel ci fiecare are un nivel personal de conştientizare a lumii şi a sa. Prin asta însă nu spunem că oamenii nu au puncte comune, de convergenţă, ci că fiecare trăieşte într-un mod personal şi convergenţa şi diferenţa.

Autorul spune că s-a descoperit faptul că „noi nu auzim decât o parte din cuvintele rostite”. Un experiment sau o intuiţie?

Însemnări din data de 25. 04. 1996

Recenzie la „Versetele satanice” [Polirom 2007]

versetele-satanice

„Versetele Satanice”, de Salman Rushdie, Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun

În 1989, întreaga lume „civilizată” se declara şocată de o decizie a autorităţilor iraniene.

„Chiar dacă Salman Rushdie se va căi în asemenea măsură încât va deveni cel mai pios om din vremurile noastre, pentru fiecare musulman rămâne valabilă obligaţia de a-l trimite în iad cu orice preţ, chiar cu preţul sacrificării propriei vieţi” spunea, la 17 februarie 1989, preşedintele iranian Ali Khamenei, întărind condamnarea la moarte a scriitorului britanic de origine indiană Salman Rushdie, pronunţată cu trei zile înainte de ayatolahul Khomeiny, ghidul spiritual al revoluţiei islamice din Iran.

Orice iranian care l-ar fi ucis  pe Rushdie ar fi primit echivalentul a 21500 de dolari, iar dacă „execuţia” ar fi fost opera unui islamic de altă naţionalitate, acesta primea numai 7500 de dolari. În 1998, autorităţile iraniene au mărit recompensa la 2,8 milioane de dolari.

Ce a provocat această reacţie? O carte. „Versetele satanice”, apărută în 1988, a fost imediat interzisă în India, Pakistan, Bangladesh, Indonezia, Malaezia, Arabia Saudită, Quatar, Egipt, Sudan şi. Somalia. De ce? Pentru că era „blasfemiatoare” la adresa Islamului.

Romanul lui Rushdie debutează cu imaginea a doi bărbaţi care cad din cer. Gibreel Farishta, actor indian, vedetă la Bollywood, şi Saladin Chamcha, o „voce” de succes la radiourile britanice, de asemenea de origine indiană, au supravieţuit miraculos exploziei unui avion deturnat şi se prăbuşesc cu viteză , de la 8848 de metri (înălţimea Everestului), pe coasta engleză a Mării Mânecii.

La fel de miraculos cum au supravieţuit exploziei avionului, ei supravieţuiesc şi căderii din cer, dar nu fără efecte secundare: Gibreel începe să se creadă arhanghelul cu acelaşi nume (Gabrielul creştin, cel care a anunţat-o pe Fecioara Maria că îl va naşte pe fiul lui Dumnezeu, dar şi cel care i-a dictat Coranul lui Mahomed), iar Saladin devine un demon în toată regula, cu coarne, coadă, picioare de ţap şi, drept bonus, un falus imens.

În timp ce Saladin cade victimă brutalităţii Poliţiei britanice şi propriului aspect monstruos, Gibreel o caută şi o găseşte pe femeia pentru care renunţase la o carieră strălucită în India şi alesese să vină în Marea Britanie: alpinista Allie Cone. Cei doi formează un cuplu ciudat, fiecare având numeroase dialoguri cu câte un personaj imaginar.

Gibreel cu Rekha Merchant, femeie care îl iubise şi care se omorâse în India din cauza lui şi acum plutea pe un covor zburător, refuzând să îl lase în pace, iar Allie cu alpinistul yoghin care a murit încercând să urce pe Everest de unul singur, în 1934.

Suferinţa lui Saladin se manifestă la nivel fizic şi îi provoacă numeroase neplăceri, el fiind nevoit să ducă, timp de câteva luni, o existenţă dincolo de limita normală a suportabilului, din cauza aspectului său fizic neverosimil.

În schimb, Gibreel arată normal, dar psihicul său este departe de a face faţă evenimentelor cu care se confruntă. De această slăbiciune profită Saladin, care îi aţâţă gelozia şi reuşeşte să îi distrugă relaţia cu Allie, ca o răzbunare pentru că, după ce căzuseră împreună pe plaja britanică, Gibreel îl lăsase în voia poliţiei britanice, fără să încerce să îl ajute.

Lui Gibreel i se iveşte curând prilejul de a-i răspunde cu aceeaşi monedă celui care îl îndepărtase de femeia iubită dar, în momentul în care are ocazia să îl ucidă, renunţă. Mai mult, îi salvează viaţa lui Saladin, scăpându-l dintr-un incendiu. Iubita sa nu are însă aceeaşi şansă.

Din ce în ce mai dereglat psihic, Gibreel o ucide, după care, dându-şi sema că nu se poate vindeca, se sinucide: „«dacă ajung la concluzia că boala nu mă va părăsi niciodată, că va reveni mereu, nu voi îndura aşa ceva.». Apoi, foarte repede, înainte ca Salahuddin să poată mişca vreun deget, Gibreel şi-a pus ţeava pistolului în gură. A apăsat pe trăgaci. Şi a fost liber.”

Destinul pe care şi-l (re)construieşte Saladin Chamcha este diferit. Întors în India natală, de care încercase toată viaţa să fugă, se împacă cu tatăl său şi îşi acceptă propriile origini, regăsindu-şi treptat, identitatea şi, totodată, liniştea: „Se părea că, în ciuda tuturor ticăloşiilor lui, a slăbiciunii, a vinovăţiei – în ciuda umanităţii sale – i se dădea încă o şansă. Norocul omului nu poate fi explicat, asta e clar”.

Însă povestea destinului celor doi supravieţuitori ai catastrofei aviatice este întregită de prezentarea pe larg a delirurilor lui Gibreel. Acestea sunt fragmentele care i-au adus autorului „Versetelor satanice” condamnarea la moarte. În fiecare dintre ele, fostul actor specializat în interpretarea pe ecran a unor personaje sfinte se imaginează drept arhanghelul Gibreel. În prima istorisire, el ia contact cu aşa-numitul Mahound din Jahilia, reprezentându-l de fapt pe Mahomed înainte de Hegira.

În povestea lui Mahound sunt mai multe aspecte care, în opinia credincioşilor islamici, justifică decizia autorităţilor iraniene. De exemplu, se sugerează că unul dintre scribii lui Mahomed a modificat în mod intenţionat ceea ce îi dicta profetul, el intervenind direct, pentru a se amuza, în textul care este considerat de musulmani o revelaţie sfântă. În altă secvenţă, un poet satiric căutat de profetul Mahound se ascunde într-un bordel în care fiecare din cele 12 prostituate poartă numele uneia din soţiile profetului.

Problema cheie o constituie însă cea a versetelor satanice, care au dat şi titlul cărţii. Când este întrebat de Mahound ce atitudine trebuie să aibă credincioşii faţă de cele trei vechi zeiţe ale arabilor, Al-Lat, Uzza şi Manat, Gibreel îi răspunde: „Acestea sunt lebede, ce zboară sus şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască”.

Răspunsul constituie o justificare a cultului acestor zeiţe. În tradiţia islamică, se afirmă că aceste versete i-au fost dictate Profetului de Satan şi, când şi-a dat seama de acest lucru, le-a eliminat din Coran. În cartea lui Rushdie însă, Gibreel îi dictează lui Mahound atât versul favorabil zeiţelor, cât şi modificarea acestuia. Mai mult, înainte de a muri, Mahound poartă o discuţie imaginară cu zeiţa Al-Lat, căreia chiar îi mulţumeşte pentru un dar.

Într-un alt delir al lui Gibreel Farishta, „arhanghelul” comunică cu aşa-numitul „imam”, un lider religios aflat în exil, episodul fiind considerat o referire la exilul parizian al Ayatolahului Khomeini,  cel care, după apariţia cărţii, avea să pronunţe condamnarea la moarte a autorului.

Iată în ce fel gândeşte Imamul din carte: „Istoria e narcoticul, făcătura şi unealta diavolului, a marelui shaitan, cea mai gigantică minciună de pe lume – progres, ştiinţă, drepturi – împotriva căreia s-a ridicat Imamul. Istoria înseamnă abatere de la Cale, iar cunoaşterea e o amăgire, pentru că întreaga cunoaştere a fost isprăvită în ziua în care Allah şi-a terminat revelaţia către Mahound”.

Al treilea episod al nebuniei lui Gibreel Farishta se petrece în India contemporană. De data aceasta, o tânără inspirată de arhanghel convinge un întreg sat de indieni musulmani să o urmeze într-un pelerinaj pe jos până la Mecca, asigurându-i că Marea Arabiei se va despica în faţa lor.

Toţi cei care o urmează intră în mare şi dispar, fie înecaţi, fie continuând să trăiască o minune, cum înţelege, înainte de moarte, unul dintre cei care nu crezuseră în mesajul tinerei fete: „Trupul i s-a despicat de la mărul lui Adam până în vintre, astfel că ea a putut să pătrundă adânc în el, şi acum ea era deschisă, toţi erau, şi în momentul în care s-au deschis, apele s-au despărţit şi ei au pornit spre Mecca, traversând nisipurile de pe fundul Mării Arabiei.

Din cele 650 de pagini ale cărţii apărute la Editura Polirom în 2007, în traducerea Danei Crăciun, mai puţin de 100 cuprind povestea profetului Mahound. Aceste o sută de pagini au fost suficiente ca legea islamică să îl declare pe Rushdie vinovat de ateism, apostazie şi conspiraţie împotriva Islamului.

Ca să înţelegem mai bine modul în care Rushdie a tratat simbolurile principale ale religiei islamice, ne vom imagina cum ar arăta o poveste similară, în variantă creştină. Nu este foarte greu să inventăm o poveste în care Matei, Marcu, Luca şi Ioan îşi scriu evangheliile la comanda lui Satan. Mai mult, Iisus aflat pe cruce are viziunea aceluiaşi demon, căruia i se închină cu umilinţă, în momentul în care exclamă: „Dumnezeule, dumnezeule, de ce M-ai părăsit?”. După moartea lui Iisus pe cruce, soldaţii romani care asistaseră, plictisiţi, la eveniment, merg la un bordel a cărei „vedetă” este o prostituată evreică, cu numele Maria, numită, în batjocură, „Fecioara”.

De altfel, literatura occidentală a imaginat demult – şl nu o singură dată – astfel de scene. În celebrul roman „Exorcistul” de William Peter Blatty, apărut în 1971, care a cunoscut două ecranizări de succes, este descris următorul ritual: „Imaginea Fecioarei, de exemplu – de obicei vopsită, pentru a-i da o aparenţă de destrăbălare, depravare – era prevăzută cu sâni pe care preoţii îi sugeau, şi de asemenea cu un vagin în care putea fi introdus penisul.

Statuile lui Hristos erau prevăzute cu un falus pentru felaţiune atât cu bărbaţi cât şi cu femei şi de asemenea pentru inserţia în vaginul femeilor şi în anusul bărbaţilor”. Din ceva mai recentul „Cod al lui Da Vinci”, de Dan Brown, aflăm că Iisus Hristos a fost căsătorit cu fosta prostituată Maria Magdalena şi că împreună au avut copii, ai căror urmaşi supravieţuiesc şi astăzi.

Totuşi, societatea occidentală a „digerat” mult mai uşor decât cea islamică aceste atacuri la fundamentele credinţei creştine. Comparaţia este, aparent, în favoarea noastră. Conform percepţiei generale, este mult mai „civilizat” ca, atunci când cineva scuipă sau îşi face nevoile pe valorile tale şi ale strămoşilor tăi, tu să taci sau, mai mult, să i te alături.

O analiză cât de cât sinceră ne dezvăluie că bucuria şi elanul cu care omul occidental a săpat chiar la baza miturilor care îi hrăneau fiinţa spirituală reprezintă o atitudine la fel de greşită ca fanatismul care îi face pe radicalii islamici să ardă cărţi şi să îi condamne la moarte pe autorii lor. Ambele atitudini sunt suficient de îndepărtate de „calea de mijloc” pentru a ne arăta, în toată hidoşenia sa, goliciunea spirituală a omului contemporan, manifestată fie prin negarea a orice nu poate fi perceput prin experienţă directă (occidentalii), fie a tot ceea ce nu corespunde propriilor interpretări aduse unor trăiri care nu pot fi interpretate (musulmanii radicali).

Dacă societăţile actuale creştină şi islamică  nu sunt diferite decât prin faptul că au ales două căi separate care duc spre aceeaşi destinaţie (acceptarea exclusivă a propriului adevăr şi condamnarea tuturor celorlalte modalităţi de înţelegere), bisericile seamănă între ele chiar mai mult decât societăţile.

Mai multe texte autentic creştine ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva Biserica noastră nu îi condamnă la moarte pe indezirabili doar pentru că nu mai are puterea să o facă. (Când aveau această putere, se ştie ce soartă i-au rezervat catolicii filosofului Giordano Bruno, iar protestanţii medicului Miguel Servet).

Afirmaţia că Biserica nu s-a schimbat decât aparent, sau că mai degrabă mimează schimbarea pentru că aşa o cer circumstanţele actuale, poate fi susţinută cu texte creştine autentice, inclusiv din spaţiul românesc.

Dacă luăm un simplu „Îndreptar de spovedanie”, aflăm ce consideră Biserica Ortodoxă drept păcat, în anul 2008: „Mi-am ras barba şi mustăţile, m-am tuns după moda veacului de acum sau mi-am lăsat plete”; „Ca femeie am purtat pantaloni, devenind urâciune înaintea lui dumnezeu”; „Am fost la ştranduri, plajă; am făcut nudism”; „Am fost la nunţi cu lăutari, baluri, hore, discoteci şi alte petreceri păgâne, necreştine”; „am jucat table, biliard, cărţi sau alte jocuri de noroc”; etc, etc, etc.

Aşadar, biserica noastră consideră că este un păcat să joci table, să te razi dacă eşti bărbat sau să porţi pantaloni dacă eşti femeie. Nu este greu să ne imaginăm ce legi ar fi adoptate dacă celor care le spun credincioşilor că acestea sunt păcate li s-ar da, pe lângă puterea spirituală, şi cea „lumească”.

Înainte de a râde cu superioritate de femeile islamice care îşi acoperă faţa în public, ar trebui să ţinem cont de faptul că şi biserica noastră consideră că, dacă râzi prea strident, dacă mergi la stadion sau dacă te razi, vei merge în iad. Pentru că meriţi să mergi în iad.

Vorbind în termenii romanului lui Rushdie, Islamul pare că oferă acum imaginea dizgraţioasă a lui Saladin Chamcha prefăcut în diavol, în timp ce creştinismul are un aspect exterior la fel de frumos ca Gibreel Farishta şi trăiri interioare la fel de aberante ca ale aşa-zisului arhanghel.

Soarta celor două personaje reprezintă un avertisment clar: demonul care şi-a recunoscut şi şi-a expus în public propriile probleme s-a vindecat şi a găsit liniştea, în timp ce „arhanghelul” a cărui nebunie nu se vedea s-a sinucis, nu înainte de a comite o crimă.

Cf. sursa.