Despre vis şi creierul uman

***

Primul articol despre Henri Bergson

*

În aceeaşi conferinţă din 26 martie 1901 autorul spunea că funcţiile superioare ale inteligenţei se disting în timpul somnului, cât şi facultatea de a raţiona, chiar şi când nu avem de-a face cu imagini. E adevărat acest lucru!

Însă considera, în mod fals, că în vis încetezi să voieşti, când visul e de fapt o voinţă, o gândire, o sensibilitate, un suflet în integralitatea sa,  transpus în imagini.

Autorul considera că visul prescurtează evenimentul, ca şi memoria. Nu ştiu ce să spun în această problemă. Ar trebui să răspund la întrebarea dacă nu cumva visul e o poveste spusă pe scurt dintr-o poveste mai mare, pe care o trăiesc sau aş vrea să o trăiesc. Însă nu ştiu acest lucru.

Memoria prescurtează evenimentele post-factum, pentru că memoria este o bibliotecă a trecutului. Însă nu ştiu dacă visul prescurtează ceva…Dacă visul ar prescurta ceva, un eveniment pe care eu trebuie, în mod neapărat, să îl trăiesc în vis…înseamnă că sunt programat să visez ceva…sau mă autoprogramez în acest sens.

Asta ar duce la concluzia că visul e o viaţă paralelă a mea,  tot la fel de neapărată ca şi viaţa conştientă. Însă visele îmi sunt tot la fel de necesare…ca şi existenţa conştientă? Din faptul că visez sau nu visez…pe fiecare zi…sau nu îmi prea amintesc ce visez…trag concluzia că visele nu îmi sunt absolut necesare sau nu îmi sunt mai deloc necesare…pentru ca să exist.

Autorul explica deja vu-ul prin identificarea percepţiei actuale cu o percepţie anterioară, care seamănă realmente cu ea atât la nivelul conţinutului ei cât şi la nuanţa ei afectivă. Cu alte cuvinte trăim o stare de suprapunere interioară de imagini anamnetice şi de sentimente distincte.

Autorul denumeşte percepţia umană drept impresia brută făcută asupra conştiinţei, pe de o parte iar, pe de altă parte o luare în posesie a acestei impresii de către spiritul nostru.

Noi am denumi percepţia mai degrabă o cunoaştere a sufletului prin intermediul ochiului şi a creierului uman sau interacţiunea dintre mediul extern şi sufletul nostru, care procesează toate elementele vizualizate prin intermediul creierului.

Autorul găseşte delirul, halucinţia sau ideea fixă drept fapte pozitive, pentru că ele constau într-o prezenţă şi nu sunt realităţi pur nominale. Că ele sunt prezenţe…suntem de acord. Dar că ele sunt fapte pozitive pentru noi…personalizante…nu pot fi nicidecum de acord, pentru că sunt introducere în eroare.

Ideea fixă e o traducere psihologistă a realităţii înşelării duhovniceşti din Tradiţia Bisericii. Faptul de a te crede bun, sfânt, deştept, cu puteri speciale în comparaţie cu alţii sunt idei fixe…adică idei prin care demonii te motivează continuu să îţi amplifici anumite patimi ale tale.

Ideile fixe sunt crezuri subiectiviste utopice pe care le statutezi norme pentru toţi. Însă ele sunt normale tale…nu ale tuturor.

Autorul crede că formarea amintirii e contemporană cu formarea percepţiei. Pe măsură ce percepţia se creează, amintirea sa se profilează alături de ea, ca umbra alături de corp. Între percepţie şi amintire, subliniază el, nu e diferenţă de intensitate ci de grad.

E de acord cu planurile de conştiinţă diverse, cu care sunt şi eu de acord.  Asta înseamnă că oamenii nu gândesc la fel ci fiecare are un nivel personal de conştientizare a lumii şi a sa. Prin asta însă nu spunem că oamenii nu au puncte comune, de convergenţă, ci că fiecare trăieşte într-un mod personal şi convergenţa şi diferenţa.

Autorul spune că s-a descoperit faptul că „noi nu auzim decât o parte din cuvintele rostite”. Un experiment sau o intuiţie?

Însemnări din data de 25. 04. 1996