Zi: 10 martie 2009

Omul postuman, de după omul postmodern…e calculat ca să fie un om care…nu cunoaşte plânsul şi, implicit, nici durerea. El va căuta să eradicheze –  aşa se pronostichează – durerea din fiinţa lui printr-o continuă  upgradare  la metode tehnologice de ultimă oră. Îşi va crea bucurii şi plăceri tot mai insaţiabile pentru a se detaşa de tot ceea ce nu îi convine.

Acesta e viitorul ideologic, viitorul oamenilor transformaţi în constructe ultraperformante prin introducerea în ei de nanoroboţi şi prin preschimbarea anumitor organe în fuselaje ultraperformante.

Omul postmodern, omul zilei…este un hamal care poartă poveri depersonalizante…tocmai pentru ca să îşi subţieze aderenţa lui la practici trecute. Trecutul e un miraj, e ceva muzeal, noi nu putem fii decât animale care ne adaptăm continuu la stimulii junglei [aceasta e ideologia, că tot l-am omagiat pe Darwin acum câteva zile] … nişte bestii fără Dumnezeu şi viitor.

Ca bestia darwiniană să perceapă titlul articolului nostru…trebuie să fie un om foarte sensibil. Însă bestia nu este şi nu va fi niciodată om. Bestia nu plânge semnificativ, transfigurator. Ea poate, la o adică, să plângă de durere, când îi prinzi laba în cursă…dar ea nu plânge la măreţie, nu se extaziază la sfinţenie…ci doar muşcă, sfâşie, devoră…

Fac. 7, 21 ne vorbeşte despre moartea în masă a oamenilor şi a animalelor: „şi a murit tot trupul [pasa sarx] care se mişca pe pământ”, cf. LXX. Moartea devine, la trei versete mai departe, la 7, 23, o ştergere a vieţii de pe pământ:  „şi a fost ştearsă toată înălţimea/ ridicarea [to anastima] care era pe toată faţa pământului”, cf. Ibidem.

Anastima – adică tot ce viază şi se mişcă, tot ce stă pe picioare, tot ce este în existenţă – e ştearsă de către Dumnezeu de pe faţa pământului. Ca să exişti pe faţa pământului trebuie să fii creat de către Domnul şi Dumnezeu tău…şi nu să te transformi din celulă în gândac şi din oaie în cimpanzeu…şi apoi, înălţându-te după portocale sau banane… să devii… un om care te sperii de visele pe care le visezi noaptea.

Faptul că eu, cel care nu accept că am un Dumnezeu…nu pot să stopez moartea şi nici nu pot să mă civilizez…dar am aspiraţii către împlinire oarecum…arată că eu nu mă am pe mine drept telos al vieţii, că nu eu sunt scopul vieţii mele. Dacă aş fi scopul vieţii mele şi dumnezeul meu ar fi propriile mele fantezii…m-aş plictisi de mine şi de dumnezeul meu pentru…că mă detest tot timpul.

Însă ce e cu titlul acesta? Care moarte  ne devine aşa de plăcută şi de sfântă şi de sfâşietoare în acelaşi timp? Moartea Dreptului e o moarte plină de veselie sfâşietoare. Şi la moartea sa a căzut o stea… Şi la moartea lui…a început şi cerul să plângă…sau şi cerul plângea…

Poate însă un om animalizat, un om instinctualizat…să perceapă o asemenea moarte şi semnificaţia ei pentru Creatorul ei? Poate să perceapă un om, care amuşinează toată ziua prin teluric, să…tresalte duhovniceşte atunci când se petrece moartea Celui Sfânt?

Noi trăim în ritmul postului acum, în ritmul regenerării perpetue…ca să ne umplem de simţământul dumnezeiesc, tainic, atât de profund al simţirii… acestei iubiri inexprimabile care se crucifică pentru noi, a iubirii lui Dumnezeu, prin care El se răstigneşte continuu cu noi şi continuu suspină în căderile noastre şi Se veseleşte în ridicările ochilor noştri către Sine.

Răstignirea Domnului e la antipodul efectelor potopului…care au vizat pe toţi …cei care nu erau în arca Sfântului Noe. Domnul vine şi Se dă pe Sine spre moarte pentru toţi, pentru ca prin sângele Lui [en to emati aftu, Rom. 5, 9, GNT] noi toţi să ne mîntuim. Apele au şters viaţa de pe faţa pământului. Sângele Domnului, care se varsă pentru noi,  ni se face împăcare/ reconciliere cu Dumnezeu [ Rom. 5, 10, cf. Ibidem].

A trece în grabă peste darul acestei împăcări, inexprimabile în generozitate şi dragoste, înseamnă…a fi o brută cu căşti în urechi. A conştientiza mila Lui cu tine, faptul că nu S-a precupeţit pe Sine pentru tine, El, Dumnezeul tău înseamnă să plângi împreună cu cerul, să te cutremuri împreună cu Puterile cereşti, care priveau inexprimabila îndobitocire umană care pălmuia, maltrata, schingiuia, crucifica pe… Fiul omului.

Când Dostoievski  îl crea, în mintea şi inima lui profund creştine, pe Marele inchizitor…ne atrăgea atenţia că bunele intenţii ale tinereţii se pot ofili dacă nu le adăpi continuu de la izvorul vieţii Treimii, că credinţa poate deveni ideologie, că râvna se poate transforma în intoleranţă şi că iubirea pentru Dumnezeu se poate trasforma în fariseism…şi astfel să ajungi în situaţia  de nu mai simţi al cui rob eşti.

Pe fiecare dintre noi ne paşte…lejeritatea, conformismul, relaxarea, insensibilitatea…până într-acolo încât să nu ne mai simţim în pielea propriei noastre arderi creştine. Poţi să trăieşti sărbătoarea şi să nu îi mai simţi duhul de viaţă din cadrul ei. Poţi să vorbeşti fără să te mai străbată efluviile vieţii veşnice. Poţi să devii o brută…şi să nu mai simţi, să nu mai resimţi, cum Hristos, Cel mereu Acelaşi, pentru fiecare dintre noi, reactualizează aceeaşi iconomie a Sa cu lumea, vrând să ne facă pe toţi prieteni veşnici cu Sine.

Despătimirea e un potop continuu. Ea presupune defrişarea din noi a tuturor ideilor, gândurilor, sentimentelor, tentaţiilor care se împotrivesc lui Dumnezeu. Lupta cu patimile şi postul  şi rugăciunea şi milostenia şi orice faptă divino-umană a creştinului ortodox e un potop care înghite pe omul trecut…pe omul de acum două ore…şi îl face unul nou, mereu nou.

Lupta ascetică e o ştergere a impurităţilor din noi, o dezintoxicare prin harul lui Dumnezeu. Şi, paradoxal, pe măsură ce te simplifici, ce te dezbraci de patimi…pe atât simţi cum plânge şi cerul şi pământul la nedreptăţile noastre. Simţi cum suspină creaţia, întreaga creaţie…după transfigurare, după înnoire, după beatitudinea luminii divine care copleşeşte toată creaţia.

Postumanitatea…va fi sau nu va fi. Postmodernitatea este…şi nu este deplină în toţi. Însă ceva a fost, este şi va fi: împăcarea cu Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Şi Biserica e locul unde împăcarea cu Dumnezeu şi viaţa cu El nu sunt doar sintagme teologice…ci realităţi care schimbă faţa persoanei umane, o schimbă din străfunduri spre în afară…ceea ce nu poate să facă…fariseizarea feţei.

Pantomima…fariseizează sentimentele. Cel care face pan+ to + mimă încearcă să mimeze toate sentimentele…de aceea face din pseudo-sentimentele sale…acte teatralizate. Gesturile, faptele, cuvintele teatralizate…sunt apariţii epidermice, scoase pe faţă…Ele nu se ivesc, nu ţâşnesc pe faţă din străfundurile comuniunii cu Dumnezeu…ci  sunt împinse, metodic, cu carte, cu exerciţiu…din cap spre…faţă.

Când prinzi un peşte…acesta se zbate în chip şi fel. El nu stă la pozat…ci se zbate. Încearcă să scape, să se păstrăvălească din mâna ta. Puhoiul de viaţă, care izbucneşte în noi când trăieşti cu Dumnezeu e ca un peşte care se zbate, ca un uragan care smulge grilaje, case, copaci…e ca un incredibil.

Entuziasmul dumnezeiesc care îi cuprinde pe Sfinţi…care pare neverosimil teologilor eterodocşi de astăzi şi nu numai lor…e acest incredibil real. Dacă nu ţi se întâmplă, dacă nu se petrece cu tine…e normal să fii vidat de această experienţă acaparatoare. Dar când ea se petrece, când ea te cuprinde…atunci înţelegi frumuseţea inexprimabilă a creaţiei şi a providenţei lui Dumnezeu cu noi, înţelegi psalmodierea inimilor pline de dor de Dumnezeu, înţelegi disperarea setei de cuvânt viu, de viaţă dumnezeiască.

O, şi la moartea Ta…tot cerul şi pământul plângeau! Tot cerul…şi pământul …plângeau…