nu-te-teme-sa-fii-bland

Persoana care nu poate fi concisă (pentru că nu are o minte ordonată) se pierde întotdeauna în detalii. Detaliile, într-o comunicare imediată, sunt tracasante. Cele fără un anume grad de învăţătură…nu pot să fie concise…pentru că ele nu vorbesc în rezumate…ci în poveşti cu multe detalii.

Telenovela e o vorbire cu lux de amănunte…apanajul oamenilor care nu pot rezuma o  săptămână în trei fraze. Cunosc cazuri multiple de oameni…care trebuie să îmi spună o poveste de o jumătate de oră…ca să înţeleg, în definitiv…că s-au simţit bine sau prost undeva. Pierdem mult timp…cu astfel de oameni înceţi în domeniul confesiunii.

La fel, angajarea cuiva încet la mine într-un post cheie…unde ar trebui să fie oameni care gândesc rapid şi să întocmească sau să  dicteze, tot la fel de rapid, acte, note, recomandări…e un adevărat supliciu. Pierderea de timp e, pentru mine, o catastrofă.

M-am dus să leg astăzi nişte cărţi…şi am întâlnit un profesionist al muncii. Era atent la 6-7 lucruri în acelaşi timp…pentru că ştia când trebuie să lase ceva din mână şi când să înceapă sau să continue altceva. Lega cărţi, lucra pe calculator, răspundea la telefon, scana fotografii, număra banii, dădea detalii…şi era, în acelaşi timp, atent la detaliile muncii sale. Profesionism de profesionism…nu pentru că făcuse ceva în domeniu pentru asta…ci pentru că ştia preţul timpului. Lucra cu exigenţa maximă a conştiinţei că timpul trebuie fructificat.

Lângă el era un altul care abia a putut să facă un lucru…şi pe acela prost…în timp ce acesta făcea toate aceste lucruri dintr-un foc. Oare cine e de vină,  în aceste condiţii, că vrem să fim molâi şi înceţi în atitudini până la exasperare? Sau cine e de vină pentru faptul că, fără să avem un handicap…preferăm să visăm cai verzi pe pereţi, să ne treacă timpul printre degete…dar invidiem pe cei care…precupeţesc tot timpul?

Precupeaţă = vânzătoare ambulantă. Vânzătoarea de la piaţă, care face bani din orice are pe-acasă, adică din orice a înţeles că se cumpără. A precupeţi tot timpul înseamnă a-l converti în fapte, în virtuţi, în cărţi, în obiecte…în operă. Dacă vrei să te scufunzi în lucru…bineînţeles că nu te pierzi în tot felul de lucruri sterile, nu caşti gura la toate avioanele, nu faci ocoluri…ci şorcaturi.

Dv. de ce credeţi că opera Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântul Augustin al Hipponei…e formată din zeci de cărţi? Dacă ar fi căscat gura, dacă ar fi aşteptat sfârşitul lumii, dacă s-ar fi complăcut în onoruri temporale… nu ar fi scris atât. Însă marile opere…se fac tot timpul, se fac cu o abnegaţie epuizantă, se fac împotriva tuturor opreliştilor…se fac eroic.

Eroismul e atent la amănunt, la amănuntul esenţial…dar nu se pierde în amănunte colaterale. E adevărat, eroismul nu se uită prea mult la unghii, ci prea puţin… Eroismul muncii de excelenţă comprimă timpul, îl face să fie aur.

Bineînţeles poţi să fii… şi un băiat încet la minte…poţi să arzi gazul gratuit şi să consumi bani cu duiumul pentru o nimica toată. Dar asta înseamnă să îngropi talanţii. A nu lucra la capacităţile tale reale înseamnă a te rata. Şi mă refer la ratarea ontologică, la ratarea ta ca persoană în primul rând …şi nu la ratarea ta profesională.

Poţi, spre exemplu, să nu fii lăsat să ajungi, ceea ce eşti de fapt, la nivel profesional. În această situaţie avem de-a face cu o ratare profesională…dar ea nu ţine de tine în exclusivitate, ci şi de alţi mulţi factori. Însă ratarea ontologică este ratarea ta ca persoană, în domeniul valorii, în domeniul transfigurării personale. A nu te crea ca un om al credinţei, al gândirii, ca o personalitate profundă şi a nu îţi sfinţi viaţă…înseamnă a fi un ratat şi ca persoană şi ca ortodox.

Niciun duşman, nicio dictatură, niciun handicap…nu te poate face să te ratezi ontologic. Devenim caricaturi ontologice, subpersoane… tocmai pentru că ne dorim să fim lichele, să fim bădărani, să fim necultivaţi, să ne uităm, concentrat, la castronul de mâncare decât, mai degrabă, la gânduri întraripate.

Did you like this? Share it: