De aici puteţi descărca filmul, cu subtitrare în română, la care facem referire…până pe 24 martie 2009.

http://s4.transfer.ro/storage/Flash_of_Genius__2008_-d7333.rar

*

Flash of Genius [Sclipire de geniu] (2008): un film pozitiv, eroic, în care Prof. Dr. Robert Kearns…inventatorul ştergătorului de parbriz, care funcţionează după modul cum clipeşte ochiul uman…câştigă un proces fabulos cu firma Ford…care îi furase patentul.

Profesorul Kearns însă…se pregăteşte de unul singur timp de 10 ani pentru acest proces…fiind părăsit de către familie, în special de către soţia lui. Rectitudinea profesorului…versus perversitatea soţiei, care îi este alături numai la bine…dar nu şi la rău.

Dacă laşi, ca soţie sau ca soţ, pe celălalt la rău…a exista vreodată o reală dragoste între voi doi? Poate dragostea să nu vadă rectitudinea partenerului sau a cauzei lui, să nu simtă nevoia de eroism a momentului şi să prefere, în momente de cumpănă…comoditatea? Cum poate o mamă cu mulţi copii (ca în acest film) să nu aibă spiritul…sacrificiului, când maternitatea înseamnă… sacrificiu zilnic?

Filmul a fost…bineînţeles, o introducere în tema noastră şi o luare de contact cu inconsistenţa ideatică a unei relaţii. Pentru că întrebarea de bază e următoarea: fundamentul unei căsnicii e doar dragostea şi confortul? Dragostea şi confortul…fără adevăr, fără jertfă, fără luptă?

Pentru mine divorţul…nu e un eşec…după ani…după ani de convieţuire…şi apoi înţelegi că ceva nu merge şi de aceea ajungi să te desparţi, ci divorţul e o conştientizare a faptului că niciodată nu ai avut o relaţie reală cu celălalt. Anii de căsătorie ne fac să conştientizăm când e şi nu e relaţie. Iar dacă el sau ea pleacă de acasă…tocmai când celălalt are nevoie de el sau ea…atunci înţelegi că niciodată nu a existat o relaţie reală…ci una interesată.

Relaţia interesată…sau relaţia confortabilă e relaţia care nu are în conţinutul ei drama, eşecul profesional sau moral, accidentele personale, cataclismele. Relaţia reală nu este eugenică. Nu este estetică. Nu e doar o zi cu soare şi cu…bani în buzunar şi cu sănătate din belşug.

Reala relaţie este…o reală inter-cunoaştere. După 10 ani de inter-cunoaştere şi de eforturi ascetico-intelectuale conexe cu viitoarea mea soţie…căsătoria nu a fost pentru noi  un eveniment special…ci firesc, chiar banal. Pentru că ne citisem cărţile unul altuia, pentru că ne confesaserăm unul altuia ore în şir, pentru că aveam proiecte în derulare, proiecte pentru toată viaţa dar şi pentru toată veşnicia…căsătoria a fost o bucurie, a fost un mare plus în viaţa noastră…dar nu un început pentru cunoaşterea reciprocă.

Cunoaşterea reciprocă…începe cu luarea la cunoştinţă a principiilor de viaţă ale fiecăruia. Când aflăm în ce cred, ce vor, ce le trebuie unuia şi altuia ca să fie fericiţi aflăm de fapt…ce înseamnă relaţie. Relaţia înseamnă adevăr, iubire, devotament, respect reciproc, sacrificiu, multă muncă, bun simţ şi ajutor reciproc…stabilitate abisală…acelaşi dor pentru sfinţenie şi înveşnicire.

De aceea cred că trăiesc o relaţie reală şi o prietenie şi o iubire colosale cu soţia mea…pentru că nu simt că îmi lipseşte nimic. Şi nu simt asta de două zile…ci de 15 ani. Însă relaţia noastră nu e doar iubire…sau atracţie erotică…ci în primul rând e rectitudine în gânduri, sentimente şi voinţă şi, fără această rectitudine…iubirea sau atracţia erotică nu ar putea să ne lege la nesfârşit.

Oamenii care trăiesc relaţii abisale ştiu cum se transformă iubirea, prietenia, încrederea, sensibilitatea, grija, preţuirea reciprocă între doi oameni. Iubirea se maturizează ca şi mintea, sentimentele şi trupul nostru. Maturizarea relaţiei înseamnă o transfigurare a persoanelor, o înduhovnicire a lor. Maturizarea presupune simplificarea vieţii şi a sentimentelor şi nu o barocizare a lor.

Tocmai de aceea familiile reale sunt mediile în care se naşte şi se permanentizează stabilitatea, atât de necesară unei societăţi. Dacă te comporţi cu aceeaşi atenţie în familie, faţă de membrii familiei tale ca şi în societate…atunci delincvenţa, bădărănia în relaţie sau stricarea mediului ambiant…nu mai sunt posibile pentru că tu acţionezi din conştiinţă, din încredere în valori.

Un copil frustrat şi îndurerat de părinţi…va încerca să constrângă pe alţii  ca să îl iubească….şi se ajunge la viol sau omor iar părinţii frustraţi în relaţiile lor…se vor comporta aiurea la locul de muncă şi în societate…pentru că sunt nefericiţi în spaţiul familiei. Orice perturbare în viaţa familiei se repercutează în societate. Dacă avem hârtii pe jos, mizerie morală, lipsă de fermitate în decizii sau de loialitate în parteneriate e semn că avem de-a face cu oameni cu carenţe în gândire şi în viaţa lor.

Perversitatea ca mod de fofilare în societate…a fost învăţată în familie sau în cadrul primelor anturaje. A te comporta ca un bădăran sau ca un escroc înseamnă să nu ai în mintea şi capul tău ideea de muncă, de cinste, de prietenie, de sfinţenie a cuvântului. Dacă cuvântul nu are nicio valoare…atunci orice promisiune făcută de un om duplicitar e lovită de nulitate.

Societatea, din orice parte a lumii, are nevoie fundamentală de reala familie ortodoxă. Reala familie ortodoxă, ca să se constituie, are nevoie de părinţi şi mentori duhovniceşti autentici. Adevărata familie are la baza ei adevărul sfinţeniei şi sfinţenia adevărului. Tocmai de aceea rectitudinea este o frumuseţe complexă şi complexantă, năucitoare…când ajungi să faci cunoştinţă cu ea.

Nimeni care a cunoscut şi a înţeles cu adevărat o familie autentic ortodoxă  nu a mai dorit altceva. Fiindcă nu poţi să îţi doreşti ceva mai mult…când ai totul? Şi familia creştină autentică e teologică, e ascetică, e liturgică, e adânc socială, e caritativ-misionară.

Postmodernitatea ne propune o familie fără principii, adică fără fundament. Ne căsătorim pentru că vrem bani, sex, putere sau demnitate socială. Primează plăcerea, infidelitatea, ipocrizia, răceala şi indiferenţa între parteneri. Tocmai de aceea o discuţie despre adevărata familie ortodoxă pare o bizarerie, ceva insolit…pentru că familia sau parteneriatul consensual postmodern…e o continuă relaţie de probă, o aspiraţie continuă după eşec sau după noutatea de după eşec.

De aceea divorţul e o relaxare, cel mai adesea o aruncare cu tot corpul în promiscuitate…pentru că relaţia e trăită nu ca libertate şi eliberare de sine în dragoste…ci ca o carceră şi o limitare a fanteziilor proprii. Divorţul e o afacere…care predispune la libertinaj. De fapt cuplurile nu rezistă în timp…pentru că nu şi-au asumat niciodată, la modul real, pe celălalt…ci au fost un contract social opţional.

Paradoxal, observăm însă cel mai adesea că ambii parteneri pot să ţină cu familiile lor, cu părinţii naturali sau adoptivi…dar să nu aibă o implicare şi  să nu simtă o nevoie de stabilitate şi durabilitate pentru familia pe care ei au constituit-o. Neluptând pentru ea cu toată fiinţa lor, nefiind loiali relaţiei lor…bineînţeles că familia lor intră în disoluţie.

Concluzia vine de la sine: familia nu e numai o bucurie ci şi o dramă, un drum greu, anevoios, dar pe care îl duci cu Dumnezeu şi cu eforturile conjugate ale tuturora. Familiile care rezistă în mod real sunt familiile cu principii, cu priorităţi clare, cu eforturi constante de consolidare a relaţiei. Dacă nu poţi să fii rectitudinal, corect…cu tine şi cu alţii atunci eşti slab, adică pervers. Şi perversitatea în relaţii face ca relaţiile să fie sortite eşecului şi, în primul rând, persoana rămâne neîmplinită.