„M-a făcut pe mine din smerenie şi din mărire”,
ne spune o cântare foarte inspirată
a slujbei înmormântării
Îndurerată familie şi mult întristat auditoriu,
viaţa noastră de zi cu zi este un mare dar de la Dumnezeu. Faptul că suntem, că privim, că iubim sau că suntem îndureraţi ca astăzi este darul pe care îl primim, cu multă iubire, din partea lui Dumnezeu.
Ziua de acum, ca orice zi a vieţii noastre, e o pregătire pentru veşnicie. Noi mergem spre cer şi nu spre niciunde.
Un tânăr, cel pe care l-am avut copil, frate, văr sau prieten, care până mai ieri era împreună cu noi…azi ne-a lăsat singuri.
El s-a îndreptat spre Cel care este Iubire şi Lumină, Cuvânt şi Viaţă.
În numai câteva cuvinte vom încerca să exprimăm condoleanţele noastre familiei îndurerate, în această zi tristă, la pierderea singurului lor fiu…Dar vom încerca şi să ne alinăm sufletul, prin arătarea a cât de important este sufletul nostru pentru noi dar şi a rolului nostru de oameni care mergem spre cerul lui Dumnezeu.
Pentru un creştin ortodox lucrul cel mai de preţ este sufletul său. Sufletul nostru este lucrul prin care arătăm, în primul rând, că suntem ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul Său.
Orice lucru pe care îl facem trebuie să ţină cont de sănătatea sufletului nostru şi pentru a ţine cont de suflet orice lucru pe care îl facem trebuie să fie făcut din iubire şi recunoştinţă.
Dacă avem iubire atunci ne punem în legătură cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca unii care iubim şi ca unii care ştim importanţa sufletului nostru.
Un singur suflet valorează cât o întreagă lume şi o întreagă lume cât un suflet omenesc. Pentru că Hristos Dumnezeu a mers după oaia cea pierdută, după umanitate şi a adus-o la turma Sa, prin jertfa Sa pentru noi.
Iubind sufletul nostru devine subtil, devine subtil pentru iubire. Ne spiritualizăm iubind. Şi acest lucru se întâmplă pentru că legătura dintre sufletul şi trupul nostru este indestructibilă.
Omul este trup şi suflet şi nu numai trup sau nu numai suflet. Odată cu moartea trupul nostru redevine pământ iar sufletul nostru se înalţă la Creatorul său.
Tradiţia Bisericii noastre aminteşte de existenţa a 24 de vămi prin care sufletul trebuie să treacă şi de o judecată particulară, care are loc la 40 de zile după moarte.
Şi cele pe care le vrea Dumnezeu, în ultimă instanţă, se petrec cu cel adormit.
Fiul dv. era omul care nu uita pe nimeni şi care nu era nepăsător faţă de nimeni. Tot ce făcea, făcea cu inimă bună şi milostivă. Toţi îl respectam şi îl iubeam. Chiar şi cei care îl pizmuiam, de fapt, în cugetul nostru îl iubeam.
Iar astăzi…când el nu se mai bucură împreună cu noi…e multă tăcere. Din noi parcă s-a rupt ceva odată cu plecarea lui…deşi fiecare îl avem în inimă. Însă trebuie să nu uităm că Dumnezeu îi ia la El de foarte tineri tocmai pe cei pe care îi iubeşte mult.
Dumnezeu, Cel care a văzut cu adevărat inima Lui l-a luat la Sine.
Fiindcă, iubiţii mei, cu fiecare dintre noi se va petrece acest lucru la un moment dat… să vărsăm o lacrimă pentru el. O lacrimă plânsă de către sufletul nostru şi o rugăciune din tot cugetul pentru fratele nostru ne ajută şi pe noi şi pe el.
Vă rog să nu-l uităm! Uitarea este un chin prea greu pentru toţi. Nimeni nu vrea să fie singur şi părăsit. Nimeni nu vrea să fie fără prieteni, fără un sprijin în nevoie.
El are nevoie de rugăciunea noastră. El are nevoie de neuitarea noastră. El va rămâne cu noi atâta timp cât noi ne amintim de el cu drag.
Şi iubirea nu uită niciodată…Amin!
*
2. 1. Cum îmi presupun auditoriul?
Ca preot…iei contact cu familia celui adormit înainte de înmormântare şi de aceea…intuieşti cu ce fel de familie ai de-a face şi cam cine ar veni la înmormântare.
Eu m-am transpus în această predică în faţa unei familii modeste intelectual şi financiar, pentru care cuvintele sunt scumpe şi de aceea trebuie să fie precise…
2. 2. Surpriza auditoriului
Orice predică are auditoriul ei. La un moment dat putem avea un plan de predică…făcută pentru un anume auditoriu…şi la înmormântare să vină alt auditoriu. Atunci trebuie să improvizezi, să extinzi ideile sau chiar să schimbi cu totul planul.
De aceea trebuie să fim pregătiţi să ne ajustăm şi planul şi ideile pe care le exprimăm…cu contextul pe care îl avem.
2. 3. Ce faci în condiţii incomode?
Ca spre exemplu: te blochezi, uiţi o idee, îţi vine să plângi, eşti indispus sau enervat de un anumit lucru…
Dacă te blochezi, dacă nu ştii cum să începi…trebuie să nu pierzi contactul vizual cu publicul. El te va ajuta să îţi exprimi durerea, în contextul înmormântării sau bucuria în contextul cununiei.
Dacă ai uitat planul sau dacă nu mai ştii ce e bine să spui în primul rând…trebuie să începi cu partea a doua a tratării, cu aplicarea vizavi de eveniment şi apoi, când te redresezi, vorbeşti de o latură teologică a momentului.
Dacă îţi vine să lăcrimezi la înmormântare…e un semn bun: oamenii vor empatiza cu tine. Plânsul face parte din predică în acest context.
Dacă eşti indispus sau enervat…trebuie să nu priveşti la detaliul care te irită. Te distanţezi interior de el şi încerci să fii sobru. Trebuie să dai aparenţa de om stabil pe tine…pentru ca să poţi să continui.
Lasă un răspuns