Tropotele picioarelor, fricoasele lăudări, urechile sfredelite, inima simte sunetul

Aşadară,
cu cuvântul deodată şi porunca
li se plinea
şi precum s-ar zice cuvântul,
deodată cu gândul
pretutinderile
şi la toţi sosea

(că vestea aspră
tare pătrunde
urechile
şi inima înspăimântată
îndată
simte sunetul)

de vreme ce
de alergăturile iuţilor
olăcari
[vestitori]
şi de tropotele picioarelor
a neobosiţilor alergători
toată pulberea
de pe toată calea
în cer se ridica.

Toate văile adânci
de tari strigări
tare se răsuna,
toate a munţilor înalte vârfuri
de iuţi chiote
şi groase huiete
în clipă se covârşea

şi toţi câmpii pustii
şi necălcaţi
de groaznice strigări
şi de fricoase lăudări
se împlea.

Nu era, dară,
nici se putea afla
ureche în văzduh şi pe pământ
care,
de straşnic sunetul veştii
şi de groaznic cuvântul poruncii
acesteia,
să nu se sfredelească;

nu era,
nici se afla
într-aceste două stihii
[firi]
dihanie
[fiinţă],
care de virtutea
şi puterea învăţăturii acesteia
cu mare frică,
cu neîncetat cutremur
şi cu nespusă groază
să nu se clătească…

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

După cum probabil aţi băgat de seamă, limbajul care pare foarte poetic, modernist-avangardist sau postmodernist, este unul propriu cărţilor de cult, cărţilor de rugăciuni pe care le folosiţi zilnic, cei ce sunteţi credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Cuvintele sunt născute şi crescute în Biserică, de aici muzicalitatea, profunzimea semantică, poeticitatea incomensurabilă a expresiilor.

Aforismele lui Cantemir (1)

adancul-intelepciunii

Vestea aspră tare pătrunde urechile şi inima înspăimântată îndată simte sunetul.

Cu cât veste oţărâtă mai de năprasnă vine, cu atâta mai mare tulburare şi grijă scorneşte.

Inima neaşezată [mai] ales pentru lăcomia cinstei [demnităţii], în mai mari valuri înoată decât corabia în ocean.

Îndreptarul nu mai mult pe lucrul strâmb de strâmb dovedeşte decât pe sine de drept.

Nu orbul, ci cel cu ochi judecă de [spre] văpsele [vede culorile] şi cel cu urechi, iar nu cel surd, alege frumuseţea şi dulceaţa viersului.

Precum aluatul mic într-o covată mare toată frământătura dospeşte, aşa un om rău într-o [adunare] publică pe toţi cu răutatea lui amestecă şi-i tulbură.

Mândria, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, aşa şi peste cei mici dă.

Cine neamului său este urâcios, cum poate fi străinilor drăgăstos? Şi ale cărui răutăţi pământul său a le suferi n-a putut, cel străin cum le va putea răbda?

Pizma veche este precum cariul în inima copacului.

[Dacă e mâncată] Fără vreme şi pâinea face greutate stomacului.

Mai lesne ar fi cuiva apă curătoare a popri [a opri] decât limbile multe a stăpâni.

Nu puţină vrednicie [virtute] este şi pentru neprieten adevărul a mărturisi.

Precum se zice cuvântul, că nevinovăţia unuia oţapoc [ca o ţeapă] stă în ochiul altuia.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică