Aşadară,
cu cuvântul deodată şi porunca
li se plinea
şi precum s-ar zice cuvântul,
deodată cu gândul
pretutinderile
şi la toţi sosea

(că vestea aspră
tare pătrunde
urechile
şi inima înspăimântată
îndată
simte sunetul)

de vreme ce
de alergăturile iuţilor
olăcari
[vestitori]
şi de tropotele picioarelor
a neobosiţilor alergători
toată pulberea
de pe toată calea
în cer se ridica.

Toate văile adânci
de tari strigări
tare se răsuna,
toate a munţilor înalte vârfuri
de iuţi chiote
şi groase huiete
în clipă se covârşea

şi toţi câmpii pustii
şi necălcaţi
de groaznice strigări
şi de fricoase lăudări
se împlea.

Nu era, dară,
nici se putea afla
ureche în văzduh şi pe pământ
care,
de straşnic sunetul veştii
şi de groaznic cuvântul poruncii
acesteia,
să nu se sfredelească;

nu era,
nici se afla
într-aceste două stihii
[firi]
dihanie
[fiinţă],
care de virtutea
şi puterea învăţăturii acesteia
cu mare frică,
cu neîncetat cutremur
şi cu nespusă groază
să nu se clătească…

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

După cum probabil aţi băgat de seamă, limbajul care pare foarte poetic, modernist-avangardist sau postmodernist, este unul propriu cărţilor de cult, cărţilor de rugăciuni pe care le folosiţi zilnic, cei ce sunteţi credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Cuvintele sunt născute şi crescute în Biserică, de aici muzicalitatea, profunzimea semantică, poeticitatea incomensurabilă a expresiilor.

Did you like this? Share it: