O contribuţie a Drd. Alin Suciu la înţelegerea „Evangheliei lui Iuda”

bucurie-de-vara

În urma unui comentariu făcut aseară, de d-l Alin Suciu, la articolul d-lui Părăuşeanu, ne-am exprimat dorinţa de a se implica constructiv în această dezbatere şi am primit de la d-l Suciu o scrisoare de mare conştiinţă, în care ne-a indicat şi o contribuţie a sa, publicată în Adevărul, în data de 20 mai 2006, pe această problemă.

Un fragment din scrisoare:

Dragă Părinte Picioruş,

Un articol împotriva vulgarizării Evangheliei lui Iuda, pe atunci proaspăt descoperită, am publicat în suplimentul literar al Adevarului.

Fiind vorba despre un ziar de mare tiraj, nu este vorba despre un studiu amănunţit ci, mai degrabă, de un articol informativ, care încearca să schimbe aerul senzaţionalist, care a fost dat acestei descoperiri.

Studiile ulterioare întreprinse asupra acestui text au indicat limpede că editorii tocmiţi de National Geographic Society au corupt sensul Evangheliei dupa Iuda, dorind să obţină, cu orice preţ, un Iuda conotat pozitiv.

Totuşi, textul ni-l prezintă pe acesta într-o lumină negativă, în concordanţă cu evangheliile canonice. Reabilitarea lui Iuda se bazează pe traducerea tendenţioasă şi invalidă din punct de vedere lingvistic a câtorva pasaje-cheie.

***

Alin Suciu s-a născut în 1978 la Oradea; domeniile sale de competenţă sunt filosofia antică şi istoria religiilor; doctorand la Facultatea de Teologie şi ştiinţe Religioase a Universităţii Laval din Quebec City, cu o teză despre creştinismul timpuriu şi gnosticism; membru al echipei reunite sub denumirea „Biblioteque copte de Nag Hammadi”, care propune prima traducere completă în limba franceză a textelor gnostice descoperite în 1945 în nordul Egiptului.

Membru al grupului de cercetare GRECAT (Groupe de Recherche sur le christianisme et l’Antiquite tardive) din cadrul aceleiaşi facultăţi. Este, de asemenea, unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei Române de Studii Religioase.

***

Articolul d-lui Alin Suciu la care face referire în scrisoarea către noi:

De mai bine de o jumătate de secol, mass-media internaţională a vădit o poftă nedisimulată nu doar pentru mediatizarea evangheliilor apocrife, ci şi pentru diverse teorii menite să schimbe percepţia omului contemporan asupra temeiurilor pe care se fundamentează tradiţia creştină.

Gustul extrem pentru senzaţional şi dorinţa de a ridica nivelul vânzărilor au dus adesea la aproprierea şi întreţinerea de către media a celor mai bizare teorii conspiraţioniste.

Marele public se vede plasat într-o poziţie dificilă din pricina invaziei cărţilor, peliculelor cinematografice sau ştirilor de presă ce emană un aer aparent de responsabilitate, având impresia că se confruntă cu idei ştiinţifice curente în lumea academică.

Bineînţeles că exagerările nu se pot pune în mod direct pe seama presei – dacă ea greşeşte, nu o face conştient şi nici dintr-o incapacitate genuină de înţelegere a fenomenului. Pur şi simplu, mass-media este animată de o preferinţă lesne de înţeles pentru idei ce par îndrăzneţe sau revoluţionare.

Interesul public pentru posibilităţile ieşite din comun ale descoperirilor arheologice datează din anii ’50 ai secolului trecut, când manuscrisele unei comunităţi eseniene au fost descoperite în grotele ce împrejmuiesc ţărmul Mării Moarte. Ele au dat naştere la interpretări din cele mai năstruşnice, asupra cărora nu avem însă timp să insistăm aici.

Anul 1945 a adus cu sine dezgroparea lângă oraşul egiptean Nag Hammadi a unui vas antic care conţinea douăsprezece codexuri (culegeri de papirusuri) şi resturi dintr-un al treisprezecelea. Aceste codexuri însumau o serie de scrieri în copta veche, limba vechilor egipteni scrisă în alfabetul grecesc, care s-au dovedit a fi în mare parte gnostice. În general, prin gnosticism se desemnează astăzi o serie de mişcări şi grupări religioase care au înflorit în lumea elenistico-romană la începuturile crestinătăţii.

Deşi majoritatea gnosticilor au făcut apel la principalele teme creştine, precum mesajul hristic, natura trupului Mântuitorului, a Crucii sau a raportului dintre noua revelaţie şi Vechiul Testament, ei au înţeles religia creştină într-o manieră cu totul originală.

Astfel, gnosticii credeau că omul este legat în mod indicibil de Dumnezeu-Tatăl, sursă a lumii desăvârşite din înalturi, însă nu are o legătură de esenţă cu lumea exterioară – creaţie a unui alt Dumnezeu, inferior şi înfumurat, în fapt o caricatură a Dumnezeului vetero-testamentar care se laudă în Cartea profetului Isaia, „Eu sunt Domnul Dumnezeu şi nu este altul în afară de mine”.

Acesta din urmă ţine deocamdată sufletele umane captive sub vraja materiei, însă nu pentru multă vreme, căci Hristos coboară direct din regatul desăvârşit al Tatălui suprem şi vesteşte omenirii gnoza ce le dă şansa să se lepede de ignoranţa în care îi cufundase Dumnezeul Vechiului Testament.

Mântuitorul le reaminteşte că sufletele sunt fărâme răsfirate de lumina, care aşteaptă să se reintegreze în Plenitudinea originară a divinităţii supreme. Modul straniu în care a înţeles gnosticul antichităţii târzii religia creştină, l-a transformat într-unul dintre personajele cele mai enigmatice ale istoriei.

Puţine dintre textele gnostice descoperite la Nag Hammadi au beneficiat de atenţia de care au avut parte manuscrisele esenienilor de la Marea Moartă. Abia Evanghelia după Toma a stârnit apetitul imaginativ al curioşilor de tot felul, ea bucurându-se de o largă circulaţie în multiple ediţii (şi inclusiv de câteva traduceri româneşti).

Tradusă pentru prima oară în limba engleză în 1959 într-o ediţie uşor accesibilă, ea s-a vândut în 40.000 de exemplare doar în Regatul Unit. Mass-media a tratat pe larg despre Evanghelia după Toma, prezentând-o ca pe „a cincea evanghelie” menită să completeze informaţiile noastre despre Iisus Hristos, iar unii autori au discutat serios posibilitatea de a o include într-un canon revăzut şi adăugit.

Savantul olandez Gilles Quispel, bunăoară, era încredinţat că, prin forma sa de culegere a dictonurilor lui Hristos, Evanghelia după Toma reprezintă însăşi mult-căutata sursă Q, prin care savanţii germani desemnau sursa orală din care s-ar fi inspirat evangheliştii atunci când şi-au redactat scrierile.

La rându-i, Franco Zeffirelli folosise anumite cuvinte din Evanghelia după Toma, atribuindu-le lui Iisus în filmul clasic din 1977. În urma cercetării minuţioase a textului, specialiştii ultimelor decenii au încercat să tempereze febra senzaţionalistă indicând că Evanghelia după Toma reprezintă un florilegiu de citate mai mult sau mai puţin exacte din evangheliile canonice şi din alte surse creştine, care s-a transmis şi îmbogăţit de-a lungul secolelor ajungând la noi în forma actuală.

Mai recent, autorul american Dan Brown, în best-sellerul Codul lui Da Vinci, a făcut apel, printre altele, la un text gnostic de la Nag Hammadi, Evanghelia după Filip, pentru a susţine o seamă de teorii conspiraţioniste.

Conform lui Brown, creştinismul devenit instituţional a ascuns faptul că Iisus a fost căsătorit cu prostituata Maria Magdalena, de vreme ce în Evanghelia după Filip ea este înfăţisată sărutându-l pe gură pe Hristos.

Sărutul ritualic era însă un loc comun în primele comunităţi creştine şi departe de a fi încărcat cu conotaţii sexuale, el funcţiona ca modalitate de transmitere a energiilor spirituale de la un suflet la altul, mai cu seamă în timpul ceremoniei baptismale.

Pentru a îndepărta dubiul, voi cita dintr-un text creştin asemănător, o omilie păstrată în dialectul sahidic al limbii copte, atribuită eronat lui Evodius al Romei şi intitulată Despre adormirea Fecioarei. De această dată, Fecioara Maria este cea care îşi săruta Fiul pe gură, iar fraza care ne interesează sună în felul următor: „Însă Maria, mama sa, a sosit grăbită, a mers spre Iisus şi l-a sărutat, gură pe gură”.

Evanghelia după Iuda şi reformularea învăţăturilor creştine în gnosticism

Recent, mass-media internaţională a mediatizat descoperirea şi publicarea iminentă a Evangheliei după Iuda, (numită astăzi şi Codexul Tchacos) care îl prezintă pe discipolul-trădător drept cel mai luminat dintre apostoli, gestul lui, blamat de o întreagă tradiţie creştină, fiind sugerat de Hristos însuşi.

Începând cu 6 aprilie 2006, National Geographic, care deţine în exclusivitate drepturile asupra manuscrisului, a lansat două site-uri şi a dat publicităţii o serie de comunicate având ca subiect noua evanghelie.

O traducere integrală în limba engleză, adresată publicului larg şi textul copt destinat specialiştilor, au fost postate la adresa web de aici. Este de prisos să mai reiau aici ceea ce se ştie deja despre contextul descoperirii Codexului Tchacos, aş spune însă că odiseea lui antică şi recentă este demnă de orice text căruia i se preconizează succesul la marele public.

Documentul acoperă 13 pagini de papirus şi ne-a parvenit în copta sahidică, cu unele infuzii dialectale din Egiptul Mijlociu. Date fiind anumite particularităţi frazeologice şi gramaticale, este evident că varianta coptă reprezintă doar o traducere, lipsită de acurateţe, după un original grecesc.

În urma mai multor analize ştiinţifice a fost stabilit că documentul datează din secolele III-IV, însă versiunea greacă trebuie să fie în mod logic mai veche. Iuda apare, de asemenea, într-o lumină pozitivă la alţi gnostici citaţi de scriitorii creştini, însă pasajele respective sunt prea puţin importante de vreme ce nu aduc elemente noi, fiind preluări mai mult sau mai puţin exacte ale textului din Irineu.

De fapt, deja în jurul anului 180, Irineu, episcop de Lyon, cunoştea o evanghelie atribuită lui Iuda, de vreme ce notează în masivul său tom de respingere a ereziilor:

„Alţii iarăşi spun că Cain a fost generat de Puterea Supremă şi că Esau, Core, cei din Sodoma şi mulţi alţii asemănători făceau parte din aceeaşi spiţă. Din această pricină, adaugă ei, aceştia au fost atacaţi de Demiurg, însă nici unul nu a fost vătămat.

Căci Sophia avea obiceiul să răpească din ei ceea ce-i aparţinea de fapt. Ei susţin că Iuda trădătorul a fost pe deplin înştiinţat de aceste lucruri şi că numai el, cunoscând adevărul ca nimeni altul, a îndeplinit taina trădării.

Prin mijlocirea lui, toate lucrurile, atât cele pământeşti, cât şi cele cereşti, au fost nimicite. În acest sens, ei trimit la o scriere fictivă pe care o denumesc Evanghelia după Iuda” (Irineu, Adversus Haereses I.31.1).

Citind fragmentul de mai sus, ne dăm seama că nu putem stabili cu exactitate dacă noua Evanghelie după Iuda este una şi aceeaşi cu cea menţionată de Irineu.

Informaţiile furnizate de episcopul Lyonului sunt lapidare, iar suprapunerea celor două scrieri ar fi o neglijenţă, chiar dacă editorii ne asigură că nu există nici un dubiu în această privinţă.

Se prea poate să avem de-a face cu două texte diferite purtând acelaşi titlu, lucru curent la începuturile creştinătăţii. Astfel, ereziologul creştin Epifaniu citează în Panarion un pasaj dintr-o Evanghelie a lui Filip care nu are nimic în comun în afară de titlu cu textul omonim descoperit în 1945 la Nag Hammadi; anumiţi scriitori patristici vorbesc despre o Evanghelie a egiptenilor care în mod sigur nu e cea care ne-a parvenit în două copii, în codexurile III şi IV de la Nag Hammadi; informaţiile despre acea Evanghelie a lui Toma pe care par să o fi cunoscut Origen şi Hipolit nu se potrivesc cu mult mai celebra scriere păstrată în coptă şi exemplele ar putea continua.

Mai mult, chiar dacă Evanghelia după Iuda din Codexul Tchacos este identică cu cea cunoscută de Irineu, nu putem fi siguri de forma pe care o avea textul în momentul în care îl citează ereziologul.

Între anul 180 (Irineu) şi secolele III-IV (Codexul Tchacos), evanghelia poate să fi suferit revizuiri esenţiale, destin pe care l-au trăit de altfel o mulţime de apocrife – fără a cădea sub incidenţa unui canon, acestea au putut fi expandate sau, dimpotrivă, scurtate după bunul plac al diverselor comunităţi care le-au folosit.

Un exemplu elocvent pentru o atare revizuire este Apocriful lui Ioan, păstrat în patru versiuni copte care diferă atât ca doctrină, cât şi ca lungime. Prin urmare, faptul că Evanghelia după Iuda din Codexul Tchacos coboară în timp anterior anului 180, când o citează Irineu, rămâne o posibilitate însă nu o evidenţă. Trebuie să fim mereu conştienţi că ceea ce avem în faţa ochilor este o copie care datează din secolele III-IV şi orice studiu onest va porni de la această supoziţie.

În forma în care ne-a parvenit, evanghelia respectivă este un dialog-revelaţie în care Iisus conversează cu discipolii, furnizându-i în particular lui Iuda o cunoaştere secretă. Dintru început merită spus că forma de dialog este proprie scripturilor elaborate în cercurile gnostice.

Cercetătorul german Kurt Rudolph a lansat în urmă cu mai multă vreme ipoteza că în gnosticism dialogul-revelaţie joacă rolul pe care l-a avut modelul evanghelic în comunităţile creştine, acesta din urmă conţinând pe lângă forma dialogală şi naraţiuni legate de pelerinajul terestru al lui Hristos.

Evanghelia după Iuda se distinge printr-o atitudine polemică, specific gnostică, la adresa creştinismului apostolic. Ucenicii lui Iisus sunt consideraţi, cu excepţia lui Iuda, ignoranţi în privinţa adevărurilor fundamentale legate de mântuirea sufletului. Ei sunt invidioşi şi relaţia lor cu Hristos e radical diferită de cea descrisă în Noul Testament.

De exemplu, nu se sfiesc să se „aprindă de mânie şi să-l blesteme în gând” în momentul în care Iisus râde pe seama sacramentelor (34,18-22).

Râsul Mântuitorului provine dintr-o atitudine antinomistă: apostolii nu conştientizează inutilitatea ritualurilor sacramentale pe care le practică. Conform unei teme asumate de mulţi dintre gnostici, adevăratul Dumnezeu nu se descoperă decât la capătul unui voiaj în abisurile sufletului uman; sacramentele sunt instaurate de Dumnezeul-Creator al Vechiului Testament pentru a-i face pe oameni să i se închine.

Acest lucru este evident în Evanghelia după Iuda: după ce le ironizează ritualul de frângere a pâinii (eucharistia), Iisus le cere discipolilor să stea în faţa lui ca oameni iluminaţi, care au conştientizat şi actualizat deja prezenţa „omului interior” (35,2-5).

Nu este astfel de mirare că singurul care şi-a concretizat potenţele spirituale, în fapt modelul gnosticului, este Iuda, cel care „avea puterea să stea în faţa lui” (35,10-11) şi cunoştea identitatea reală a Mântuitorului gnostic: el vine din Pleroma şi a fost trimis de Dumnezeul suprem.

Este prin urmare imposibil de trasat traiectoria cosmetizării ucenicului tradător până în perioada redactării evangheliilor Noului Testament. Este de la sine înţeles că reabilitarea lui Iuda de către autorul evangheliei ce-i poartă numele nu a putut avea loc fără contra-modelul evanghelic.

Preferinţa pentru Iuda şi respingerea creştinismului apostolic fac parte din atitudinea revoluţionară a gnosticilor faţă de mesajul creştin. Scripturile sunt interpretate mereu în cheie inversă, în noua ordine plus devenind minus şi viceversa.

Bunăoară, începând din secolul al II-lea, gnosticii şi-au ales drept recipiente ale revelaţiei personaje pe care Biblia fie le menţionează doar în treacăt, fie le demonizează: Cain, Seth, sodomiţii, apostolii Toma, Filip, Iuda sau prostituata Maria Magdalena, care devine personaj central în Evanghelia Mariei (Magdalena).

Nu poate fi vorba, prin urmare, în nici un caz de revoluţionarea cunoaşterii noastre asupra comunităţii apostolice, ci doar de o atitudine revizionistă, de contracarare a creştinismului instituţional prin aducerea în prim-plan a altor personaje decât Moise, profeţii Vechiului Testament sau cei patru evanghelişti. În perspectiva gnostică, toţi aceştia sunt supuşii Dumnezeului ignorant, ei sunt cei care rătăcesc mulţimea de credincioşi, după cum se exprima chiar autorul Evangheliei după Iuda.

Atunci când au prezentat publicului larg manuscrisul, editorii au uitat să spună că gnosticismul reprezintă o amplă mişcare de reevaluare, revizuire şi rescriere a canonului creştin, şi că Evanghelia după Iuda e imposibil de evaluat în afara acestei prezumţii metodologice.

De exemplu, Apocriful lui Ioan, un text gnostic pe care l-am menţionat anterior şi care pare a fi înrudit cu Evanghelia după Iuda, nu ezită să corecteze sau să respingă naraţiunea biblică atunci când informaţia furnizată de aceasta îi contrazice ideile teologice: „Nu este aşa cum a spus Moise (…)”, afirma în mai multe rânduri documentul.

Tocmai pentru că nu este aşa cum a spus Moise şi tocmai pentru că trădătorul devine iluminatul par excellence, dependenţa gnosticului de Biblie devine şi ea indubitabilă. Dar să vedem cum…Aceeaşi strategie hermeneutică funcţionează în interpretarea polemică a unor relatări din Noul Testament.

Dacă suferinţa, moartea şi reînvierea lui Hristos stau la baza mesajului creştin, lucrurile au fost percepute diferit de către gnostici. În reinterpretarea gnostică a figurii Mântuitorului, ideea conform căreia iluminatorul venit din lumea transcendentă a putut suferi ca o fiinţă materială este respinsă explicit.

Corpul său fizic este doar o aparenţă, Salvatorul fiind în ultimă instanţă divin şi impasibil la suferinţă. Aceasta este de fapt semnificaţia acelui pasaj din Evanghelia după Iuda în care Hristos îi spune apostolului ales „Tu îl vei sacrifica pe omul care mă înveşmântă” (56,19-20), Iuda făcând astfel posibilă evadarea Mântuitorului din trup pentru a se ridica în regatul hipercosmic din care a purces.

În gnosticism, sfârşitul lui Hristos nu este moarte sacrificială si răscumpărătoare, ci eliberare de lume. O dată în plus, docetismul gnostic din Evanghelia lui Iuda poartă semnele polemicii duse împotriva învăţăturii proto-ortodoxe privind realitatea trupului şi a suferinţei lui Hristos. Ar fi imposibil de imaginat că cele două portrete atât de diferite ale lui Iuda stau pe acelaşi palier cronologic.

Apocriful gnostic este tardiv în raport cu evangheliile canonice, dependent de ele şi este străbătut de la un capăt la altul de tendinţa de a le „ajusta” mesajul pe potriva credinţelor religioase ale autorului său.

Importanţa Evangheliei după Iuda nu rezidă prin urmare în capacitatea de a ne oferi informaţii care au scăpat dintr-un motiv sau altul primilor evanghelişti. Ea stă însă drept mărturie pentru diversitatea ideatică ce domină creştinismul post-apostolic şi, chiar dacă nu furnizează amănunte legate de personajele istorice implicate, textul este un indice că tradiţia creştină a fost supusă dezbaterilor ideologice încă din primele ei secole de existenţă.

Un conflict ideologic cu învingători şi perdanţi. Descriindu-şi însă textul ca o revelaţie secretă destinată celor puţini, autorul gnostic s-a plasat încă de la început în postura de învins.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *