Despre înţeles şi imagine cu Dan Diaconescu

Dan Diaconescu

– România e contaminată cu „virusul” OTV. Peste tot, la televiziuni, se lăfăie personajele inventate de Dan Diaconescu, în emisiuni făcute după acelaşi calapod. Cum vă simţiţi?

– Sunt fericit. Acum câţiva ani, când spuneam că vreau să OTVizez România, unii mă înjurau, alţii spuneau că sunt nebun. Acum mi-am văzut visul cu ochii. Nu numai că alte posturi de televiziune au preluat reţeta, dar s-a ajuns atât de departe, încât Mihaela Rădulescu şi-a acuzat soţul că le-a OTVizat familia. Metoda mea se propagă în lanţ.

– Orice realizator face acum rating cu Magda Ciumac, Ogică & co. Nu vă deranjează că nu mai aveţi monopol pe scandal?

– Deloc. Ce mă nelinişteşte e că trebuie să inventez altceva.

– Îngroziţi-ne: ce urmează?

– Voi continua să mă joc cu minţile lor, voi născoci ceva foarte greu de copiat. Cu şi mai puţini bani. Totul natural, totul viu. În felul ăsta, OTV va trăi şi cu fi-mea la putere.

– Aveţi previziuni şi pentru cei care acum fac bani şi audienţă copiindu-vă?

– Concurenţii mei de acum vor sfârşi, într-un final, tot la mine. Mădălin Ionescu, Capatos şi Radu Moraru sunt OTVişti pur sânge, tot aici vor ajunge.

– Păreţi perfect liniştit. Totuşi, nu-i regretaţi pe oamenii pe care i-aţi făcut celebri şi care acum şi-au văzut de drum?

– Numai eu ştiu cât m-am chinuit să-i lansez. Am o listă cu vreo 62 de invitaţi cvasipermanenţi, inventaţi de mine, dintre care 38 au migrat la alte posturi. Ca invitaţi, realizatori, oameni care vor să-şi facă propria televiziune. Când apăreau la mine, erau OTVişti jegoşi. Acum, la alţii, sunt inteligenţi, extraordinari.

– Cum v-aţi ales oamenii pe care să-i ţineţi aproape? N-aţi părut prea interesat de IQ-ul sau buna lor creştere…

– Mă pricep, cât de cât, la oameni. I-am luat întâmplător, eu primesc multă lume, în fiecare zi. După ce apar prima dată, a doua zi mă uit la audienţe. Cine a scos scor bun se întoarce.

– Definiţi oamenii care scot scor bun la OTV.

– Dau din mâini, ţipă, vorbesc colorat şi în dezacorduri, se potrivesc cu telespectatorii.

– Nu riscaţi, făcându-vă telespectatorii mahalagii agramaţi?

– Aşa e poporul român. Eu încerc să cobor cât se poate discursul în emisiune, altfel oamenii nu înţeleg. Asta n-au înţeles politicienii, aşa au pierdut. Ţin minte că, într-o seară, am spus ceva despre „weekend-ul trecut”. Mi-au trimis mesaje o grămadă: „Dane, te iubim, eşti cel mai bun, dar ce-ai vrut să zici cu weekend?” De-atunci, am folosit numai „sfârşit de săptămână”.

– Aveţi vreun favorit, dintre toate „invenţiile” dumneavoastră?

– I-am iubit pe toţi. Şi i-am făcut celebri. Lumea uită că Becali şi Prigoană au apărut mai întâi la mine. Prigoană era un fel de Magda Ciumac, Becali – un fel de Mircea N. Stoian, la vremea lor. Lumea face urât că Magda a apărut de 112 ori consecutiv, dar uită că şi Prigoană a avut 33 de apariţii la rând. Peste 10 ani, nimeni nu-şi va mai aminti cine a descoperit-o, de fapt, pe Magda Ciumac.

– Nu v-aţi gândit să semnaţi contracte de exclusivitate cu oamenii ăştia care ţipă şi face dezacorduri, pentru a evita să-i pierdeţi?

– Despărţirea a fost, în cazul unora, puţin dureroasă. Dar rănile se cicatrizează, iar oamenii se mai şi întorc. Ceea ce e rău este că alţii îi momesc cu bani, ca să apară în emisiunile lor.

– În cazul dumneavoastră se vorbeşte că lucrurile stau fix invers.

– Mă măguleşte faptul că lumea crede că oamenii dau bani ca să apară la OTV. În schimb, dacă alţii le oferă bani celor care au trecut mai întâi pe la mine, asta reprezintă un fenomen periculos. Pentru că m-am trezit cu cazuri de felul ăsta: „Domnu’ Diaconescu, îmi daţi bani să vă spun diseară pe cine am omorât?” „Nu-ţi dau”. Şi a şi ieşit pe uşă. A doua zi, am văzut poze cu respectivul în ziar.

– Dintotdeauna s-a vorbit despre „garsoniera lui Diaconescu” şi sumele infime pe care le investiţi în această televiziune. Presupun că nu vă afectează prea mult criza financiară de acum.

– Noi suntem în criză financiară de 10 ani încoace, suntem obişnuiţi, recesiunea nu ne-a afectat în nici un fel. Ne merge chiar foarte bine, de câteva luni încoace. La noi, publicitatea are preţ fix, indiferent de rating. Nu schimb politica asta, ca să nu ajung la faliment. Rău e pentru televiziunile mari, care trebuie să facă audienţă, ca să scoată bani din reclame. Dar ar putea fi bine pentru noi, poate mai dispar din posturile astea care investesc mult.

– Înţeleg că, de fapt, criza vă bucură de-a dreptul. Într-o lume perfectă pentru Dan Diaconescu, vor rămâne doar OTV şi televiziunea publică.

– Eu cred c-o să se dea o ordonanţă şi o să se închidă şi TVR-ul. Oricum e la pământ. TVR 2 are zero pe linie, deşi e drăguţ. E un micron între superaudienţă şi faliment. În România există vreo 70 de posturi care au programe extraordinare – nu glumesc – şi la care nu se uită nimeni.

Dacă nu eşti atent la ce se întâmplă în fiecare minut, o păţeşti. Eu fac rating cu emisiunea mea de seara, aşa că îmi permit să am la OTV şi emisiune de carte, şi emisiune de sănătate, şi emisiune despre balet. Îmi rup de la gură, fac ce nu face TVR-ul.

– Şi care e audienţa lor?

– Zero, nici eu nu ştiu de ce le mai fac. Dacă aş face încă două emisiuni ca ale mele, matematic vorbind aş fi pe locul I la rating, pe media zilnică. Dar tot aia s-ar spune despre mine.

– Bani mulţi aţi tot declarat că n-aţi făcut, lumea vă înjură în continuare, de ce vă mai bateţi capul cu OTV?

– Îmi place mie foarte mult, nu ştiu de ce. Prieteni de-ai mei, care au muncit mult mai puţin, au iaht la Monte Carlo, mă cheamă acolo. Eu fac emisiune şapte zile pe săptămână, câte zece ore pe zi. Cum să mă opresc la 12 noaptea, când la ora aia la mine se uită 4%, să mă duc la culcare şi să-i pierd? Stau până la 4 dimineaţa, când se culcă ei. Noi închidem la ultimul client.

Când m-a închis CNA-ul, mi-am promis că, după redeschidere, vând OTV-ul. Fac rating bun 3-4 zile, după care-l vând. La o săptămână după redeschidere, am avut ofertă pentru 6 milioane. N-am putut.

Am vrut să mă duc la psiholog. Aşa sunt eu, un tip mai ciudat. Acum, aş putea să iau pe OTV 35 de milioane. Am calculat, numai dobânda ar fi 100.000 pe lună. Când a auzit mama, a început să plângă.

Sunt destui care n-ar plânge dacă ar dispărea OTV. Nouă, celor care vă acuzăm că îndobitociţi naţia, ce ne spuneţi?

– Că e numai începutul. Acum sunt fericit, nu mai suntem pe locul I la amenzi de la CNA, alţii ne servesc drept paratrăsnet. Antenele, care m-au copiat cel mai mult, sunt campioane. Aşa că-mi pot vedea liniştit de ale mele, o mie de Magda Ciumac stau să apară.

Cf. sursa.

Să nu confundăm sensul minunii cu…fanatismul nostru!

sfinte-moaste-de-la-aiud

Am luat la cunoştinţă despre minunea petrecută cu mare bucurie duhovnicească…pentru că sensul minunii e să întărească în credinţă pe oameni, în bucurie duhovnicească şi pace. Nu cred că e prima minune şi nici ultima.

Este indubitabil faptul că Sfinţii noştri Mărturisitori români, mai devreme sau mai târziu, vor fi canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Română şi că, dacă le păstrăm memoria vie, într-un mod paşnic, cu sau fără canonizare,  îi vom avea lângă noi ca îndrumători şi susţinători în fiecare clipă ai vieţii noastre.

Însă nu e just să conturbi sensul minunii şi nici să-i radicalizezi pe oameni cu iniţiative pripite, făcute în forţă şi unilateral sau să faci din minuni şi din Sfinţi un mijloc de legitimare a propriului fanatism sau, mai grav, a propriului interes financiar şi de imagine.

Cei care îi radicalizează astăzi pe oamenii Bisericii noastre trebuie să îşi asume şi vina pentru ranchiunile şi fobiile pe care le provoacă. O minune care enclavizează, pe care o percepi ca pe un mod de propagandă personală sau ca pe un berbece cu care vrei să loveşti propria-ţi ierarhie e o minune…răstălmăcită, prost înţeleasă.

Minunea înfrăţeşte, smereşte, îi pacifică pe oameni. Minunea adună şi nu împarte! Când înţelegi că a curs mir din Sfintele Moaşte numai pentru  tine, ca să fundamenteze lupta ta neînţeleaptă şi zgomotoasă cu ierarhia Bisericii…şi cu statul de drept…înseamnă că minunea s-a produs, dar nu pentru tine ci pentru alţii…pentru că tu ai fost orb ca să îi percepi resorturile interioare.

Fanatismul religios nu are nimic de-a face cu înţelegerea minunii şi nici cu canonizarea Sfinţilor! Fanatismul e sursa acestei bulversări eclesiale pe care o trăim pentru că e un minus de eclesialitate autentică.

În căutarea autenticităţii româneşti [4]

piatra-din-gradina

***

Primele 3 articole: 1, 2, 3.

În primul articol al cărţii scris de către d-l Mircea Platon, acesta pledează pentru un conservatorism [p. 22] personalist [p. 23], conservatorismul gândit de către el fiind „o afirmare a prezenţei” [Ibidem]. Ce înseamnă însă prezenţă conservatoare a persoanei sau ce înseamnă a-ţi manifesta prezenţa, identitatea?

Înţelegem însă din caracterizarea stângii politice că conservatorul personalist nu e sau nu vrea să fie o rotiţă în sistem, pentru că el merge pe considerentul că omul e cel care trebuie să determine societatea, pentru că „conservatorii trebuie să apere omul pentru a articula o societate după chipul şi asemănarea omului”[Ibidem]. Tradusă în termeni mai exacţi, starea interioară a conservatorului personalist a d-lui Platon este, în mod indubitabil, una a unui umanist iluminist, care vrea să îşi impună punctul de vedere, în mod tranşant, în societatea actuală.

O societate după chipul şi asemănarea omului…e postmodernitatea actuală, pentru că, fără doar şi poate, credem că d-l Platon are în vizor oameni reali, căzuţi sau aşa cum sunt ei şi nu paradigma omului sfânt. O societate antropocentrică, adică după chipul şi asemănarea omului, e o societate dictatorială şi la cheremul oricui…pentru că fiecare doreşte altceva.

Însă robotizarea omului, neîncurajarea discernământului sau distrugerea familiei [p. 23] nu sunt numai problemele stângii, ci şi ale dreptei.

Suntem de acord că nimeni nu e cu adevărat marginal în societatea actuală [ p. 25]. Tuşarea faptului că centrul e „mai ales în margine” e foarte realistă [ p. 25]. În p. 26 însă, una caracteriologică, d-l Platon se situează în marginalitatea care dă şi „e libertate” considerându-se un om al cărui „centru de greutate e în afara sistemului” [p. 26].

Însă „marginalitatea ca luciditate” [p. 26] pentru care d-l Platon pledează, deşi, în mod evident, nu înseamnă „conformism şi poliţie ideologică” [Ibidem], nu este şi nu poate fi în afara sistemului, ci în sistem…chiar dacă nu e publicitată de către sistem.

Prostituţia, traficul de persoane, criminalitatea de orice tip, traficul de droguri, pirateria, economia neagră…deşi, în mod aparent, sunt în afara sistemului şi sunt ultragiate de sistem…fac parte din sistem şi sprijină sistemul politic şi economic al unui stat, pentru că statul, oricare ar fi el, e un sistem duplicitar şi permisiv. Ele sunt rele necesare…profitabile.

Marginalul lucid…e omul cu principii, care doreşte să fie altceva decât un oarecare, dar, publicitat sau nu de către sistem, contestat sau părut uitat, el face, la o adică, o faţă bună sistemului, când vine vorba de…geniali. Un inventator genial, un scriitor genial, un hacker genial, un bandit genial etc. pot fi, după cum ştim cu toţii, nişte marginali de toată frumuseţea în România…până când devin notorii.

Dacă faţa României,  în mod pozitiv sau negativ, e luată în calcul de către alte state duplicitare prin construct, din naştere, ca şi al nostru…atunci marginalul devine brand de ţară sau…devine, post-mortem, un om cu o distincţie prezidenţială, care nu îi mai foloseşte la nimic.

Luciditatea marginalului e una de …conştiinţă, îl salvează ca persoană, dar, după cum bine ştie şi d-l Platon, nu îl salvează şi nici nu îl situează în afara…sistemului.

E adevărat, în afara Bisericii Ortodoxe, a trupului mistic al lui Hristos,  niciun sistem politic actual nu poate să preia, în mod organic, paradigma întrupării şi, implicit, paradigma persoanei continue personalizante comunional…pentru că sistemul politic nu lucrează cu persoane…ci cu indivizi iar indivizii nu au specificitate şi nici personalitate, adică nu sunt unicate, ci indivizii sunt mereu interschimbabili.

Autorul nostru găseşte, pe drept cuvânt, că revoluţionarismul e al cuminţeniei mai degrabă, decât al conformismului neconformist [ p. 27]. Marginalitatea…continuă autorul, e atributul oricărui om întreg, pentru că e o amprentă a persoanei şi marginalitatea reiese din simţul libertăţii…libertate care e văzută teonomist [ Ibidem]. Bineînţeles, autorul se referă la libertate în sens duhovnicesc, evanghelic, după cum persoana despre care el vorbeşte…nu e un oarecare, ci o fiinţă integrată în procesul sfinţirii personale.

Numai că de aici începe utopia: de la a crede că conservatorismul personalist poate apărea ca o formă socială, alături de stânga şi de dreapta politică, când conservatorismul d-lui Platon ţine de fapt şi se formează numai în Biserica Ortodoxă şi înseamnă….oameni înduhovniciţi. Utopia conservatorismului personalist…e o utopie socială dar…o realitate eclesială.

Omul înduhovnicit e omul care se personalizează continuu în comuniunea de viaţă şi de sfinţenie a Bisericii şi el e conservator –  ca să traduc gândirea d-lui Platon –  când vine vorba de viaţa sa personală, de tradiţie, valori, moralitate socială etc. Persoana conservatoare…nu poate apărea fără legătură cu Biserica Ortodoxă, pentru că nu are cine s-o personalizeze şi nici ce să conserve.

Dacă apărăm familia, natura, tradiţiile spirituale şi populare ale neamului nostru ortodox şi românesc, etosul nostru tradiţional…le apărăm având o mentalitate şi o sensibilitate ortodoxă echilibrate, profunde.

Şi d-l Platon tocmai acest lucru ne spune –  că nu se poate conservatorism personalist fără Ortodoxie –  atunci când afirmă, în p. 28, că „esenţialismul manifest în Filioque se regăseşte în personalism neoscolastic [şi postmodern n.n.] pentru care persoana e importantă ca purtătoare de fiinţă, nu ca persoană concretă”. Individualismul sistemului democrat este de factură esenţialistă în raport cu dogma Treimii.

D-l Platon nu face decât să transmute discuţia triadologică ortodoxă în câmpul vieţii sociale pentru a arăta că nu există personalism autentic şi nici persoană autentică acolo unde nu există o teologie autentică. Şi mai pe înţeles: nu există, conform vieţii şi gândirii teologice ortodoxe, persoane autentice, în orice societate actuală…care să nu aparţină Bisericii Ortodoxe.

Persoana este o realitate eclesială, pentru că apare, se dezvoltă şi se sfinţeşte ca membru al Bisericii Ortodoxe şi, numai aşa, poate conserva ceva din trecutul şi din prezentul vieţii sociale româneşti şi de oriunde. Tocmai de aceea, din punct de vedere a unei a treia forţe, alături de dreapta şi stânga,  eminamente sociale sau politice, conservatorismul personalist e…o utopie.

Tare mi-e teamă că acest personalism al teologiei ortodoxe, preluat de d-l Platon, e folosit defectuos, transformat în concept social-politic… şi că, ceea ce se doreşte a fi ipostaziată ca a treia forţă politico-socială în România merge pe urmele vechiului extremism românesc ortodox, revanşard şi naţionalist-extremist.

De ce? Pentru că „a fi marginal înseamnă a fi liber, [iar] a fi liber înseamnă a fi responsabil” [p. 28], însă libertatea şi responsabilitatea, atunci când vrei ca o societate să fie după chipul şi asemănarea ta, devin amprentate ideologic…şi, în mod clar, decontextualizate de fondul lor eclesial.

Ca şi d-l Hurduzeu, care folosea paradigma triadologică în sens social pur şi d-l Platon foloseşte paradigma persoanei în sens social pur ambele realităţi teologice fiind denaturate grav. Pentru că ambele paradigme [antropologicul decurgând din triadologic] sunt realităţi pline numai în context eclesial…şi nu pot fi trăite de orice român, oricare iar fi confesiunea.

În concluzie, calea nu este exil [Ibidem] –  aceasta a fost alegerea personală a autorului – ci calea e paradoxală: o viaţă personală, trăită, deopotrivă, în ritmurile eclesialităţii şi ale statalităţii româneşti sau de oriunde. Enclavizarea ortodocşilor români sau autoexilarea lor nu înseamnă o reală trăire a paradoxului vieţii ortodoxe.

În primul rând, omul se personalizează ca membru al Bisericii Ortodoxe, de către Prea Sfânta Treime şi în comunitatea Bisericii. Ne personalizăm, în acelaşi timp, vertical şi orizontal, fiind şi în relaţie directă cu Dumnezeul nostru treimic, prin harul Său, dar şi cu comunitatea Bisericii şi cu cei din afara Bisericii, conform cu legea iubirii evanghelice.

Racordarea noastră la social e o racordare prin prisma conştiinţei şi a vieţii noastre eclesiale, deci în mod selectiv şi organic. Viaţa socială, viaţa mea de român în statul naţional unitar România este una organică, pentru că m-am născut şi am crescut, deopotrivă, ca român şi ortodox.

Românitatea şi Ortodoxia nu îmi sunt două haine improprii ci îmi sunt propria mea constituţie. Oriunde m-aş duce aş fi ceea ce sunt de fapt: ortodox şi român. Dacă pentru anumite cercuri de putere şi de interese eu sunt considerat sau sunt lăsat să fiu un marginal, pentru că sunt considerat prea prost sau prea bun pentru ei…asta nu mă face să mă simt mai puţin român şi mai puţin ortodox, ci, dimpotrivă.

A treia forţă, alias conservatorismul personalist, e o caricatură sau o găselniţă neavenită dacă credem că este o forţă social-politică aeclesială. Ca şi stânga şi dreapta şi conservatorismul de dreapta sau de stânga sunt poziţii unilaterale, extreme. Tocmai de aceea Biserica Ortodoxă nu este şi nu trebuie să fie politizată…pentru că astfel  se situează pe poziţia unilateralităţii.

Biserica îmbrăţişează pe toţi şi îi ghidează pe toţi spre un mod de a fi care traversează extremele. Orice ortodox autentic e un personalist şi un conservator cu simţ critic, care critică şi conservatorismul desuet şi  militează pentru un progresism conservator non-stagnant…dar nu în sens politico-social…ci, în mod fundamental, eclesial.

De aceea conservatorismul personalist gândit de către cei doi autori e utopic la nivel politico-social şi nu e, în definitiv, decât un alt extremism sau  un alt unilateralism, ca să fim îngăduitori… „tot la fel de bun” ca şi stânga şi dreapta politice.