În căutarea autenticităţii româneşti [4]

piatra-din-gradina

***

Primele 3 articole: 1, 2, 3.

În primul articol al cărţii scris de către d-l Mircea Platon, acesta pledează pentru un conservatorism [p. 22] personalist [p. 23], conservatorismul gândit de către el fiind „o afirmare a prezenţei” [Ibidem]. Ce înseamnă însă prezenţă conservatoare a persoanei sau ce înseamnă a-ţi manifesta prezenţa, identitatea?

Înţelegem însă din caracterizarea stângii politice că conservatorul personalist nu e sau nu vrea să fie o rotiţă în sistem, pentru că el merge pe considerentul că omul e cel care trebuie să determine societatea, pentru că „conservatorii trebuie să apere omul pentru a articula o societate după chipul şi asemănarea omului”[Ibidem]. Tradusă în termeni mai exacţi, starea interioară a conservatorului personalist a d-lui Platon este, în mod indubitabil, una a unui umanist iluminist, care vrea să îşi impună punctul de vedere, în mod tranşant, în societatea actuală.

O societate după chipul şi asemănarea omului…e postmodernitatea actuală, pentru că, fără doar şi poate, credem că d-l Platon are în vizor oameni reali, căzuţi sau aşa cum sunt ei şi nu paradigma omului sfânt. O societate antropocentrică, adică după chipul şi asemănarea omului, e o societate dictatorială şi la cheremul oricui…pentru că fiecare doreşte altceva.

Însă robotizarea omului, neîncurajarea discernământului sau distrugerea familiei [p. 23] nu sunt numai problemele stângii, ci şi ale dreptei.

Suntem de acord că nimeni nu e cu adevărat marginal în societatea actuală [ p. 25]. Tuşarea faptului că centrul e „mai ales în margine” e foarte realistă [ p. 25]. În p. 26 însă, una caracteriologică, d-l Platon se situează în marginalitatea care dă şi „e libertate” considerându-se un om al cărui „centru de greutate e în afara sistemului” [p. 26].

Însă „marginalitatea ca luciditate” [p. 26] pentru care d-l Platon pledează, deşi, în mod evident, nu înseamnă „conformism şi poliţie ideologică” [Ibidem], nu este şi nu poate fi în afara sistemului, ci în sistem…chiar dacă nu e publicitată de către sistem.

Prostituţia, traficul de persoane, criminalitatea de orice tip, traficul de droguri, pirateria, economia neagră…deşi, în mod aparent, sunt în afara sistemului şi sunt ultragiate de sistem…fac parte din sistem şi sprijină sistemul politic şi economic al unui stat, pentru că statul, oricare ar fi el, e un sistem duplicitar şi permisiv. Ele sunt rele necesare…profitabile.

Marginalul lucid…e omul cu principii, care doreşte să fie altceva decât un oarecare, dar, publicitat sau nu de către sistem, contestat sau părut uitat, el face, la o adică, o faţă bună sistemului, când vine vorba de…geniali. Un inventator genial, un scriitor genial, un hacker genial, un bandit genial etc. pot fi, după cum ştim cu toţii, nişte marginali de toată frumuseţea în România…până când devin notorii.

Dacă faţa României,  în mod pozitiv sau negativ, e luată în calcul de către alte state duplicitare prin construct, din naştere, ca şi al nostru…atunci marginalul devine brand de ţară sau…devine, post-mortem, un om cu o distincţie prezidenţială, care nu îi mai foloseşte la nimic.

Luciditatea marginalului e una de …conştiinţă, îl salvează ca persoană, dar, după cum bine ştie şi d-l Platon, nu îl salvează şi nici nu îl situează în afara…sistemului.

E adevărat, în afara Bisericii Ortodoxe, a trupului mistic al lui Hristos,  niciun sistem politic actual nu poate să preia, în mod organic, paradigma întrupării şi, implicit, paradigma persoanei continue personalizante comunional…pentru că sistemul politic nu lucrează cu persoane…ci cu indivizi iar indivizii nu au specificitate şi nici personalitate, adică nu sunt unicate, ci indivizii sunt mereu interschimbabili.

Autorul nostru găseşte, pe drept cuvânt, că revoluţionarismul e al cuminţeniei mai degrabă, decât al conformismului neconformist [ p. 27]. Marginalitatea…continuă autorul, e atributul oricărui om întreg, pentru că e o amprentă a persoanei şi marginalitatea reiese din simţul libertăţii…libertate care e văzută teonomist [ Ibidem]. Bineînţeles, autorul se referă la libertate în sens duhovnicesc, evanghelic, după cum persoana despre care el vorbeşte…nu e un oarecare, ci o fiinţă integrată în procesul sfinţirii personale.

Numai că de aici începe utopia: de la a crede că conservatorismul personalist poate apărea ca o formă socială, alături de stânga şi de dreapta politică, când conservatorismul d-lui Platon ţine de fapt şi se formează numai în Biserica Ortodoxă şi înseamnă….oameni înduhovniciţi. Utopia conservatorismului personalist…e o utopie socială dar…o realitate eclesială.

Omul înduhovnicit e omul care se personalizează continuu în comuniunea de viaţă şi de sfinţenie a Bisericii şi el e conservator –  ca să traduc gândirea d-lui Platon –  când vine vorba de viaţa sa personală, de tradiţie, valori, moralitate socială etc. Persoana conservatoare…nu poate apărea fără legătură cu Biserica Ortodoxă, pentru că nu are cine s-o personalizeze şi nici ce să conserve.

Dacă apărăm familia, natura, tradiţiile spirituale şi populare ale neamului nostru ortodox şi românesc, etosul nostru tradiţional…le apărăm având o mentalitate şi o sensibilitate ortodoxă echilibrate, profunde.

Şi d-l Platon tocmai acest lucru ne spune –  că nu se poate conservatorism personalist fără Ortodoxie –  atunci când afirmă, în p. 28, că „esenţialismul manifest în Filioque se regăseşte în personalism neoscolastic [şi postmodern n.n.] pentru care persoana e importantă ca purtătoare de fiinţă, nu ca persoană concretă”. Individualismul sistemului democrat este de factură esenţialistă în raport cu dogma Treimii.

D-l Platon nu face decât să transmute discuţia triadologică ortodoxă în câmpul vieţii sociale pentru a arăta că nu există personalism autentic şi nici persoană autentică acolo unde nu există o teologie autentică. Şi mai pe înţeles: nu există, conform vieţii şi gândirii teologice ortodoxe, persoane autentice, în orice societate actuală…care să nu aparţină Bisericii Ortodoxe.

Persoana este o realitate eclesială, pentru că apare, se dezvoltă şi se sfinţeşte ca membru al Bisericii Ortodoxe şi, numai aşa, poate conserva ceva din trecutul şi din prezentul vieţii sociale româneşti şi de oriunde. Tocmai de aceea, din punct de vedere a unei a treia forţe, alături de dreapta şi stânga,  eminamente sociale sau politice, conservatorismul personalist e…o utopie.

Tare mi-e teamă că acest personalism al teologiei ortodoxe, preluat de d-l Platon, e folosit defectuos, transformat în concept social-politic… şi că, ceea ce se doreşte a fi ipostaziată ca a treia forţă politico-socială în România merge pe urmele vechiului extremism românesc ortodox, revanşard şi naţionalist-extremist.

De ce? Pentru că „a fi marginal înseamnă a fi liber, [iar] a fi liber înseamnă a fi responsabil” [p. 28], însă libertatea şi responsabilitatea, atunci când vrei ca o societate să fie după chipul şi asemănarea ta, devin amprentate ideologic…şi, în mod clar, decontextualizate de fondul lor eclesial.

Ca şi d-l Hurduzeu, care folosea paradigma triadologică în sens social pur şi d-l Platon foloseşte paradigma persoanei în sens social pur ambele realităţi teologice fiind denaturate grav. Pentru că ambele paradigme [antropologicul decurgând din triadologic] sunt realităţi pline numai în context eclesial…şi nu pot fi trăite de orice român, oricare iar fi confesiunea.

În concluzie, calea nu este exil [Ibidem] –  aceasta a fost alegerea personală a autorului – ci calea e paradoxală: o viaţă personală, trăită, deopotrivă, în ritmurile eclesialităţii şi ale statalităţii româneşti sau de oriunde. Enclavizarea ortodocşilor români sau autoexilarea lor nu înseamnă o reală trăire a paradoxului vieţii ortodoxe.

În primul rând, omul se personalizează ca membru al Bisericii Ortodoxe, de către Prea Sfânta Treime şi în comunitatea Bisericii. Ne personalizăm, în acelaşi timp, vertical şi orizontal, fiind şi în relaţie directă cu Dumnezeul nostru treimic, prin harul Său, dar şi cu comunitatea Bisericii şi cu cei din afara Bisericii, conform cu legea iubirii evanghelice.

Racordarea noastră la social e o racordare prin prisma conştiinţei şi a vieţii noastre eclesiale, deci în mod selectiv şi organic. Viaţa socială, viaţa mea de român în statul naţional unitar România este una organică, pentru că m-am născut şi am crescut, deopotrivă, ca român şi ortodox.

Românitatea şi Ortodoxia nu îmi sunt două haine improprii ci îmi sunt propria mea constituţie. Oriunde m-aş duce aş fi ceea ce sunt de fapt: ortodox şi român. Dacă pentru anumite cercuri de putere şi de interese eu sunt considerat sau sunt lăsat să fiu un marginal, pentru că sunt considerat prea prost sau prea bun pentru ei…asta nu mă face să mă simt mai puţin român şi mai puţin ortodox, ci, dimpotrivă.

A treia forţă, alias conservatorismul personalist, e o caricatură sau o găselniţă neavenită dacă credem că este o forţă social-politică aeclesială. Ca şi stânga şi dreapta şi conservatorismul de dreapta sau de stânga sunt poziţii unilaterale, extreme. Tocmai de aceea Biserica Ortodoxă nu este şi nu trebuie să fie politizată…pentru că astfel  se situează pe poziţia unilateralităţii.

Biserica îmbrăţişează pe toţi şi îi ghidează pe toţi spre un mod de a fi care traversează extremele. Orice ortodox autentic e un personalist şi un conservator cu simţ critic, care critică şi conservatorismul desuet şi  militează pentru un progresism conservator non-stagnant…dar nu în sens politico-social…ci, în mod fundamental, eclesial.

De aceea conservatorismul personalist gândit de către cei doi autori e utopic la nivel politico-social şi nu e, în definitiv, decât un alt extremism sau  un alt unilateralism, ca să fim îngăduitori… „tot la fel de bun” ca şi stânga şi dreapta politice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *