Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (3)

Pentru aceasta
şi într-acest chip
a celor vechi şi fericiţi eroi numere
(căci fericirea adevărată
cu cât se vecheşte,
cu atât mai mult
se fericeşte),
care de atâţia mii de ani
şi până acum

din iscusite condeiele scriitorilor,
din tocmite versurile
stihotvorţilor [stihuitorilor],
din împodobite vorbele ritorilor
şi din dulce cuvântare
a tuturor gloatelor
bună pomenirea numelui
nici s-a părăsit,
nici în veci se va părăsi.

Care lucru
vie icoana vrednicelor sale [lor] suflete
şi deplin pildă
următorilor săi [urmaşilor lor] este

(căci toată omenia
şi vrednicia omenească
într-aceasta se plineşte,
ca pe neputincios
să ajute
şi neştiutorului
nu numai cu cuvântul,
ci mai vârtos cu fapta
pildă aievea să se arate).

Acest lucru
singură înţelepciunea firii [1]
pe toţi învaţă,
cu îndemnările sale
pildă ni se arată de faţă,
câte părţi are,
toate în slujba
şi ajutorarea tuturor le întinde.

Soarele [2] tuturor
nu acelaşi ochi caută,
nici pe unii încălzeşte
şi despre alţii
aceasta tăgăduieşte.

Ploile,
precum stâncile umezesc,
aşa seminţele dezvelesc,
lujerele răcoresc,
copacii înfrunzesc,
florile, iarba şi toată păşunea
şi otava înverzesc

şi toate în neamul şi chipul său,
una spre îndemnarea alteia
neobosit se nevoiesc
şi fiecare periodul plinirii sale
a plini se silesc.

De care lucru aievea este
(că fireanul firii
a urma se cade),
iar alminteri
cine firii se împoncişază [se împotriveşte],
pe Făcătorul firii
în meşteşug
necunoscător arată [3].

Nici vreau, prietene,
cu numele firii,
mulţimea pătimirii să înţelegi [4]
(că toată pătimirea grozavă
neprietenă,
iar nu prietenă este
firii).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Pentru autorul Istoriei ieroglifice, icoana faptelor celor bune, care se pictează în cărţi (şi aici Cantemir are în vedere toate cărţile umanităţii), se scrie de către „condeiele scriitorilor” în versuri epopeice sau se povesteşte în cuvântări „împodobite” oratoric sau se rememorează de către popoare, este pilduitoare pentru oameni.

Însă această icoană este identificată nu numai în cărţi, ci în însăşi retorica firii, în oratoria sau în cartea pe care Dumnezeu a înscris-o în cosmos, în toate lucrurile din univers.

Patimile nu fac parte din firea umană, ele sunt împotriva firii. De aceea, patimile şi păcatele omeneşti nu pot constitui o pildă pentru ceilalţi, aşa cum se întâmplă cu faptele noastre bune. Ele nu pot fi icoane şi modele de urmat. Firea celor create de Dumnezeu, care sunt inanimate şi iraţionale, nu le îndeamnă a săvârşi răul, ci descoperă ochilor contemplativi şi filosofici ai minţii noastre armonia terestră şi ordinea cosmică.

Rezultă aşadar că răul nu se află în firea celor create şi că oamenii care îl săvârşesc, fac aceasta împotriva firii şi, implicit, împotriva Făcătorului firii. 

__________________________________________________________

[1] Raţiunile firii pe care Dumnezeu le-a sădit în toate cele create de El.

[2] Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45).

[3] Firea tuturor lucrurilor, universul în întregime dezvăluie o armonie, un sens şi o raţionalitate adâncă. Patimile iraţionale şi păcatele omeneşti tăgăduiesc raţionalitatea şi armonia cosmică, pe cele care mărturisesc sufletului omenesc despre raţionalitatea şi nemurirea sa. Păcătuind împotriva firii, omul greşeşte împotriva Creatorului ei şi al lui.

[4] Să nu înţelegi cumva că patimile iraţionale, de care s-a îmbolnăvit omul după căderea sa din Rai, fac parte din firea umană.