Autodefinirea: supliciul care ne introduce în taina lui Dumnezeu

Cel mai greu lucru e să spui cine eşti…pentru că trebuie să convingi că eşti ceea ce eşti. Supliciul autodefinirii cuprinde în aria sa şi raportarea ta faţă de tine şi faţă de alţii şi faţă de lucruri şi, în primul rând, faţă de Dumnezeu. Ca să te autodefineşti, să spui răspicat cine eşti şi ce faci şi ce vrei şi ce poţi…trebuie să o faci în faţa lui Dumnezeu, a conştiinţei tale şi a întregii existenţe.

Dar ca să spui cine eşti şi ce faci şi ce vrei şi ce poţi…e o povară enormă. E o povară colosală pentru că trebuie să spui, la exigenţe maxime, toate aceste lucruri. Când vrei să-I spui lui Dumnezeu cine eşti şi ce faci şi ce vrei şi ce poţi…te apucă ameţeala, inima stă să ţi se spargă, te vezi mic, mai infim decât infimul, şi, totodată, ai îndrăzneală de fiu faţă de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul.

Paradoxal, îmbini şi suferi în aceeaşi inimă, iubirea faţă de El cu înspăimântarea sfântă că stai în faţa Lui. Cine sunt?: un om, creaţia mâinilor Lui, iubirea Lui incomensurabilă faţă de mine. Însă nu cunosc adâncul termenilor evocaţi, nu mă cunosc, nu ştiu cine sunt, în afară de ce simt că sunt acum sau  în funcţie de ce îmi amintesc că sunt.

Dacă omul înseamnă memorie sau dacă omul înseamnă, în primul rând, ce îşi aminteşte despre sine…afectarea memoriei lui înseamnă neieşire din impasul autodefinirii. Uitarea e o fundătură a gnoseologiei. Iar autodefinirea are nevoie de cunoaştere de sine, de ţinerea de minte a experienţelor trecute…şi, mai presus de toate, de vederea de sine în raport cu Dumnezeu, cu oamenii, cu întreaga existenţă.

Raportarea la Dumnezeu ţine însă de credinţă. Cum îşi pune problema existenţei de sine un om necredincios…e pentru mine o mare necunoscută…pentru că eu nu am fost niciodată un necredincios. Şi când eram prea mic şi nu îmi puneam problema credinţei şi a existenţei lui Dumnezeu…nu am trăit drama inexistenţei lui Dumnezeu, a non-sensului, a disperării metafizice.

Ce face un necredincios deci, care nu poate să se cunoască în relaţie cu Dumnezeu? Îşi poate ajunge? Nu ştiu!… Numai că, sunt încredinţat de faptul, că neavând referinţa absolută, adică raportarea la El…autodefinirea unui necredincios e o dramă şi mai mare decât a mea.

Ce ştiu eu însă despre Dumnezeu? Îmi pot ajunge numai cele pe care le citesc sau le aud despre El şi despre cum lucrează El în lume? Nu! Trebuie să fii simţit lucrarea Lui în viaţa mea, pipăirea existenţei Sale reale. Însă, dacă El vine şi îmi vorbeşte despre măreţia Lui şi despre abisul meu, adică despre chipul Lui în mine…nu se măreşte şi mai mult supliciul meu, cel al autodefinirii mele? Ba da!

Ştiu ceva foarte sigur: că vreau să aflu mai multe despre mine, cât mai multe de la El şi de la oamenii care se ocupă cu cunoaşterea oamenilor. Vreau să învăţ, vreau să mă bucur, vreau să fiu îmbrăţişat şi iubit şi ferit de intemperiile neiubirii şi ale urii.

Ceea ce vreau eu se include în cunoaşterea de sine? Sunt ceea ce gândesc, ceea ce simt, ceea ce vreau…sau şi mai mult decât atât? Ştiu oare ce să mă întreb…sau cum să încep să mă întreb sau să caut date despre mine…ca să pot fi credibil atunci când spun: cine sunt? Problema e că nu ştiu cum să mă întreb…ca să aflu cine sunt.

Eu am aflat că sunt creat de Dumnezeu, că sunt creştin ortodox, că sunt român, că sunt bărbat, că pot să fac una sau alta…Însă nu ştiu cât de om sunt, cât de ortodox, cât de român, cât de bărbat, cât de capabil pentru anumite lucruri…pentru că nu ştiu ce înseamnă să fii toate aceste lucruri în mod măreţ, absolut. Problema autodefinirii vine tocmai de aici: de la a ştii să te raportezi la partea de sus a existenţei, la împlinire, la desăvârşirea lucrurilor.

Pentru că trebuie să fiu om, ortodox, român, bărbat etc. raportat la ce sunt toate aceste statute în mod fundamental, deplin. Tocmai de aceea, când mă întreabă cineva: cât ştii un anume lucru sau o anume limbă sau o anume ocupaţie…nu ştiu ce să spun. De ce? Pentru că nu ştiu ce înseamnă să fi…absolut, deplin, în acele lucruri.

Noi, ortodocşii, ştim că omul desăvârşit este Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat şi apoi, Prea Curata Sa Maică este Cea mai de sus persoană umană, Cea mai plină de sfinţenie şi de desăvârşire. Dacă ne raportăm la Hristos Dumnezeu sau la Maica Sa pentru ca să vorbim despre om…atunci vorbirea despre om este ireprezentabilă pentru mintea noastră, pentru că nici nu ne putem închipui ce înseamnă desăvârşire în comparaţie cu persoana divino-umană a Domnului sau cu persoana iubitei Sale Maici.

O antropologie umană raportată la Hristos şi la Maica Sa…ne face incapabili să spunem ceva articulat despre om şi despre noi înşine…pentru că nimeni nu poate concepe o asemenea măreţie. Şi atunci…cine sunt eu…în comparaţie cu desăvârşirea umană? Mă pot întreba în aceşti termeni? Pot să mă autodefinesc în acest paralelism sau autodefinirea nu poate fi posibilă?

Problema e că simt…că nu mă pot defini deloc, deşi pot spune câteva lucruri, probabil nesemnificative, despre mine, Dumnezeu, oameni, creaţie. Ştiu incredibil de puţine lucruri…deşi am iluzia că mă simt poziţionat în marea taină a existenţei. Însă eu nu mă cunosc, nu cunosc ce înseamnă să exişti, nu cunosc ce înseamnă relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii decât pe măsura mea şi nu a altora.

Aflu, citesc, mi se spune, despre ce trăiesc alţii…dar eu pot să înţeleg numai cât am trăit şi eu din toate acestea şi, nici pe acelea pe care le-am trăit nu ştiu să mi le explic mai deloc…deşi par că ştiu.

Atunci de ce nu pot ştii cât trebuie să fiu? Experienţa mea se măreşte…creşte, aşa am impresia…pe fiecare zi creşte…dar nu ştiu cât este…în comparaţie cu cât trebuie să fie? Cunosc şi nu cunosc. Mai mult nu cunosc…decât cunosc. Ca să mă definesc trebuie să mă definesc, aşa cred, în funcţie de ce cunosc şi de ce nu cunosc în acelaşi timp.

Necunoaşterea şi neexperienţa trebuie să intre în cuantumul de cunoaştere şi de experienţă. Dacă ştiu că nu cunosc şi că necunoaşterea aceasta se integrează în aspiraţia mea de cunoaştere…atunci sunt conştient de faptul că sunt deschis, mereu deschis necunoaşterii, care se vrea cunoaştere…pe care o vreau cunoscută.

Dacă eu sunt cunoaştere şi necunoaştere în acelaşi timp…cum îmi e celălalt, care e…necunoaştere deplină sau parţială? Nu poţi forţa pe cineva ca să fie sincer cu tine. Ca să fie sincer cu tine trebuie să inspiri încredere, trebuie să fii resimţit ca vertical. Tu afli despre un altul…lucruri pe care el le ştie despre sine…dar şi despre care află împreună cu tine…dar şi lucruri pe care le afli fără ca el să vrea să le afli.

Celălalt mă învaţă despre mine şi despre sine şi despre alţii în acelaşi timp. Dacă eu sunt cunoaştere şi necunoaştere…raportându-mă la el îl cunosc ca o necunoaştere-mereu-în-potenţă-de-revelare-personală. Oricum aş face sau orice ar însemna relaţie cu el…nu pot să îl trăiesc şi să îl cunosc decât parţial…după cum mă trăiesc şi pe mine. Celălalt e cunoaşterea şi necunoaşterea mea ca şi eu faţă de mine însumi.

Iar dacă celălalt, omul, este, ca şi mine, şi cunoscut şi necunoscut…cum îmi este Dumnezeu, cum îmi sunt Sfinţii, cum îmi sunt Îngerii faţă de mine? Ce ştiu eu despre Îngeri, despre demoni, despre istorie, despre oameni, despre obiecte, despre viaţă? Întrebările acestea, atât de grele şi de cutremurătoare…sunt  – aşa cred – o parte din efortul meu de a mă autodefini…dar eu sunt mereu un necunoscut mai mult decât un cunoscut pentru mine.

Dacă eu nu mă ştiu, nu mă intuiesc…cum m-ar intui altul? Şi cum aş putea să îmi intuiesc trăirile şi reacţiile…dacă nici nu ştiu cum am să mă comport, dacă voi fi într-o situaţie sau alta? Nu pot să îmi presupun ziua de mâine. Presupunerile mele sunt realităţi utopice. Ziua de mâine e ceva de…necunoscut pentru mine…deşi pare extrem de banală sau de simplă sau de normală…

Eu sunt tot la fel de necunoscut pentru mine ca şi ziua de mâine. Afectarea creierului meu uman, prin care sufletul meu lucrează, ar însemna…imposibilitatea de a mă ţine minte şi de a încerca să mă autodefinesc. Oricât pare de trist pentru noi…un om este în măsura în care se ţine minte.

Uitarea însă face şi ea parte din necunoscut. Lucrurile pe care le-am uitat, deşi le cunoscuserăm, au redevenit necunoaştere. Am uita zeci, sute de zile ale vieţii mele…Eu, pentru mine, mai sunt decât câteva imagini, câteva ore, câteva cuvinte. Ce înseamnă însă cunoaştere…când devii uitare? Cât e de cunoscută uitarea sau cât e necunoaştere uitarea?

Lucru care părea uşor de zis, acela că mă cunosc, că ştiu cine sunt… la o privire mai profundă…observ că nu mă cunosc, că nu mă ştiu…şi, mai grav, mă uit. Mă uit masiv. Mă uit…şi îmi reamintesc lucruri, pe care, atunci când le-am trăit….nu ştiam / nu presimţeam că or să devină atât de vitale pentru mine, pentru că ele, acele câteva amintiri, sunt de fapt eu, sunt tot ce mai sunt eu.

Însă, ce înseamnă să  mă autodefinesc…în funcţie de profunzimea pe care mi-o produce înţelegerea existenţei mele? Dacă necunoaşterea, împreună cu uitarea şi cu cunoaşterea de sine…însemnă profunzime de sine, unde punem…ceea-ce-nici-nu-am-înţeles-din-mine? Unde punem de-neintuitul din mine, de-ne-precizatul din mine? Cum să mă raportez la ceea ce nici nu ştiu cum să mă raportez?

Atâta timp cât cunosc puţine lucruri despre mine, despre tot ce există…mi se pare că autodefinirea e uşoară. Creşterea în gândire şi cunoaştere înseamnă de fapt creşterea în necunoaştere şi în cunoaştere deopotrivă. Mă atrage spre cunoaştere tocmai aceea că necunoscutul e întotdeauna mai mare decât cunoscutul meu.

Eu, ca ortodox, ştiu că viaţa veşnică înseamnă o cu totul altă viaţă, la parametri pe care nici nu mi-i pot închipui. Minunarea mea începe de aici: voi trăi o viaţă de care nu mă simt în stare nici măcar să o gândesc. Acum nici măcar nu pot să gândesc viaţa mea în veşnicie, viaţa tuturor în veşnicie…şi, după moarte, voi intra într-o existenţă de care mă voi vedea  că sunt capabil…deşi, acum nici nu mi-o pot închipui.

Însă, dacă potrivit Revelaţiei dumnezeieşti, viaţa mea de acum, cu  puţine cunoscute dar cu imense necunoscute se va prelungi în veşnicie…cum mă pot autodefini acum…dacă voi trăi, un alt fel de viaţă, la un alt grad, pe care nici nu mi-l pot imagina? Nu e o copilărie să spun că ştiu cine sunt…dacă voi avea o existenţă veşnică, pe care nici nu mi-o pot închipui dar…o voi trăi?

Cred că da. Cunoaşterea noastră…despre noi şi despre orice…e o cunoaştere de prunci…pe lângă măreţia cunoaşterii dumnezeieşti ce va fi dată fiilor lui Dumnezeu după har. Nici măcar nu ne-o putem imagina. Accentuez acest lucru: nici măcar nu putem visa, nu ne putem imagina ce înseamnă omul…dacă îl privim ca existenţă veşnică, care creşte veşnic, în relaţia cu Dumnezeu.

Nu e autodefinirea un supliciu? Ba da! Ce înseamnă e om bun, cumsecade sau e rău şi bădăran? Veşnicia are două experienţe distincte…pe care nu le poţi trăi în acelaşi timp, după cum se ştie: Raiul şi Iadul, bucuria veşnică şi nefericirea veşnică. Cum poţi să vorbeşti despre om…când nu ştii de ce fel de bucurie poate fi în stare sau de ce fel de nefericire e în stare? Nu ne cunoaştem limitele.

Veşnicia tocmai despre acest lucru ne vorbeşte: taina omului e incredibil de complexă şi de neprevăzută. Nu putem să prevedem ce vom fi. Nu putem să spunem nimic, cu sens, despre ceea ce vom fi. Toată existenţa e taina lui Dumnezeu, Cel care ne-a creat. Iar încercarea noastră de a ne autodefini sfârşeşte prin a-L recunoaşte şi a-L preaslăvi pe Cel care ne întrece toate aşteptările posibile şi imposibile.

Cunoaşterea se transformă în cântare cutremurător de plină de iubire. Cunoaşterea de sine devine preaslăvire a Celui de necuprins, a Celui de neajuns, a Celui imprescriptibil. Cunoaşterea de sine devine bucurie de Dumnezeu, extaz continuu, uluire preaiubitoare. În faţa lui Dumnezeu noi suntem existenţe care ne uluim continuu, plini de iubire, de măreţia frumuseţii, a bogăţiei şi a cunoştinţei Sale celei preaslăvite. Cunoaşterea de noi…devine iubirea extatică de El.

Însă pornim de la a ne cunoaşte…pentru a-L cunoaşte. Mergerea spre noi…înseamnă mergerea spre taina existenţei noastre, Care este El, Dumnezeul iubirii noastre celei prea sfinte.