Cine eşti în ochii altora

nadejdea-pamantului

După articolul de ieri, în care vorbeam despre greutatea colosală a autodefinirii articolul de astăzi a pornit de la o …discuţie din tren. Bătrâna teleormăneancă, care discută în tren cu un tânăr din Gabon…şi care relaţionează cu el ca şi când ar fi „unul de-al lor”, îl întreabă ceva fundamental: „Din Gabon din Gabon…da’ al cui?„.

După porţia de râs…urmează însă profundul întrebării: şi cel din Gabon este al cuiva, are o familie, părinţi, bunici, rude…sau, şi cel din Gabon are dreptul să fie întrebat cine este. Iar autoreferenţialitatea, pe care o presupune autodefinirea se întâlneşte, la nivel public, cu receptarea ta de către alţii.

Ne aducem aminte conţinutul lui Mat 16, 13 : Cine zic oamenii că este Fiul omului ? [Tina legusin i antropi ine ton Ion tu antropu?, cf. GNT] şi observăm că răspunsul oamenilor de departe e unul fantezist. E o diferenţă ca de la cer la pământ în ceea ce priveşte ceea ce spun oamenii, adică cei de departe despre Mesia…şi ce spun Apostolii sau ce este inspirat Sfântul Apostol Petru să spună, în numele tuturor Apostolilor sau ca un răspuns din partea Apostolilor.

O parte a mulţimii Îl confunda pe Hristos cu Ioan Botezătorul, cu Ilie Tesviteanul, cu Ieremia sau cu un profet oarecare [Mat 16, 14]…dar asta în cel mai bun caz. Exista o altă parte a mulţimii care Îl considera pe Mesia un înşelător, un demonizat, un magician, un farsor.

Ca să afli cine este un altul…nu trebuie să întrebi, în primul rând, pe cei de departe…sau, mai ales, pe cei care au ranchiuni personale faţă de acela…pentru că vei afla o imagine catastrofală despre el. Ca să afli cine este un altul trebuie să îl asculţi şi să îl vezi pe acela…în funcţie de faptele sale şi de logica interioară a confesiunilor sale…şi apoi mergi spre alţii, spre alte referinţe.

Aţi observat cum se ia un interviu despre o vedetă sau despre un politician. Ce părere aveţi despre actorul X, despre şeful de partid Y, despre cel care a făcut nu ştiu ce. Dacă se întreabă pe stradă, la întâmplare, despre cineva văzut la televizor…fiecare vorbeşte despre cel despre care e întrebat în funcţie de câte ori l-a văzut la televizor sau în altă parte. Rezultatul: aproximativ şi antagonic. Unul spune una, altul alta…şi cele mai multe lucruri spuse nu prea au legătură cu persoana luată în discuţie.

Într-o comunitate mică, rurală…al cui eşti, adică din ce familie te tragi este o legitimare, de cele mai multe ori, mai importantă (spre defavoarea noastră) decât ce spunem noi despre noi. Deşi  se merge pe mitul că  la ţară toţi ştiu totul despre toţi el este fals în adâncimea lui, e şubred, pentru că, la o analiză profundă, observi că nu mulţi te-au intuit interior…ci numai în conjuncturi memorabile.

Afli că eşti al lui cutare, cu care el a făcut şcoala sau pe care l-a ajutat să care fânul sau cu care el sau ea sunt prieteni. Afli că îşi amintesc despre tine, că într-o zi, când veneai de la şcoală, cu ghiozdanul în spate şi te-ai împiedicat… ai căzut în rondul lui de flori. Afli că îşi amintesc despre lucruri banale…dar nu îşi amintesc despre frământările tale, despre bunul tău simţ, despre eleganţa ta, despre bucuria ta de viaţă.

Afli, de fapt, că ai trăit 15 ani într-o localitate…şi nu ai fost prea observat de nimeni, pentru că, probabil, problema cunoaşterii tale a părut neinteresantă…

Cine eşti tu pentru alţii, la oraş, e o problemă şi mai ambiguă, pentru că schimbul de informaţii sau relaţiile sunt cvasiinexistente, dacă nu cumva eşti într-un plan social vizibil.

Dar, al cui eşti…peste tot, când intrăm într-o relaţie…face parte din cine eşti. Numai că al cui sunt...nu explică, cu totul, şi cine sunt. Mama lui Byron sau mama Sfântului Ioan Gură de Aur explică, într-un anume fel, pe fiii lor…dar referinţa la părinţii acestora, la neamul lor, la istoria lor…nu îi explică cu totul pe cei doi. Tocmai de aceea…cunoaşterea originii tale şi intervievarea celor care te cunosc nu trebuie să intre în coliziune cu o cunoaştere a ceea ce spui tu despre tine şi cu ceea ce se vede reieşind de la tine.

În criminalistică…evidenţele materiale se conexează cu cele fizice şi caracteriologice. Amprenta de pe o sticlă…aflată la locul unei crime, poate să fie amprenta ta…dar luată într-un context care nu are nimic de-a face cu crima ca atare.

Vreau să înscenez o învinovăţire a cuiva şi îi pun droguri în haină, pentru ca să fie prins…şi considerat utilizator de stupefiante. Însă, când anchetezi persoana…şi îi analizezi trupul…şi îl întrebi anumite lucruri din care să reiasă indicii asupra consumului de droguri…ca specialist, îţi dai seama că cel căruia i s-a înscenat posesia de droguri…habar are despre cum se folosesc şi despre efectele lor.

Evidenţele de un anumit ordin…se bat cap în cap cu evidenţele de alt ordin. Amprenta mea de pe sticlă se bate cap în cap cu alibiul meu. Înscenarea cu drogurile se bate cap în cap cu…fişa mea medicală. Pentru că ceea ce spun eu sau cei care mă cunosc…despre mine…poate fi la polul opus  cu ceea ce spun alţii despre mine.

Cine te poate înţelege? Cel care te priveşte /te urmăreşte cu interes real, cu admiraţie, cu iubire. Nu poţi să înţelegi pe cineva, cu adevărat, fără să te simţi împreună cu el. Iubirea mare pentru un actor, pentru un om…porneşte de la fascinaţia pentru el, de la el, care se revelează pe sine ca un om cu potenţe şi cu un realism personal foarte încântător.

În discuţia dumnezeiască dintre Domnul şi Sfântul Petru [Mat 16, 17] se foloseşte forma verbală apecalipsen [cf. GNT] Domnul arătând prin aceasta, prin extensie, că adevărata cunoaştere a unui om este un mare dar de la Dumnezeu, o revelare, o descoperire a lui făcută de către El. Şi în vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu întâlnim adesea acest lucru consemnat, faptul că un Sfânt a înţeles despre sfinţenia altuia, în mod dumnezeiesc, prin descoperire, pentru că Dumnezeu i-a arătat cine este celălalt.

Şi, fără doar şi poate, e o diferenţă ca de la cer la pământ, între descoperirea unui om de către Dumnezeu şi ce ai fi înţeles tu, despre acel om, dacă Dumnezeu nu te lumina cu privire la el, la viaţa lui. Cunoaşterea prin luminare dumnezeiască a unui altuia e cea mai importantă cunoaştere pe care noi, oamenii, o putem avea despre un altul. Cunoaşterea ca luminare e superioară oricărei psihologizări sau psihanalizări a persoanei celuilalt.

Cum se poate produce o astfel de cunoaştere? Tot la fel, cercetând cu atenţie vieţile Sfinţilor Bisericii observăm că această cunoaştere iluminativă apare în procesul sfinţirii personale. Pe măsură ce mă golesc de patimi şi mă umplu de virtuţi, pe măsură ce mă umplu de har în relaţie cu Dumnezeu…pe atât mă las condus, învăţat, mlădiat, de încunoştinţările pe care Dumnezeu mi le face.

Problema nu e să văd…problema e să mă despătimesc. Vederea lui Dumnezeu sau vederea altuia sunt conexe cu despătimirea, vin odată cu ea, vin de la sine. Însă nu eu stabilesc…pe cine să înţeleg şi cât să îl înţeleg şi când să îl înţeleg, ci Dumnezeu îmi arată pe cine, când, cum doreşte El.

Şi acum mă întreb, adevărata întrebare despre …cunoaşterea altuia: dacă nu sunt luminat asupra cuiva…pot să ştiu cine este el? Din experienţa mea literară…am dedus că marii scriitori ai lumii au dorit tocmai acest lucru: să demonstreze că au cunoscut sau că cunosc anumite tipuri umane; că ceea ce au descris, de fapt, au înţeles. Problema e…cât înţelegem din altul, dacă înţelegerea se produce?

Şi ajungem la aceeaşi problemă ca aseară, în articolul cu care am început; pe care l-am citat: nu mă cunosc…şi nici alţii nu mă cunosc pe cât mi-aş dori. Nu pot să spun că nu sunt cunoscut, că nu sunt înţeles…dar rămâne problema lui…pe cât mi-aş dori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *