Zi: 26 martie 2009

1977, cununia civilă a părinţilor mei.

Bărbatul în vârstă cu pălărie: = bunicul care m-a crescut.

Femeia cu flori = mama mea.

Bărbatul tânăr cu pălărie  = tatăl meu.

Femeia în vârstă din dreapta imaginii = bunica din partea mamei.

*

Înţeleg de ce oamenii se smintesc: fiindcă sunt torpilaţi, pe nepusă masă, direct în sinceritatea inimii lor. Şi sunt torpilaţi la nivel înalt, de oameni în care cred, pe care îi iubesc…

Omul, oricât de meschin sau de copil ar fi, are un punct dureros…în care nu trebuie să îl atingi. Nu e uman să îl atingi!  Dumnezeu nu lasă nerăzbunată această sminteală! De aceea, am învăţat, pas cu pas, amărăciunea a…ceea ce înseamnă să nu fii om, ci brută. Ştiu ce înseamnă să nu îţi dea nimeni nicio şansă…şi totuşi, Dumnezeu să îţi facă parte.

De unde ştiu? Simplu. Prin aceste rânduri subliniez de ce nu sunt trecuţi în CV-ul meu…proprii mei părinţi. De-a lungul timpului, mai mulţi oameni groşi la inimă…au presupus că sunt…bastard. O, nu, nu sunt bastard!..şi, dacă aş fi fost…poate ar fi fost mai simplu! Părinţii mei trăiesc, însă nu le plac… copiii şi, mai ales, popii! De aceea am considerat că încă nu mă pot legitima cu oameni…care nu mă vor.

Cutremurul din 4 martie 1977 a însemnat, pentru mine, personal…un eveniment…al izbăvirii. Mama, împreună cu o asistentă, în mod ilegalist…vroia ca să mă avorteze în acea zi, pentru ca să nu îşi păteze…rochia de mireasă. Tocmai se pregăteau… Şi cutremurul a început chiar când ele doreau să producă avortul…într-o curte vecină…şi s-au înspăimântat.

Cutremurul a însemnat…minunea vieţii mele, minune care pe alţii i-a omorât iar pe mine m-a făcut viu! Când s-a întors acasă, pentru ca totul să îi fie clar…toate lucrurile ei căzuseră din şifonier…şi se împrăştiaseră pe jos. Numai ale ei! Nu a mai îndrăznit să mă avorteze…însă a ţinut un regim de viaţă ca să devin…rahitic şi să mor prematur.

Însă, cu tot efortul ei de a mă omorî…m-am născut bine, paradoxal, pentru că Dumnezeu m-a dorit. Dar, la două săptămâni după naştere…m-a lăsat la bunicii mei, fără lapte şi a plecat la mama ei…în urma unei cerţi cu tatăl meu.

Bunicul meu…s-a pomenit cu mine, care eram de dimensiunea unei linguri ( mi-a tot repetat acest lucru, cu lacrimi în ochi, până a murit), mort de foame şi singur. La două noaptea…o vecină mulgea vaca…ca să îmi dea să mănânc.  Era primul dintre străinii…care aveau să mă îmbrăţişeze. De aceea, când am început să scriu literatură,  pseudonimul meu, Dorin Streinu, era, de fapt, o marcă personală, dar, în acelaşi timp şi o recunoştinţă pentru mulţii străini din viaţa mea…care mi-au fost mai aproape decât…cei de aproape ai mei.

Din acea noapte…bunicul meu şi-a jurat că nu mă va mai da părinţilor mei, acestor oameni iresponsabili şi reci, care au trăit în aceeaşi curte cu noi…dar într-o indiferenţă greu de înţeles…chiar şi pentru mine.

Bunica mea a devenit casnică…ca să mă crească şi să mă educe. Lor amândoi le datorez primii mei 20 de ani de viaţă…pentru că am trăit cu ei şi am mâncat din banii lor. Părinţii mei şi-au văzut de viaţa lor, şi-au folosit cum au vrut banii…iar eu am învăţat să rabd, să înţeleg…şi să iert.

Toată adolescenţa mea a fost o dramă…vie. De aceea…mi-am jurat să nu fiu nesimţit, rău, răzbunător, alcoolic, curvar, indelicat etc., ca părinţii mei. Tot acest travaliu al şcolilor prin care am trecut şi toată creaţia mea…e făcută cu ajutorul, preponderent, al străinilor…şi nu al rudelor.  Cei de a mei…departe au stat…şi se sileau cei ce căutau sufletul meu…

N-am înţeles niciodată cum poţi să invidiezi sau să urăşti pe cineva…pentru că face lucruri  bune. Am ajuns la această vârstă…am terminat studiile doctorale luna trecută…am fost la bunica mea ca să o văd…şi părinţii mei nici nu s-au uitat la mine. E mai mult decât incredibil…însă nu pot să îmi învăţ mama şi tatăl ca să mă iubească! Am suferit enorm…că nu am avut iubirea lor…până când durerea mi s-a cauterizat…şi harul lui Dumnezeu m-a dezlipit de acea durere sfredelitoare.

E pentru prima oară când vorbesc în mod public despre aceste lucruri, deloc frumoase, deloc atrăgătoare, deloc uşor de zis. De ce? Pentru ca să observăm cu toţii…cât de rău e să te comporţi în acest fel, cât de dezumanizant e. Îi am pe părinţii mei, pe rudele mele care nu mă văd…şi nu mă vor, pentru că am întrecut pe toţi din neamul meu în cunoaştere şi eleganţă şi nu pot să suporte aceste lucruri…zilnic în rugăciunile mele. Sufăr zilnic pentru ei. Plâng pentru ei… Mă zbucium…Însă nu poţi să faci nimic, nimic împotriva voinţei oamenilor!

Neamul meu m-a învăţat, pas cu pas, că nu poţi să iubeşti cu forţa, că nu eşti respectat pentru că eşti un om al lui Dumnezeu, că nu valorezi nimic… dacă nu eşti grotesc sau dacă excelezi, dacă întreci, dacă dai lecţii prin propria ta prezenţă. Însă eu nu vreau să înţeleg aceast lecţie întoarsă. Nu vreau să accept…că bunul simţ, binele, curăţia, sfinţenia, deşteptăciunea sunt nişte pagube…şi nu nişte valori fundamentale.

Trăiesc o singurătate teribilă din partea celor care m-au născut…şi a celor care ar fi trebuit să mă iubească, măcar aşa, trupeşte, prin intermediul sângelui comun. De aceea, cu demonii smintelii…sunt în război de la  vârsta de 6-7 ani, cu aceşti demoni care îţi spun să laşi binele la o parte, să nu mai fii cinstit…şi să te faci o brută…care să îi călăreşti pe cei mai proşti decât tine.

Mă trezesc şi mă culc…cu acest satanism în jur: cu rânjetul demonilor care vor să clachez, să mă pierd…în rele. O, şi e atât de uşor să fii satanist…dar atât de greu să rezişti, pas cu pas, într-o lume duplicitară, avidă numai după bani şi după imagine decupată de context!

Însă mesajul meu…e să vă iubiţi părinţii şi să îi respectaţi, chiar dacă nu vă vor sau chiar dacă nu ştiu să vă arate iubirea lor, mai mică sau mai mare! Să-i iubiţi tocmai în pofida faptului că nu vă vor, că nu sunt atenţi la voi…că vă invidiază.

Toată această durere, acest munte de durere din inima mea nu a fost în van. Eu am scos din el aur…iar ei foc! Acum, am înţeles de la bunica mea, că nu ştiu cum să facă ca să vorbească cu mine…

Însă ce să vorbim…după 31 de ani? Habar am ce se mai poate vorbi…Nu pot să îi iubesc trupeşte, ca de la fiu la părinte…pentru că nu am primit o astfel de iubire…Nu pot inventa iubire! Iubirea se dăruie,  pentru ca să se întoarcă, înapoi, la tine! Îi iubesc duhovniceşte, cu iubirea lui Hristos, care vede şi în părinte şi în duşman şi în prieten…numai apropiaţi.

Sunt în stare ca să îi spovedesc…ca şi pe bunica mea, cu toată atenţia, dacă ar renunţa la ateismul lor declarat, furibund…pentru că eu reprezint pe preotul pe care ei nu îl vor. Însă…trecutul nu poate fi şters…şi nici comprimat! Neiubirea, această ingratitudine…are nevoie de iertare.

Îmi cer scuze dacă v-am întristat cu mărturia mea publică… Doar vreo 3-4 inşi o ştiau până la această dată, aşa, în toată nesavoarea ei. Astăzi am trăit o decepţie…care m-a întristat profund… şi, scriind aceste lucruri… mi-am plâns durerea de două ori.

Nu daţi naştere la copii, dacă nu ştiţi să îi iubiţi mai mult decât pe dv. înşivă!

Nu vă bateţi joc…de vlăstarele lui Dumnezeu, pentru că nu veţi scăpa nepedepsiţi!

Nu îi smintiţi pe cei mici sau pe cei sinceri cu dv., pentru că vă veţi sataniza pas cu pas!

Îmi cer încă odată iertare…pentru că v-am întristat, poate, cu durerea mea!