Gustul ingratitudinii vs bunul simţ al recunoştinţei

cununia-civila

1977, cununia civilă a părinţilor mei.

Bărbatul în vârstă cu pălărie: = bunicul care m-a crescut.

Femeia cu flori = mama mea.

Bărbatul tânăr cu pălărie  = tatăl meu.

Femeia în vârstă din dreapta imaginii = bunica din partea mamei.

*

Înţeleg de ce oamenii se smintesc: fiindcă sunt torpilaţi, pe nepusă masă, direct în sinceritatea inimii lor. Şi sunt torpilaţi la nivel înalt, de oameni în care cred, pe care îi iubesc…

Omul, oricât de meschin sau de copil ar fi, are un punct dureros…în care nu trebuie să îl atingi. Nu e uman să îl atingi!  Dumnezeu nu lasă nerăzbunată această sminteală! De aceea, am învăţat, pas cu pas, amărăciunea a…ceea ce înseamnă să nu fii om, ci brută. Ştiu ce înseamnă să nu îţi dea nimeni nicio şansă…şi totuşi, Dumnezeu să îţi facă parte.

De unde ştiu? Simplu. Prin aceste rânduri subliniez de ce nu sunt trecuţi în CV-ul meu…proprii mei părinţi. De-a lungul timpului, mai mulţi oameni groşi la inimă…au presupus că sunt…bastard. O, nu, nu sunt bastard!..şi, dacă aş fi fost…poate ar fi fost mai simplu! Părinţii mei trăiesc, însă nu le plac… copiii şi, mai ales, popii! De aceea am considerat că încă nu mă pot legitima cu oameni…care nu mă vor.

Cutremurul din 4 martie 1977 a însemnat, pentru mine, personal…un eveniment…al izbăvirii. Mama, împreună cu o asistentă, în mod ilegalist…vroia ca să mă avorteze în acea zi, pentru ca să nu îşi păteze…rochia de mireasă. Tocmai se pregăteau… Şi cutremurul a început chiar când ele doreau să producă avortul…într-o curte vecină…şi s-au înspăimântat.

Cutremurul a însemnat…minunea vieţii mele, minune care pe alţii i-a omorât iar pe mine m-a făcut viu! Când s-a întors acasă, pentru ca totul să îi fie clar…toate lucrurile ei căzuseră din şifonier…şi se împrăştiaseră pe jos. Numai ale ei! Nu a mai îndrăznit să mă avorteze…însă a ţinut un regim de viaţă ca să devin…rahitic şi să mor prematur.

Însă, cu tot efortul ei de a mă omorî…m-am născut bine, paradoxal, pentru că Dumnezeu m-a dorit. Dar, la două săptămâni după naştere…m-a lăsat la bunicii mei, fără lapte şi a plecat la mama ei…în urma unei cerţi cu tatăl meu.

Bunicul meu…s-a pomenit cu mine, care eram de dimensiunea unei linguri ( mi-a tot repetat acest lucru, cu lacrimi în ochi, până a murit), mort de foame şi singur. La două noaptea…o vecină mulgea vaca…ca să îmi dea să mănânc.  Era primul dintre străinii…care aveau să mă îmbrăţişeze. De aceea, când am început să scriu literatură,  pseudonimul meu, Dorin Streinu, era, de fapt, o marcă personală, dar, în acelaşi timp şi o recunoştinţă pentru mulţii străini din viaţa mea…care mi-au fost mai aproape decât…cei de aproape ai mei.

Din acea noapte…bunicul meu şi-a jurat că nu mă va mai da părinţilor mei, acestor oameni iresponsabili şi reci, care au trăit în aceeaşi curte cu noi…dar într-o indiferenţă greu de înţeles…chiar şi pentru mine.

Bunica mea a devenit casnică…ca să mă crească şi să mă educe. Lor amândoi le datorez primii mei 20 de ani de viaţă…pentru că am trăit cu ei şi am mâncat din banii lor. Părinţii mei şi-au văzut de viaţa lor, şi-au folosit cum au vrut banii…iar eu am învăţat să rabd, să înţeleg…şi să iert.

Toată adolescenţa mea a fost o dramă…vie. De aceea…mi-am jurat să nu fiu nesimţit, rău, răzbunător, alcoolic, curvar, indelicat etc., ca părinţii mei. Tot acest travaliu al şcolilor prin care am trecut şi toată creaţia mea…e făcută cu ajutorul, preponderent, al străinilor…şi nu al rudelor.  Cei de a mei…departe au stat…şi se sileau cei ce căutau sufletul meu…

N-am înţeles niciodată cum poţi să invidiezi sau să urăşti pe cineva…pentru că face lucruri  bune. Am ajuns la această vârstă…am terminat studiile doctorale luna trecută…am fost la bunica mea ca să o văd…şi părinţii mei nici nu s-au uitat la mine. E mai mult decât incredibil…însă nu pot să îmi învăţ mama şi tatăl ca să mă iubească! Am suferit enorm…că nu am avut iubirea lor…până când durerea mi s-a cauterizat…şi harul lui Dumnezeu m-a dezlipit de acea durere sfredelitoare.

E pentru prima oară când vorbesc în mod public despre aceste lucruri, deloc frumoase, deloc atrăgătoare, deloc uşor de zis. De ce? Pentru ca să observăm cu toţii…cât de rău e să te comporţi în acest fel, cât de dezumanizant e. Îi am pe părinţii mei, pe rudele mele care nu mă văd…şi nu mă vor, pentru că am întrecut pe toţi din neamul meu în cunoaştere şi eleganţă şi nu pot să suporte aceste lucruri…zilnic în rugăciunile mele. Sufăr zilnic pentru ei. Plâng pentru ei… Mă zbucium…Însă nu poţi să faci nimic, nimic împotriva voinţei oamenilor!

Neamul meu m-a învăţat, pas cu pas, că nu poţi să iubeşti cu forţa, că nu eşti respectat pentru că eşti un om al lui Dumnezeu, că nu valorezi nimic… dacă nu eşti grotesc sau dacă excelezi, dacă întreci, dacă dai lecţii prin propria ta prezenţă. Însă eu nu vreau să înţeleg aceast lecţie întoarsă. Nu vreau să accept…că bunul simţ, binele, curăţia, sfinţenia, deşteptăciunea sunt nişte pagube…şi nu nişte valori fundamentale.

Trăiesc o singurătate teribilă din partea celor care m-au născut…şi a celor care ar fi trebuit să mă iubească, măcar aşa, trupeşte, prin intermediul sângelui comun. De aceea, cu demonii smintelii…sunt în război de la  vârsta de 6-7 ani, cu aceşti demoni care îţi spun să laşi binele la o parte, să nu mai fii cinstit…şi să te faci o brută…care să îi călăreşti pe cei mai proşti decât tine.

Mă trezesc şi mă culc…cu acest satanism în jur: cu rânjetul demonilor care vor să clachez, să mă pierd…în rele. O, şi e atât de uşor să fii satanist…dar atât de greu să rezişti, pas cu pas, într-o lume duplicitară, avidă numai după bani şi după imagine decupată de context!

Însă mesajul meu…e să vă iubiţi părinţii şi să îi respectaţi, chiar dacă nu vă vor sau chiar dacă nu ştiu să vă arate iubirea lor, mai mică sau mai mare! Să-i iubiţi tocmai în pofida faptului că nu vă vor, că nu sunt atenţi la voi…că vă invidiază.

Toată această durere, acest munte de durere din inima mea nu a fost în van. Eu am scos din el aur…iar ei foc! Acum, am înţeles de la bunica mea, că nu ştiu cum să facă ca să vorbească cu mine…

Însă ce să vorbim…după 31 de ani? Habar am ce se mai poate vorbi…Nu pot să îi iubesc trupeşte, ca de la fiu la părinte…pentru că nu am primit o astfel de iubire…Nu pot inventa iubire! Iubirea se dăruie,  pentru ca să se întoarcă, înapoi, la tine! Îi iubesc duhovniceşte, cu iubirea lui Hristos, care vede şi în părinte şi în duşman şi în prieten…numai apropiaţi.

Sunt în stare ca să îi spovedesc…ca şi pe bunica mea, cu toată atenţia, dacă ar renunţa la ateismul lor declarat, furibund…pentru că eu reprezint pe preotul pe care ei nu îl vor. Însă…trecutul nu poate fi şters…şi nici comprimat! Neiubirea, această ingratitudine…are nevoie de iertare.

Îmi cer scuze dacă v-am întristat cu mărturia mea publică… Doar vreo 3-4 inşi o ştiau până la această dată, aşa, în toată nesavoarea ei. Astăzi am trăit o decepţie…care m-a întristat profund… şi, scriind aceste lucruri… mi-am plâns durerea de două ori.

Nu daţi naştere la copii, dacă nu ştiţi să îi iubiţi mai mult decât pe dv. înşivă!

Nu vă bateţi joc…de vlăstarele lui Dumnezeu, pentru că nu veţi scăpa nepedepsiţi!

Nu îi smintiţi pe cei mici sau pe cei sinceri cu dv., pentru că vă veţi sataniza pas cu pas!

Îmi cer încă odată iertare…pentru că v-am întristat, poate, cu durerea mea!

16 comments

  • Parinte,

    ,,Tatal meu si mama mea m-au lasat, dar Dumnezeu m-a luat”, zice Psalmistul.

    Oliver Clement a fost atras asupra tainei insondabile pe care o reveleaza fata omului, care, mai mult decat orice altceva, descopera ceea ce este mai profund si mai adevarat in om, reveleaza orientarea spiritului spre infinitatea negraita a lui Dumnezeu.

    Indraznesc sa va spun ca v-am mai zarit odata ,,fata”, cand v-am citit un text, in care spuneati ca va vine sa ingenunchiati atunci cand vedeti iarba verde, sa o imbratisati si sa o sarutati.

    Acest lucru mi-a placut.V-am zarit. Stiu pretul lui.

    E greu in spatiul virtual sa ne zarim cu adevarat fetele. E ca oglinda unei ape pe care fie o tulburam noi, fie se deverseaza otrava din inimi (din ce in ce mai multa) care sa tulbure limpezimea ei si nu ne mai putem zari fata decat asa deformata.

    Nu stiu ce cuvant de mangaiere sa va spun decat ca, daca nu traim identic aceeasi drama, e foarte pe aproape.

    Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi cu toti!

  • Nu stiu daca era nevoie de o astfel de confesiune publica. Nu stiu cati ar aprecia (sau dimpotriva)… Desi, probabil, i-ar ajuta pe unii sa inteleaga ca indiferent prin ce au trecut in viata, intotdeuna se poate si mai rau si chiar si asa, cu un start in viata care nu te avantajeaza, poti fi totusi invingator.

    Si desi sufleteste vorbind poate nu rezolva problemele peste noapte, macar poate ii deschide spre o alta perspectiva, nu se mai simt singuri.

    Partial, m-am recunoscut pe ici pe colo, desi la mine problemele au fost altele si probabil nici macar 10% atat de rele, insa demonii respectivi imi sunt perfect cunoscuti, din fericire, acum doar din amintiri.

    Intr-adevar, dragostea fireasca, atasamentul de sange, care s-a pierdut in timp e greu sa il mai recuperezi (ce sa mai zic de cea care n-a existat niciodata), chiar si dupa impacare, insa cea duhovniceasca, autentica, cred ca e mult mai fericita pentru cine o are.

    Insa la un moment dat, dupa un moment de profunda pocainta, atunci cand am inteles ca inca mai cautam iubirea fireasca pentru a inlocui alta, de acelasi gen, de care am fost lipsit, in loc sa caut pe cea de Sus, prin Sfanta Impartasanie, Dumnezeu m-a facut sa inteleg ca nu viata mea de pana atunci a fost cu adevarat rea, ceea ce nu am primit de la parintii mei, ci faptul ca mult timp nu L-am cunoscut si, chiar mult timp dupa ce L-am cunoscut, am continuat sa ma tin departe de El, cautand o falsa implinire intr-un plan pur pamantesc.

    Intr-adevar, El poate umple toate golurile si sterge lacrima de pe obrazul tuturor…

    Si nu de putine ori m-am gandit ce fel de om as fi fost daca as fi primit totusi acea dragoste fireasca iar in virtutea ei, parintii mei mi-ar fi servit de exemplu.

    Astazi lucrurile ar fi stat altfel si poate n-as mai fi ajuns sa cunosc ceea ce era nevoie sa cunosc ca sa fiu cu adevarat fericit.

    Ma mai gandesc uneori ca poate print astfel de suferinte Dumnezeu hotaraste sa intrerupa o linie a raului care altfel s-ar transmite din generatie in generatie.

    Acum parintii dvs. au un rugator fierbinte pentru mantuirea lor, iar in rest n-are sens sa mai comentez ca sa nu ispitesc cu slava desarta. 🙂

    Asta e un comentariu privat, as prefera sa nu apara dar daca considerati de cuviinta ca ar trebui poate sa fie pe blog, nu ma supar daca il publicati.

  • Doamnă Liliana Chiaburu,

    şi eu aş vrea să vă zăresc faţa…pentru ca să mă îndrăgostesc de frumuseţea sufletului dv.!

    Cam asta cred că înseamnă comunicare: să poţi vedea, în profunzimile lui, pe un altul.

    Vă mulţumim pentru fidelitatea cu care ne urmăriţi…şi pentru cuvintele dv. atât de liniştitoare pentru mine.

    Dumnezeu vă va da înzecit pentru miluirea cu care m-aţi miluit acum!

  • Domnul Alin,

    mesajul dv. era prea frumos…ca să rămână doar privat…

    Tocmai asta urmărim de 4 ani încoace la nivel online: să invităm, să scoatem din oameni adâncul lor de experienţă, să-i facem să se simtă binr vorbind despre ei şi despre oamenii din viaţa lor.

    De ce să se simtă bine? Pentru că îi înţelegem, încercăm să îi înţelegem şi mulţumim pentru delicateţea pe care o emană în jur.

    Da, fiecare lucru din vieţile noastre are un sens profund asupra viitorului nostru antum şi postum.

    Există o întrepătrundere dumnezeiască între toate evenimentele vieţii noastre…pe care o observăm, din ce în ce mai subtil, pas cu pas…

    Vă dorim un sfârşit de săptămână cât mai bun şi multă fericire în viaţa dv.!

  • pr. Mihai Burlacu

    Parinte, aveti copii? Sa-i iubiti mai mult ca pe orice. Va stiu din facultate, ati trecut printr-o experienta straina cel putin mie, incercam sa-mi imaginez experienta dvs. de exilat al iubirii parintesti, sa ma pun in pielea dvs.

    Nu am putut simula prea bine in mintea mea acest lucru, cu toate astea mi s-a parut ca pica cerul; foarte traumatizant… sunteti un luptator, m-a impresionat povestea dvs. Nu degeaba va cheama Dorin, ati fost Dorit.

    Cu respect, pr. Mihai.

    PS.Cand va sustineti teza? Am si eu un blog, http://www.st-symeon.blogspot.com/, tot teologie, mult mai mic, ceva basic.

  • Vă mulţumim pentru mesaj, părinte Mihai Burlacu, şi vă dorim numai bine!

    Teza a fost susţinută în februarie anul curent.

  • Ce bine ca ne-ati povestit, acum parca va simt mai aproape, va vad cu alti ochi. Dezvaluirea asta face mai mult decat un cv. Ce mult va iubeste Dumnezeu, parinte!

  • Asteptam de mult, fara sa stiu ca o astept, aceasta marturisire si va multumesc, pentru ca astfel m-ati izbavit de unele sminteli si inadvertente pe care le-am rumegat sporadic, la adresa dvs. Va cer iertare pe aceasta cale.

    Nu ca v-as intelege acum mai bine, dar parca mi-ati mai netezit putin din acea intrebare: de unde atata explozie, expansivism, de unde atata pornire de a va produce, de a starni sau de a nu lua in seama reactiile unora si multe altele.

    Aveam senzatia ca strigati din toti rarunchii sa va auda lumea-ntreaga: „Exist! Exist!” si v-am judecat pentru aceasta „lipsa de smerenie”, pentru faptul ca erati prea prezent, adesea jignitor de prezent – gandeam eu – in ceea ce faceti, scrieti, spuneti sau ganditi.

    Nu reuseam sa-l vad pe Hristos de dumneavoastra. Marturisirea dvs. imi permite sa-L vad acum pe Domnul viu si lucrator, si ma usureaza mult.

    Stiu ca aceste cuvinte scrise de dvs. pe blog sunt inceputul vindecarii relatiei dvs. cu parintii dvs. E un drum atat de lung, si e geu, mai ales ca iertarea lor se lucreaza de catre dvs., cel care nu ati fost iubit si dorit de catre ei.

    Iertarea presupune in primul rand o iesire din iluzie si din negare, deci din minciuna. Ati facut primul pas. Va trebui nu sa invatati sa iubiti – pe parinti, pe ceilalti – ci va trebui (credeti-ma ca stiu cat de imposibil e, dar de la Domnul cerem imposibilul, ca de aceea este el Dumnezeu si le poate pe toate) sa invatati treptat sa va lasati iubit de catre oameni.

    Sa deschideti treptat si cu grija portitele prin care aceasta Iubire sa intre si sa iasa. Pentru ca acel „eu nu am fost iubit” a devenit in acesti 31 de ani un adanc si insesizabil „eu nu pot si nu vreau sa fiu iubit” de catre „ei”.

    Acesti ei imbraca diverse forme. Si stim cata suferinta se naste si din neacceptarea iubirii. Umblam cu rana noastra cascata si in ea vin si se lovesc si alti, si altii, si altii. Rana aceea abisala a dvs. o vindeca Domnul Hristos la vremea potrivita, si prin mijloace numai de El stiute.

    Adeseori nu iertam pentru ca tragem inca mari foloase de pe urma „neiertarii”. Dar Domnul, la nasterea dvs., Atotputernic si Atotintelept fiind, a pus in dvs. inclusiv puterea si dragostea necesara de a vindeca aceasta rana pe care eu nici macar nu mi-o pot imagina.

    Va sunt intr-un fel recunoscator vazand ca exista cineva care a suferit mai multe decat mine si a gasit minunata binecuvatare si putere da a scapa satanizarii de care vorbeati, a gasit cumva calea catre El, s-a lasat gasit de catre El.

    Insa acum pericolul e de doua ori mai mare, pentru ca, ajuns la o cumpana, probabil ca Domnul va incearca precum pe Petru: „Ma iubesti tu pe Mine, Dorine?”.

    Dintr-un asemenea abis al suferintei prin care ati trecut, nu va mai puteti perimite sa iubiti cu iubirea lui Dorin (omeneasca si deci conditionala… daca -> atunci), ci numai cu iubirea Domnului, altfel mult veti mai rani si veti fi ranit.

    Am descoperit, pe propria-mi piele, ca dupa ce oamenii se adancesc teribil in patimi, pierd atat de mult legatura cu Dumnezeu incat devin incapabili de pocainta (se intaresc in rau).

    Dvs. stiti ce trebuie facut in legatura cu ei, dar poate nu sunteti pregatit sa o faceti. Nu trebuie sa le fiti preot lor, ci fiu. Daca veti dori sa le fiti preot, si nu fiu, nu-i veti castiga. E o asa de mare dragoste netraita intre dvs. si ei.

    Lepadati sutana intr-o zi, imbracati-va in pantaloni scurti si tricou, spuneti cateva ore puternice rugaciuni catre Mantuitorul si Maica Domnului, cumparati un buchet de flori identic cu cel din fotografie pentru mama dvs. si respectiv o palarie pentru tatal dvs. si faceti-le o vizita in care le cereti iertare pentru tot ce nu ati fost pentru ei, ca fiu, de-a lungul anilor.

    Cereti-va iertare pentru faptul ca aparitia dvs. la viata a fost o piedica a implinirii dorintelor lor. E greu, pentru ca trebuie sa nu primiti nici o farama de satisfactie din asta, altfel totul va deveni nelucrator. E nevoie de multa rugaciune.

    Pana la urma, Domnul stie ca indiferent cata suferinta am rabda, ea nu poate echivala cu pierderea unui suflet pentru vesnicie, intr-o intensitate si o durata a suferintei pe care toate vietile omenesti luate la un loc din toata istoria nu o pot atinge.

    Doar un suflet, intelegeti? Intreaga istorie a tuturor persoanelor umanitatii (ma refer la cea care a trait in timp), pusa cap la cap, cu toate frustrarile, suferintele, neajunsurile, crimele abominabile etc. nu justifica si nu contrabalanseaza nici pe departe vesnicia separarii de Dumnezeu a unui singur suflet, fie acela sufletul omului care m-a ranit cel mai mult si cel mai adanc in aceasta viata, carne din carnea mea, si sange din sangele meu.

    Va cer iertare pentru toate,

    Vasile Calin Dragan

  • Vă mulţumim frumos, domnule Vasile Călin Drăgan,

    pentru sinceritatea dv. francă şi pentru frumosul pe care îl emană comentariul dv.

    Faptul că îmi spuneţi aceste lucruri vă onorează…şi vă iert din toată inima, însă, în acelaşi timp, îmi arată că dv. sau poate şi alţii, au început să vadă în mine sau să caute în persoana mea un anume fel de idealitate…pe care ar trebui să îl caute şi să îl căutaţi, în definitiv, în dv. înşivă.

    Adică, dacă cereţi perfecţiunea de la mine şi puţine lucruri de la dv., îmi dau seama că vreţi să vă convingeţi sau să vă lămuriţi cine sunt…când întrebarea şi căutarea dv. ar trebui să fie: cine sunteţi pentru dv. înşivă.

    Aţi intuit foarte multe lucruri în ceea ce mă priveşte…şi mă bucur că Dumnezeu mă descoperă în inima dv.

    Însă, trebuie să înţelegeţi că abundenţa scrisului meu la nivel online, cât şi a celui de acasă, particular, nu vine din frustrare sau din dorinţa de a fi cunoscut…ci din dorinţa de a ajuta şi pe alţii, într-un timp cât mai scurt cu putinţă.

    Eu am conştiinţa, o trăiesc, prin toţi porii fiinţei mele, că timpul vieţii mele e scurt, foarte scurt.

    Tocmai de aceea mă grăbesc…

    E o grabă existenţială, graba de a îmbrăţişa cât mai mult pe oameni şi de a-mi exersa talantul.

    Dacă ne veţi urmări…vor fi lucruri mult mai dramatice sau mai spectaculoase decât cele pe care le-am evocat până acum…

    Sunt mult mai multe surprizele…

    Însă cred că suprizele şi dramele fac parte din viaţa oricui…şi toţi au ceva de spus.

    Mi-aş dori ca exemplul sincerităţii dv. să fie un lucru comun şi zilnic în relaţiile dintre noi, cunoscuţi sau necunoscuţi.

    Numai astfel, cred şi eu, ca şi dv., ne putem cunoaşte în mod esenţial.

    Dacă am scrie la noi pe bloguri şi am vorbi în mod esenţial, ca astăzi…s-ar arunca în aer multe păreri false pe car ele avem unii despre alţii.

    Vă dorim numai bine şi vă binecuvântăm din toată inima pentru sinceritatea de a mărturisi şi pentru bucuria de a împărtăşi din experienţa vieţii dv.!

  • Va sarut mana, Parinte.

    Aveti dreptate in cele spuse in legatura cu pretentiile mele si cautarea mea. Domnul sa va binecuvinteze lucrarea si sa va daruiasca timp. Cer si eu timp pentru pocainta si va multumesc pentru binecuvantare.

  • M-am regasit in foarte multe dintre aceste pagini, care pot fi ale vietii unei generatii … Multumiri pentru ele.

    In celelalte, ca o incurajare – si aici o sa esuez din nou in in ‘implinirea porun­cilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi! Nu indrazni sa-l inveti! Nu indrazni sa-l lovesti si sa-l mustri!’ a sfantului Ignatie Briancianinov – o sa vina si iertarea, si inmuierea inimilor, si toate celelalte, la vremea potrivita; probabil au mai trecut si altii prin asa ceva.

    Dar, Cine a avut grija de toate – si se pare ca a facut-o destul de bine in cei treizeci si ceva de ani de pana acum :)- o va rezolva si pe asta.

    Iar ca exemple de ‘partea plina a paharului’, fara conjunctura aceasta (greu de tras concluzii in viata ce e mai bine pentru noi!), nu stim daca altfel ar mai fi existat farmecul unei copilarii la tara, alaturi de bunici (cine a trait-o, stie ce inseamna) si cine stie ce alte subiecte am fi discutat.

    Iar pe de cealalta parte, conjunctura sociala in care au trait parintii nostri poate fi argument si scuza. De asemenea, ale unei generatii.

    Imi cer iertare daca ‘am sarit calul’, de obicei asa reusesc …

    Va doresc preotie mantuitoare, sanatate si toate cele bune,

    Marius
    ____________________________________________________
    Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare.
    (Sf. Ignatie Briancianinov – Despre inselare – http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sfantul_ignatie_briancianinov-despre_inselare.htm)

  • Vă mulţumim frumos, domnule Marius, pentru cuvintele şi mulţumirile dv., care ne-au bucurat inima…

    Da, lucrarea providenţiatoare a lui Dumnezeu ne poartă întotdeauna spre bine,pe toţi, prin toate necazurile vieţii…numai că cei prin care lucrează Dumnezeu ca să ne smerească…rămân de foarte multe ori fără prea mult folos.

    Dumnezeu se foloseşte de oameni, de draci, de bolile noastre…pentru ca să ne cizeleze. Însă demonii şi oamenii răi reuşesc să ne vindece pe măsură ce se înnegresc şi mai mult.

    Da, conjunctura socială a vremurilor trecute şi prezente…pot scuza multe…însă nu te pot scuza deplin, integral…

    Vă dorim numai bine, dv. şi familiei dv.!

    Cuvintele Dumnezeiescului Ignatie citate însă de dv. spun tocmai contrariul teoriei contextului: nu conjunctura te-a înnegrit sufleteşte…ci tu ai acceptat ca să fii negru.

    Dacă spun că nu am nicio idee greşită/ înşelare demonică…sunt plin de superbie.

    Dacă recunosc că sunt bolnav, că sunt păcătos…atunci, chiar dacă nu văd în mine ceva rău, la nivel major, la un moment dat… eu tot trebuie să admit că sunt păcătos, pentru că am avut gânduri neortodoxe, până când am învăţat să îmi diferenţiez/ despart gândurile bune de cele rele.

    Conştiinţa păcătoşeniei e tot una cu…conştiinţa că eşti pasibil de eroare sau că eşti mişcat continuu spre păcat sau că eşti în înşelare.

    Următoarea prelegere a cursului nostru online de Teologie Mistică Ortodoxă se va ocupa cu ce…nu este vedere dumnezeiască, adică cu vederea demonică, cu înşelarea spirituală.

    Iar cartea Sfântului Ignatie la care vă referiţi, tradusă de prietenul nostru Adrian Tănăsescu, va fi una dintre sursele pe baza cărora vom discuta problema viziunilor demonice.

    Vă mulţumim încă odată!

  • Am regasit cu bucurie astazi un acatist pe care nu l-am mai ascultat de ceva vreme, acatistul de multumire al mitropolitului Trifon de Turkistan, gasit printre lucrurile personale ale parintelui martir Grigore Petrov, prizonier in lagarele comuniste sovietice. Stiu ca il cunoasteti, dar va trimit acest prim icos, ca mi-a adus aminte de dvs.

    Venit-am pe lume prunc slab si neajutorat, dar Îngerul pãzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagãnul copilãriei mele. Dragostea Ta strãluceste de atunci peste toate cãrãrile mele, în chip minunat cãlãuzindu-mã cãtre lumina vesniciei. Cu slavã s-a arãtat, din prima zi si pânã acum, darurile Proniei Tale cele imbelsugate. Îti multumesc si îti strig cu toti cei care te cunosc pe Tine:
    Slavã Tie, Celui ce m-ai chemat la viatã,
    Slavã Tie, Celui ce mi-ai arãtat frumusetea lumii,
    Slavã Tie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul si pãmântul ca pe o carte a vesnicei întelepciuni,
    Slavã Tie, pentru vesnicia ce se aratã în lumea cea vremelnicã,
    Slavã Tie, pentru milele Tale cele arãtate si cele ascunse,
    Slavã Tie, pentru fiecare suspinare în încercãrile mele,
    Slavã Tie, pentru fiecare pas al vietii, pentru fiecare clipã de bucurie.
    Slavã Tie, Dumnezeule în veci!

    Hristos a Inviat!

  • Adevărat a înviat!,

    domnule Călin Drăgan şi să aveţi numai bucurii!

    Şi pe noi ne umple de multă bucurie dumnezeiască acest dumnezeiesc acatist şi ne regăsim bucuria în el, da, scris de un Sfânt Martir rus recent.

    Vă dorim numai bine!

  • Cea mai sensibila coarda a inimii mele a vibrat citind aceste randuri…

    Cate lacrimi de deznadejde, cate incercari ale sufletului, cate bucurii ale adancului, cate caderi si iarasi ridicari au venit si vor mai veni din aceasta sfasietoare taina a economiei Dumnezeiesti, a neiubirii parintelui catre fiu… dar ca cele mai frumoase flori sunt cele ale desertului…

    Pentru ca pretuirea celor mai scumpe picaturi ale izvoraselor de apa vie, numai ele o cunosc, o simt si o inmultesc…iar din aceasta taina se naste taina tainelor si paradoxul paradoxurilor: acolo unde a fost intuneric, se face lumina, acolo unde a fost neiubire, se picura iubire, acolo unde a fost durere, se naste dorul de daruire.

    Sunt foarte sarace cuvintele mele, pentru ca nu pot cuprinde decat in parte… iubirea Dumnezeiasca nu are limite…adancul lacrimilor noastre de acum sunt lumanari aprinse pentru vesnicie, pentru tot neamul…

  • Pingback: Predică la 37 de ani [31 octombrie 2014] | Teologie pentru azi

Dă-i un răspuns lui Marius Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *