Sfântul Antonie cel Mare şi pilda arcului
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Înţelegeri binecuvântate
din
Patericul Egiptean
(comentariu integral al textului)
2002-
*
Aş numi pasajul al 15-lea: fragmentul delicateţii. Sfântul Antonie e văzut de un vânător în timp ce glumea cu fraţii[1]. Vânătorul se sminteşte de gestul Sfântului Antonie, pentru că el vedea în sfinţenie şi în omul Sfânt un fel de stană de piatră, foarte serioasă şi care vorbeşte toată ziua din Evanghelie.
Dar Sfântul Antonie îl ia de-o parte pe vânător şi îi spune pilda arcului. Un arc întins până la refuz se frânge: aceasta e pilda arcului. La fel şi fraţii se plictisesc, îşi pierd gustul pentru viaţa cuvioasă, dacă toată ziua îi ţii în şah şi nu îi mai laşi, câte puţin, să se destindă.
Viaţa duhovnicească e cea mai normală viaţă. Noi nu prea înţelegem acest lucru. Nu îl înţelegem cu toţii. Nevoinţa trebuie să aibă şi lacrimi, dar şi bucurie. Ea trebuie să aibă şi frumuseţe pe lângă asprime. Ea trebuie să aibă şi câte o glumă isteaţă pe lângă acrivia slujbei şi a pravilei.
Exteriorismul vieţii monahale a unor monahi sau amabilitatea părut ortodoxă a mirenilor nu vor fi de acord cu aceste rânduri. Dar viaţa ortodoxă porneşte din adâncimile sufletului nostru, ale fiinţei noastre şi nu numai din minte.
Vânătorul s-a umilit. El a înţeles că nu trebuie să judece toate lucrurile în pripă. În acest context trebuie integrat şi I Cor. 2, 15: „Omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”. Nu pentru că nu ar putea să fie judecat, ci pentru că acesta nu gândeşte uşor despre lucruri, evenimente şi oameni.
Actele şi atitudinile omului duhovnicesc nu trebuie cântărite cu presupoziţiile omeneşti căzute. El gândeşte şi acţionează în Duhul Sfânt şi de aceea e nevoie de experienţă duhovnicească, pentru ca să înţelegi tâlcul faptelor şi al cuvintelor lui.
Însă observăm de aici, că nu toate smintelile sunt sminteli adevărate. Sminteala este consecinţa unui rău efectuat cu pasiune şi dezinvoltură, făcut fără pic de conştiinţă şi ruşine şi nu a unei fapte bune înţeleasă, interpretată greşit.
Eşti o sminteală pentru alţii când eşti găsit curvind sau furând – mai ales dacă eşti faţă bisericească, membru al ierarhiei Bisericii – dar nu şi în cazul când predici adevărul, iar cineva se sminteşte pentru că îi contrazici păcatele sau pentru că, pur şi simplu, nu înţelege ceea ce tu propovăduieşti.
Sminteala este o lucrare interioară, care te îndurerează, îţi clatină încrederea ta, te bulversează. Ea este însă provocată de păcat şi nu de adevăr. Însă, chiar dacă cineva ne-ar sminti prin fapta lui, ne-ar face să ne îndoim şi să ne întristăm, noi, pe baza smereniei şi a fraternităţii cu el nu ar trebui să ne panicăm prea mult, ci să ne rugăm şi să căutăm o rezolvare cât mai grabnică a stării noastre interioare.
Vânătorul, umilindu-se, s-a folosit. Fraţii, întărindu-se în convingerea că toate actele Sfântului Antonie au un sens duhovnicesc, chiar dacă ei nu le înţeleg întru totul, „au mers la locul lor” cu pace.
E observabil aici impactul benefic al înţelepciunii unui Sfânt. El nu produce panică când e ascultat. Face totul cu multă pătrundere şi înţelegere. Ţine cont de cei care îl ascultă. E o inimă mare pentru toţi, un bun sfătuitor, o povaţă calmă.
Parabola arcului, dacă ne-am însuşi-o cu toţii, ne-ar face să nu mai fim înfumuraţi fără rost, faţă de cei care ne sunt inferiori din punct de vedere intelectual şi duhovnicesc. Ne-ar face apţi de un dialog smerit, corect şi onest. Pentru că nu are rost să pretinzi că eşti altul.
[1] *** Patericul egiptean, în col. „Izvoare duhovniceşti”, Ed. Episcopia Ortodoxă Română a Albei Iulia, 1990, p. 9.