Frumuseţea dumnezeiască [1]

pr-prof-dr-john-breck

Apostolul Pavel mărturisea faptul, că „încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică puterea Sa cea veşnică şi dumnezeirea, au fost percepute în mod clar /limpede în lucrurile care au fost făcute” [Rom. 1, 20]. Iar aceste două calităţi, şi anume puterea şi dumnezeirea Sa, le putem adăuga frumuseţii dumnezeieşti.

Frumuseţea este un termen atotcuprinzător, fapt pentru care este aproape sinonim cu adevărul şi bunătatea. „Frumuseţea este adevăr/, adevăr frumos./ Da, aceasta e tot ce cunoaştem pe pământ şi tot ce avem nevoie să cunoaştem” [Keats].

Adjectivul grecesc calos poate fi tradus ori ca bine ori ca frumos. Însăşi cea mai importantă colecţie a spiritualităţii ortodoxe şi anume Filocalia, în traducere morfematică înseamnă „iubire de frumos”, lucru care face aluzie la „iubirea de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu Însuşi este Binele, de care se împărtăşesc toţi cei pe care El îi aduce întru existenţă.

Tocmai de aceea, filosofii ruşi ai secolului al XIX-lea, fiind plini de Duhul Filocaliei, au putut afirma faptul, că „frumuseţea va mântui lumea”. Însă frumuseţea despre care ei vorbeau nu era o frumuseţe statică, care să se caracterizeze prin aceea că este observată, şi, implicit, admirată.

Pentru aceasta trebuie să ai o putere interioară pentru ca să o poţi percepe…întru şi mai presus de ceea ce se vede, de expresia materială a obiectelor, tocmai pentru că e o surprindere a dimensiunii profunde a realităţii, deşi privim obiecte comune ale existenţei noastre. Din acest motiv, oameni aparţinând tuturor culturilor şi religiilor au avut experienţa acestei frumuseţi inefabile, transcendente, prezentă în oameni şi în lucrurile acestei lumi create de Dumnezeu.

Spre exemplu, în cultura japoneză există conceptul de wabi-sabi, un concept compozit, pentru că el combină în aria sa armonia, tăcerea, liniştea şi pacea (wabi) cu noţiunile de maturizare, demnitate şi har (sabi). Însă, adesea, frumuseţea este descrisă în acest sistem ca o imperfecţiune, întrucât concentrarea / focusarea estetică se face asupra a ceea ce poate părea a fi puncte slabe ale frumuseţii, în comparaţie cu un obiect perfect sau cu un sistem perfect, pentru că se priveşte un ciob dintr-o ceaşcă făcută din porţelan fin, o floare ofilită dintr-un aranjament floral sau se meditează asupra faptului, că toate lucrurile, în cele din urmă, sfârşesc prin moarte.

Dacă gândesc că toate acestea sunt imperfecte, atunci nu fac altceva decât să propag o idee greşită. Pentru că, în această perspectivă asupra lumii din cultura japoneză, adevărata perfecţiune constă tocmai în acele detalii procurate de realitatea concretă şi care, în definitiv, se disting ca unicate, pentru că cioburile pot fi văzute ca mostre de naturaleţe sau ca mostre de realitate, realitate care este, în străfundurile ei, simplă, smerită, plină de pace, de frumuseţe, de bine.

Dedesubtul acestei ordini artificiale a lumii noastre noi trebuie să indicăm lumea reală, adică frumuseţea naturală, cea plină de farmec, care este perceptibilă numai de cei care pot pătrunde cu vederea însăşi esenţa şi valoarea lucrurilor create cât şi a persoanelor umane. Numai astfel de privitori ai realităţii, ai realităţii în integralitatea sa, a fiecărui aspect al creaţiei sunt în stare ca să primească revelarea Frumuseţii ultime, adică a Bunătăţii ultime.

Unii părinţi ai Bisericii, ca Ambrozie şi Augustin au mărturisit, că orice lucru cu adevărat frumos şi orice om cu adevărat frumos sunt o epifanie / o revelare a frumuseţii dumnezeieşti, o cale de a cunoaşte pe Dumnezeu.

Potrivit Hexaemeronului Sfântului Vasile cel Mare –  care tratează zilele creaţiei din referatul biblic al Genezei –  după fiecare zi a creaţiei, în care El a adus toate de la nefiinţă la fiinţă, se subliniază faptul, că: „Dumnezeu a văzut că este bine”. La finalul celei de a 6-a zi a creaţiei Dumnezeu a revăzut toate pe care le făcuse şi cartea Genezei spune: „şi a privit Dumnezeu şi iată că [toate] erau foarte bune” (Fac. 1, 31). Însă cuvântul care este redat aici în limba greacă, acel calos despre care vorbeam la început, poate fi tradus şi ca „frumoase„, adică „erau foarte frumoase„.

Astfel, aici nu se subliniază altceva, decât că creaţia reflectă frumuseţea Creatorului ei şi de aceea e frumoasă, plăcută şi bună.

Dar, poate că în spiritul conceptului de wabi-sabi, putem continua exegeza noastră la referatul Genezei şi în capitolul al 2-lea, unde avem de-a face cu păcatul neascultării lui Adam înaintea Domnului Dumnezeu şi, inevitabil, cu consecinţa lui, aceea a expulzării sale din grădina Paradisului.

Frumuseţea creaţiei însă este tulburată de păcatul omenesc. Cu toate acestea însă, lucrarea creatoare a lui Dumnezeu îl îmbrăţişează şi pe omul căzut, pe cel care fusese creat după chipul lui Dumnezeu, cu scopul declarat  de a-l restaura ca persoană în relaţie cu Viaţa tuturor.

Din acest motiv, creaţia lui Dumnezeu nu ne revelează numai puterea, dumnezeirea şi frumuseţea Sa, ci, în acelaşi timp, ne face să cunoaştem şi scopul ultim al lui Dumnezeu cu lumea, pe acela de a scoate lumea şi pe oameni de sub „stăpânirea întunericului”, adică din păcat, din stricăciune şi de sub robia puterilor demonice şi să le mute întru „Împărăţia iubitului Său Fiu” (Col. 1, 13).

De aceea, încă dintru început, mântuirea prin Hristos este implicată în actul creării lumii. Crearea şi mântuirea lumii fac parte din „planul lui Dumnezeu” cu creaţia Sa şi acest plan, mai presus de toate, cred că revelează esenţa frumuseţii şi a bunătăţii dumnezeieşti.

În frumuseţea creaţiei, deopotrivă frumuseţea lumii create de Dumnezeu şi frumuseţea oamenilor, ni se desluşeşte, de fapt, ce este desăvârşirea. Fiind creaţi pentru viaţă, paradoxal, noi alegem moartea şi consecinţele acestei alegeri nu e numai înstrăinarea şi separarea veşnice de El. Noi introducem prin aceasta o întunecare în creaţie, care se transformă într-o fatală deformare / distorsionare a creaţiei, pentru că obscurizăm, de fapt, frumuseţea noastră primară, care era amprenta noastră personală.

Eliberându-ne de consecinţele acestei întunecări a firii noastre, de imperfecţiunea pe care ne-am agonisit-o, Dumnezeu intră în creaţia Sa cu această „imperfecţiune”. Răspunzând orbirii noastre prin frumuseţea naturală şi prin taina pe care o revelează, Dumnezeu, în persoana Fiului Său dumnezeiesc, Se pune pe Sine, de bunăvoie, sub ultima imperfecţiune, sub ultima ultragiere a frumuseţii şi a bunătăţii dumnezeieşti.

El ia asupra Sa oroarea şi agonia răstignirii. Şi făcând aceasta, El transformă Crucea, dintr-o imagine a torturii şi a morţii într-o exprimare plenară a iubirii dumnezeieşti şi a darului vieţii dumnezeieşti. Creaţia a fost tulburată de imperfecţiune prin păcat, cel care a introdus tulburarea în creaţie. Însă prin moartea şi prin învierea lui Hristos, creaţia s-a reînnoit şi s-a restaurat într-o bunătate şi mai mare, într-o frumuseţe şi mai mare, decât cea pe care creaţia a cunoscut-o „întru începutul” existenţei sale.

Frumuseţea dumnezeiască vine la noi prin intermediul imperfecţiunilor noastre, în viaţa şi în lumea noastră. Dacă putem privi frumuseţea pământească într-o frunză ofilită, într-o ramură ruptă, într-un covor uzat sau în zbârciturile de pe feţele bunicilor noştri, atunci nu suntem departe de puterea de a vedea, din spate sau prin intermediul vieţii noastre de zi cu zi, izvorul a toată frumuseţea adevărată. Dacă putem observa, prin toate acestea, frumuseţea, atunci nu suntem departe de vederea lucrurilor celor bune, adică de strălucirea şi de frumuseţea lui Dumnezeu.

Cf. sursa.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *