Lună: aprilie 2009

*

13. 03. 1996

Cred că unul dintre motivele scrierilor mele este acela al începutului. Îmi place începutul. Îmi place să încep. După ce încep sunt sigur că voi spune ceva din ceea ce cred, din ceea ce am în mine.

Pe parcursul scrierii îmi vin ideile care îmi trebuie, chiar dacă, uneori, mai sunt şi excepţii.

Oboseala şi stresul intelectual îmi provoacă multiple carenţe în scrisul meu şi în domeniul interpretării.

Pentru că încep să scriu oricum m-aş simţi şi în orice stare aş fi, am observat că acest lucru a început să-mi dăuneze.

Nu stau prea mult ca să mă gândesc la subiectul pe care îl tratez şi nici nu reflectez prea mult la ceea ce am să fac.

În felul meu sunt un luptător cu timpul, care caută să-l învingă tot timpul.

*

Mă indispun, din ce în ce mai mult, conversaţiile prea facile. Savurez însă discuţiile despre problemele esenţiale ale omenirii. Îmi plac oamenii care ştiu să pună întrebări şi, mai ales, cei care ştiu să se întrebe dureros.

*

Momentele de descreţire ale frunţii sunt relaxante şi întăritoare pentru mintea mea. Mă simt bine între oamenii care ştiu să-şi folosească aptitudinile lor spre a se amuza frumos, vivace.

Voia bună este un tonifiant în orice moment greu al vieţii, însă, pentru gânditori, lucru acesta este pentru puţin timp.

Gânditorul nu poate fi niciodată (aproape niciodată) liber. El reflectă fiecare secundă prin filtrul conştiinţei sale spre binele operei pe care o înfăptuieşte.

Mă simt consacrat spre gândire şi meditaţie, spre creaţie, spre aprofundarea continuă a problemelor „curente” ale spiritului uman. Acestea sunt problemele din tot timpul, deşi unele sunt ale momentului.

Mă simt chemat sau, după cum spunea Eliade, „simt chemări” pentru a fi în mijlocul evenimentului, al fenomenului, al tainei.

Îmi place să vorbesc numai în momentul în care simt că trebuie să „fiinţez” – după cum spunea Noica –  o idee.

Ideea, pentru mine, înseamnă totul sau aproape totul. O idee este de aur când este pe gratis şi este de sânge sau din tine când te canoneşti să o smulgi, zile în şir, din fiinţa ta.

Ideile mele sunt crâmpeie din mine, sunt părţi din mine aruncate în lume, cum  spunea Heidegger. Eu le arunc şi le las să rodească. Nu ştiu câte seminţe vor face rădăcină, însă, mă consolez cu faptul, ca măcar una să prindă.

*

Am citit, într-o după amiază, pe peretele unei şcoli, un fragment din D. D. Roşca despre sistemul filosofic, care m-a influenţat mult. De atunci am rămas în mine cu un fior al războiului faţă de sistem, faţă de ceva ermetic.

„Cine se înfrânge se are pe sine”, spunea dictonul. Însă „nu vreau să mă răscol împotriva lui Dumnezeu”, cum spunea Noica despre Blaga, pentru că nu trebuie să mă opresc la ceva, care nu mai are devenire iar sistemul filosofic înseamnă ceva desăvârşit.

Nu am încercat să teoretizez un sistem. În situaţia de faţă nici nu cred că aş fi în stare. În faţa unei asemenea munci titanice mi se pun multe obstacole, pe care nu le pot soluţiona.

Una dintre problemele esenţiale ar fi cosmologia, pe care nu ştiu să o prezint „filosoficeşte”, cum spunea nu ştiu care filosof.

*

La baza tuturor scrierilor valoroase cred că trebuie să stea, în primul rând, revelaţia, inspiraţia sau genialitatea. Fără aceste „motive” majore nu pot să văd cu ochi buni o scriere anume.

Îmi place foarte mult să simt ceea ce a simţit scriitorul şi pentru această simţire mă pregătesc anume, din timp, pentru ca să fiu la înălţimea mea, a cât pot eu, pentru ca atunci când citesc, să pot oglindi, în fiinţa mea, starea lui de spirit.

Cred că acesta este rolul pe care trebuie să îl joace un bun cititor: să se pregătească spre înţelegere şi nu cu înţelegere, nu cu idei preconcepute. El trebuie să se deschidă textului pe care îl va parcurge.

Cititorul trebuie să se transpună în naraţiune sau să se pună în locul scriitorului, pentru ca să simtă cum este scriitura şi care e starea, starea profundă a scriitorului. Adică ce îţi spune cartea şi cum vrea să se transmită, în fiinţa ta, autorul?

*

Cu cât ştii să te înţelegi, cu atât poţi să citeşti şi, mai ales, poţi să scrii.

*

E foarte interesant să înţelegi din comportamentul femeilor ceea ce cred despre ele însele. Importanţa pe care şi-o arogă fiecare demonstrează simpatia pe care au primit-o sau o primesc din partea numitor persoane.

Le place să fie interesante atunci când ştiu că produc fascinaţie. Singurul lor mare defect însă este marea superficialitate în gândire, de care, foarte multe, suferă amarnic. Ar merita, sincer spun, fiecare dintre ele ceva mai bun.

*

Cum simte un ateu? Singurătatea profundă este primul reflex al lui de a fi. Însă se complace în această stare tocmai pentru că vrea să fie aşa.

Simte în el întuneric: unul imens şi nedefinit. Însă, la o extremitate a întunericului vede o lumină difuză, dar de care se teme.

Există Dumnezeu? Există altceva veşnic?

De aceea nu poţi fi ateu din tot sufletul. Te întorci înapoi, la ceva din însăşi fiinţa ta. Însemnări din 14. 03. 1996.

*

Portret moral. Bogdan I. luptă pentru a câştiga dreptul care i se cuvine, pentru faptul de a fi socotit bun. În această luptă întâmpină greutăţi familiale şi morale.

Fratele lui pleacă la mănăstire pentru un anumit timp. Se întoarce de acolo cu dorinţa de a se realiza ca pictor bisericesc.

Greutăţile sale, plus alte carenţe ale lui (de care şi-a dat seama în ultimul timp) îl irită enorm. Psihicul începe să-i cedeze. Dă semne de nervozitate…

Îşi fixează privirea undeva şi nu mai aude nimic în jurul său. Vorbeşte, de multe ori, pentru sine sau, atunci când stai lângă el…îl vezi că vorbeşte de unul singur…

*

Ceea ce am observat în ultimul timp e că îmi uit „prietenii” imediat. Când aflu că ei au fost nişte miei cu blană de vulpe…amintirea lor mi se suspendă. Devin pentru mine nişte străini mai străini decât străinii.

*

Tipul avarului. El ştie întotdeauna cum şi când să profite  de ocazie, adică de oameni. Ştie să linguşească. Ştie să câştige din orice fleac, din orice lucru fără o prea mare importanţă.

Cunosc avarii după ochi, după ochii extremi de mobili, de răi şi de răzbunători. Sunt slabi şi posaci când sunt singuri şi nişte hiene când sunt cu alţii. Ştiu să vorbească mult, unii, dar cu abilitatea extremă de a nu spune nimic despre ei înşişi. Mai ales ştiu să se dezvinovăţească cu „îngăduinţă”, cu o maliţiozitate drăcească.

*

Observ în fiinţa mea o plăcere sporită spre a citi jurnale personale. Nu îmi plac intimităţile pentru ele însele ci transmiterea de înţelepciune, de experienţă, din cele mai viguroase sau firave exprimări.

Îmi place să înţeleg „altfelul” oamenilor, cum au trăit şi au exprimat ei ceea ce au trăit. Nu îmi place ca să mă regăsesc pe mine în alţii ci să îi regăsesc pe alţii în mine.

Îmi place să văd cum se formează ideile lor şi cum le adâncesc la modul personal.

Din acest motiv, mă sperie doar timpul când nu o să mai găsesc lucruri noi, foarte noi sau când n-o să mai am la ce să mă gândesc… Oare?!

*

Nu pot să înţeleg cuminţenia doctă ( a se citi: parşivă) în ruptul capului. Îmi este greu să înţeleg cum gândesc aceştia tot ce e în jurul lor. Ei par întotdeauna „nevinovaţi” şi „simpli”.

Aceste lucruri, aceste măşti nenorocite, pe care şi le trag oamenii până în sânge, mi-i fac greţoşi. Însă ei cred că sunt…”incognoscibili”.

*

Încep să mă apropii – o simt –  spre o altă cotitură din viaţa mea. Simt că trebuie să fac o traversare, peste un pod esenţial. La capătul podului se întrevede un nou drum.

*

15.03.1996

Astăzi am primit ideea: inspiraţia caut-o în  însemnările tale pentru poezii. Când am să reîncep să scriu, am de gând să locuiesc într-un mediu mai calm şi, neapărat, singuratic.

Idealul meu de acum: muntele, lacul, liniştirea. Însă de unde toate acestea?!

Mă tentează ideea părăsirii… Mă atrag noi lucruri, lucruri tari…

În visele mele mă văd plecat în „străinătate”. Asta înseamnă…”dor străin”?!

*

Apropierea de oamenii pe care îi iubesc, îi admir şi mă iubesc şi mă admiră, mă opreşte, de fapt, ca să îmi îndeplinesc „geniul” meu, vorba lui Eliade. Atmosfera aceasta „plină de afecţiune” mă moleşeşte mental cât şi fizic. A început să îmi facă rău dragostea.

Elogiile pe care le primesc şi entuziasmul unora pentru mine mă copleşesc şi mă sustrag de la lucru. Aceste manifestări, foarte plăcute, ale iubirii lor, mă îmbată…şi apoi îmi pare rău pentru ele. Soluţia: fugi de oameni, dacă vrei să creezi mult şi bine!

*

Starea spiritului meu se adânceşte în rău. După masa de seara, mi-am reamintit că am mai trecut de trei ori prin astfel de stări spirituale. Însă nu mă tem, pentru că ştiu că după aceste turbulenţe apare soarele, ca după ploaie.

„Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”… E timp şi pentru mai bine… 15. 03. 1996.

*

Mă simt sărac în idei. Trebuie să joc însă până la ultima carte.

*

Cum ajung să extrag abstractul din concret? Am văzut asta la Nichita [Stănescu]. Nichita e cel mai bun la abstractizarea realului. Însă eu nu înţeleg cum se face…

*

Nu înţeleg: există oameni care nu vor să fie băgaţi în seamă, dar nici nu le place însă să tacă din gură. Te mai înţeapă, aşa, din instinct…

Şi asta, observ adesea, că nu tace cel care îţi e inferior, în mod net…

*

Am început să întrevăd existenţa de „sub cuvinte”. Se dezgroapă din mine părţi în care nu am călcat niciodată. În aceste spaţii nu a intrat nimeni, nu m-a văzut nimeni, nici măcar eu. Mă simt ca un deşert, în care văd cum intră primul vânt, prima adiere care stârneşte pustia.

*

Văd în mine muntele. A apărut muntele, incomparabilul, sublimul. Iar eu sui şi cobor, sui şi cobor… Liftul lui Eliade se dovedeşte adevărat. Adică sus sau jos e totuna, dacă mergi, dacă nu te opreşti.

*

Există un „neant al existenţei” care creează în fiecare din noi. Momentele de vedere ale acestui neant sunt…o pace adâncă. Din acest neant ies marile opere ale lumii. Să ne aducem aminte că Dumnezeu a creat din nimic.

*

Râsul scoate în evidenţă –  în excesul său, la cote maxime – cea  mai veridică faţă a oamenilor. Atunci vedem dedesubtul omului ţâşnind la vedere.

*

Cred că al treilea volum de poezie o să se cheme: Metafizica sensului.

*

16. 03. 1996. Iraţionalul nu se poate înţelege? Ce e creaţia artistică? „Coborârea în Infern” împreună cu Marin Preda. „De unde atâta ură?”. Pedagog… Cine este pedagog?

*

Să conduci acţiunea spre demonstrarea unor lucruri.

Durerea spirituală doare mult de tot.

Drama intelectualului care nu se poate complace în mediocritate.

Entuziasmul de început. Prea multă speranţă, care va fi gâtuită cu admirabilă indiferenţă.

*

17. 03. 1996. Pot să scriu despre…anti-creaţie? Adică despre inhibiţia mea. Ea mă dezolează, mă îngrozeşte şi mă însingurează. Intru în această stare inconfortantă, mai ales, după citirea unor anume poeme, care au la bază sentimente dramatice.

Însă nu îmi pot exprima ce simt…deşi m-am exprimat în chip şi fel. Morala: în actul creaţiei să fii tu însuţi, când simţi că vrei să fii. Dacă te iei după critici…se alege praful de toate sentimentele tale pline. Drama scriitorilor mici e aceea că cred mai mult în alţii…decât în viaţa care izbucneşte în ei.

*

Am momente când inventez probleme interesante. Poate că ăsta îmi e şi rostul: cel care întreabă.

*

Adevărul se găseşte de la sine, fără prea mult efort. Trebuie numai să aştepti momentul potrivit. Cred că am nevoie de multă destindere. Am să încerc să distrug cochilia mea de fier, în care timpul mă închide. Trebuie să fiu puternic.

*

Una din bolile mele incurabile: a aprofunda continuu problemele care mă dor. Văd cum în mine mai multe tendinţe, părut antagonice, se armonizează.

*

Nu ştiu când am să găsesc ideea, care să-mi servească, pe tavă, sensul.

*

Ceea ce am scris până acum simt că mă reprezintă prea puţin. Poate, pe viitor…

*

Mă simt legat, ca printr-o vrajă, de o domnişoară (prietenii mei spun că e ţigancă). O văd venind la Biserică. Fata asta are ceva irezistibil, pe care nu-l găsesc la alte fete. Mă leagă de ea o fascinaţie aparte. Ochii, gesturile, zâmbetul ei mă cheamă, parcă, tot timpul.

Simt că mă cheamă lumina ochilor ei, liniile feţei, mişcările trupului ei, însă nu pentru erotismul trupului, ci pentru obscurul sufletului ei. Simt că nu o înţeleg: asta mă intrigă şi mă fascinează în acelaşi timp.

Nu am o pasiune pentru ea, dar mă obsedează. O cheamă Adina, aşa mi s-a spus. Nu am vorbit niciodată cu ea. Prin ea încep să o înţeleg, atât de bine, pe Maitreyi a lui Eliade.

Partea din mine, care iubeşte exoticul, se pare că iese la suprafaţă. Care va fi însă urmarea?

*

Când am să mă regăsesc pe mine însumi, cred că numai atunci voi putea să scriu „autentic”. Şi, sunt ferm convins, că am să-mi dau seama, cu vârf şi îndesat, când voi fi autentic.

*

19. 03. 1996. De oamenii geniali trebuie să te apropii numai umilit şi cu inimă curată.

*

21. 03. 1996. În mine există „locul tăcerii”, pe care l-am exprimat în diverse moduri. L-am exprimat cântând, scriind poezie, în dragoste, în linişte, în conversaţie…

*

23. 03. 1996. Niciun scriitor nu poate fi adevărat, dacă nu are tendinţa, de câteva ori în viaţă, ca să distrugă tot ceea ce a creat cu atâta patos. După aceste încercări grandioase te întorci un alt om, mai puternic, mai sigur pe tine, mult mai realist, pentru că ştii că poţi, că ai putea să renunţi la tine însuţi.

*
Gândul consolării este acela, că mâine poţi spune ceea ce ai de spus.

*