Zi: 1 aprilie 2009

Grija prafului şi adevărul vocaţiei aglomerării

2 comments

e-sigur

În ciuda faptului că suntem „pământ şi cenuşă” [ghi che spodos, cf. Fac. 18, 27; LXX], cea mai mare oroare pe care o trăim atunci când vine cineva la noi e…????: să nu existe praf pe lucruri, să nu existe murdărie în casă… ci totul să fie aerisit, curăţat, pus la punct.

Curăţenia însă e mai mult o problemă morală,  decât una organizatorică.  Receptarea prafului ca oroare, ca lucru ruşinos, are de-a face cu neacceptarea ontologiei noastre până la urmă.

Pentru că, dacă privim din unghi strict estetic invitarea unui om în intimitatea noastră…atunci, în subsidiar, dorim ca totul să se facă după placul nostru, adică după intenţiile sufletului nostru…în disociere marcantă de trupul nostru, care are provenienţă terestră.

Dihotomia dintre trup şi suflet în viaţa noastră e la ea acasă…atunci când curăţenia e numai estetism şi nu şi interrelaţionare.

Am observat, probabil că şi dv., că fotografiile personale pe care oamenii le ridică la nivel online sunt, cel mai adesea, regizate sub aspectul…esteticii. Frumosul estetic…este un frumos căutat, care apare sau e găsit…numai în anumite momente faste pentru noi.

Tocmai de aceea o fotografie regizată a Madonnei e una, e un lucru frumos…pe când fotografia de tip paparrazi este, cel mai adesea, o fotografie care o defavorizează. În prima, Madonna e tânără, frumoasă, apetisantă şi la 50 de ani…pe când în ochii paparrazilor apar vergeturile, cearcănele, urâţenia.

Tocmai de aceea impresia adevărată despre noi…nu apare atunci când ne ascundem sub trena estetică a detaliilor aranjate şi nici atunci când zâmbetul nostru e clar şi părut angelic. Omul are vocaţia insolitului şi, deopotrivă, pe aceea euristică şi tocmai de aceea caută, dincolo de ceea ce vede sau aude de la noi să treacă de…imaginea cu care noi ne legitimăm.

Când însă suntem găsiţi reali, adevăraţi, când imaginea pe care oamenii o aveau despre noi e înţeleasă ca fiind mai simplistă decât ceea ce găsesc…atunci trăiesc paradoxul aglomerării, care e paradoxul însuşi al vieţii.

Cărţile care reduc realitatea la ceva uşor de perceput şi de înţeles…sunt cele care distrug aglomerarea existenţială, contrariile reale. Marii oameni ai istoriei, dimpotrivă, sunt incatalogabili tocmai pentru că nu pot fi definiţi uşor…în aşa fel încât definirea lor să şi corespundă realităţii.

Şi cine sunt marii oameni ai istoriei? Un răspuns concis: cei care au făcut, în scurt timp şi într-un mod uluitor de complex, foarte multe lucruri. Viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul, a lui Eminescu sau a lui Dali, spre exemplu, sunt trei vieţi de oameni care s-au consumat profund şi măreţ. Bineînţeles nu îi egalizăm pe cei trei ci observăm numai acest lucru, în primul rând: că au creat enorm de mult în scurt timp.

O concentare, o experienţă profundă, o cizelare de sine uluitoare. Şi Sfântul Maxim şi Mihail cât şi Salvador au fost nişte personalităţi puternice şi cu opinii viguroase, pentru care au suferit enorm. Viaţa lor a avut vocaţia aglomerării, a proiectelor multiple. Proiectele lor au fost duse, în cea mai mare parte, la bun sfârşit.

Dacă aprofundăm subiectul realei vocaţii a aglomerării observăm că ea se naşte în personalităţile cu multă vitalitate la nivelul vieţii şi al ideilor. Ideile se nasc dintr-o experienţă profundă şi nu viceversa. Nu poţi să aduci idei, să cumperi idei…ca să ai o viaţă mare. Tocmai de aceea, la şcoală, elevii sunt învăţaţi prost, că dacă memorează o poezie sau citesc un roman…vor devenii şi scriitori.

Însă scriitorii se nasc nu din citit…ci, paradoxal, din trăit. La fel şi teologii, şi doctorii, şi avocaţii adevăraţi: primordială este experienţa, practica, experimentarea, fără de care studiul nu se poate prinde în fiinţa noastră, pentru că nu are rădăcini.

Istoria însă ne arată un lucru dramatic: cel mai adesea au fost marginalizaţi sau defavorizaţi oamenii cu experienţă reală. Au părut prea complecşi pentru criterii strâmbe de selecţie. De aceea istoria perpetuează nonvaloarea mai degrabă decât valoarea personală…pe premise estetice sau non-revoluţionare.

Frumosul aranjat este un frumos care nu…înspăimântă pe nimeni. O tânără coafată, fardată, manierată, şablonată, care nu îţi spune nimic special, nimic devastator de interesant – ca să dăm un exemplu apropiat pentru toţi…e frumoasă, atrăgătoare…dar nu răpitoare. Pentru ea, ca bărbat profund, nu ai face nebunii, nu te-ai da peste cap…ci ar fi cineva oarecare, pentru că e o formă estetică fără conţinut ideatic şi experimental.

Oamenii însă cu vocaţia aglomerării, cu trăiri şi proiecte tumultuoase, pe care mai şi ştiu şi mai şi pot să le împlinească sunt prin propria lor prezenţă oameni revoluţionari…şi ei sunt cel mai adesea marginalizaţi, tocmai pentru că trebuie să schimbi sistemul, vrând nevrând, în jurul lor.

Ei nu se pot încopcia în sistem…ci ei pot aduce viaţă în sistem sau schimba, în mod fundamental un sistem, o breaslă, percepţia asupra unei vocaţii anume, asupra unei îndeletniciri. Nu tinerii –  a se reţine!, nu orice tineri pot aduce schimbări fundamentale într-un sistem de activitate, într-o vocaţie anume, ci numai anumiţi tineri, care au experienţă peste medie, excepţională.

Frica de tinerii excepţionali e frica de adaptare la nou. Şi cine nu se poate adapta la nou nu poate fi cu adevărat revoluţionar, pentru că nu se simte chemat pentru ceva anume. Ceea ce noi am numit vocaţia aglomerării Sfânta Evanghelia numeşte talant. Şi talantul, vocaţia, forţa personală sunt expresia întregii noastre personalităţi puse în slujba unei aspiraţii profunde.

Nu poţi să faci o Românie nouă şi nu poţi să înnoieşti viaţa Bisericii şi nici să relaţionezi foarte bine Biserica cu Statul şi cu Poporul în integralitatea lui, dacă nu ai oameni cu care să schimbi mentalităţi, cu care să demarezi viitorul, cărora să nu le fie frică să lucreze şi să se exprime la modul personal.

Estetizarea vieţii…duce numai la ororarea de praf, de cuvinte, de exprimări personale. Pentru ca să trecem de la imaginea prefabricată…la interrelaţionare interpersonală, trebuie să nu ne fie frică să ne privim în faţă şi să vorbim despre ceea ce suntem şi vrem noi cu adevărat.

Relaţia plină de intimitate şi de frumuseţe e relaţia care pune pe ultimul loc grija faţă de praf, grija la cuvinte, grija la etichetă şi e interesată…de noutatea experienţei, de adevărurile profunde reciproce, de ceea ce suntem noi şi nu de ceea ce părem a fi noi.

Suntem pământ  şi cenuşă…dar, în acelaşi timp, după sufletul nostru…suntem un continuu zbor şi dor către perfecţiune, către inefabil, către noutatea nemaivăzută şi nemaiînţeleasă. Tocmai de aceea suntem plini de multe simţiri vii, suntem aglomeraţi, ticsiţi cu doruri fără seamăn.

Nu e nicio contradicţie între praf şi inefabil. Amândouă fac parte din cuprinsul mereu lărgit al experienţei şi al aspiraţiei noastre după eternitatea lui Dumnezeu, care este însăşi expresia noastră ontologică.

Noi calamităţi pentru TPA

2 comments

o-lumina-pentru-voi

Auxiliarele platformei noastre…par să fie bătute aprig de criza financiară actuală. Astfel, în 2008, prin desfiinţarea lui Ringo (bază pentru fotografii)…am mutat toate fotografiile în Zorpia, în acest folder, pe care le-am recuperat de pe Ringo şi care sunt publicate pe Teologie pentru azi.

Nu am reuşit nici până acum să le repunem pe TPA . Dacă nu găsiţi aici unele fotografii şi fac aluzie la Ringo…le găsiţi acolo.

Prima calamitate a anului 2009…a fost cea de pe Trilulilu, despre care am scris aici. Au desfiinţat filele care li s-a părut că nu au rating…şi apoi au motivat că s-a produs o eroare. Tocmai de aceea, spre exemplu (pentru că se tot caută) toate filele care ţineau de întronizarea ÎPS Irineu al Olteniei ca mitropolit…ne-au fost şterse…fără niciun anunţ…dar şi multe altele.

Odeo a fost invalid până astăzi. Ne bucurăm că au revenit în prim-plan. Însă marea noastră dramă o constituie acum Podcasturile de pe 2008-2009, care sunt vreo 200-300, după cum ştiţi, dar…platforma este în refacere de vreo lună şi ceva. Sperăm să fie în refacere şi nu în faliment total…pentru că astfel se pierde o imensă parte din lucrurile noastre.

În locaţia ultimă citată avem jumătate din predici, exegezele eminesciene, aproape toate exegezele la imnele simeoniene…

În concluzie, dacă nu mai găsiţi ceva pe platforma noastră…nu ni se datorează nouă acest lucru! Noi lucrăm pe platforme gratuite…de aceea toate aceste drame dezavantajoase.

Vă mulţumim pentru că ne sunteţi aproape…şi ne pare rău că nu mai putem reface, într-un timp scurt şi, poate, nici pe termen lung…toate aceste pierderi imense, care vin unele după altele.

De aceea vă sfătuim să salvaţi în computerele dv. imaginile, articolele, filele video şi audio pe care le edităm, să le puneţi pe DVD-uri…pentru că, oricând se poate produce….un dezastru irecuperabil.

Notesul sau Însemnări din 1993 [1]

One comment

pe-lac

Am regăsit, cu multă mirare şi candoare în acelaşi timp – pentru că le uitasem cu totul – două Notes-uri pline…cu însemnări din 1993. Adică ce citeam şi ce îmi notam în primii ani de după revoluţie, pe când eram elev la seminar.

two-notes

***

Primul Notes

1. Invitaţie la vals, de Alexandru [Mihail] Drumeş. O poveste de dragoste între doi studenţi, care se încheie cu o dramă: moartea unuia dintre ei, a fetei.

2. În căutarea ultimului mohican, de Steve B. Mildow. Un roman  din ciclul Policer story. Un detectiv îl caută pe un mohican, adică pe un indian, care furase o maşină cu 24 de tone de obiecte de muzeu. Obiectele, de fapt, formau un sat  indian în integralitatea sa, cu tot ce îngloba acesta şi costau 20 de milioane de dolari pe piaţa neagră.

3. Poemul Luceafărul al lui Mihail Eminescu a fost inspirat de Sfânta Evanghelie după Ioan. [Toate aceste însemnări erau făcute în urma lecturării a divere materiale…însă nu le-am trecut sursa, pentru că, la acea dată nu mă interesau astfel de amănunte. Atunci eram avid să ştiu…şi, mai deloc, să inventariez, în mod minuţios, datele pe care le aveam, pe care le găseam n.n.].

4. Regele unei ţări ploioase: un roman poliţist, în care un detectiv particular urmăreşte un mare bancher, care plecase de acasă fără să lase vreun înscris. În drumul său acesta întâlneşte o tânără domnişoară, cu care îşi petrece ultimele zile de viaţă, într-o vilă la ţară, unde se şi sinucide alături de aceasta.

5. Arta de a muri, Mircea Eliade. O carte filosofică. Tot Mircea Eliade a scris şi Tratatul de istorie al Religiilor. Viaţa şi moartea sunt prezentate ca realităţi umane şi ele se constituie ca un tot existenţial.

Proverb românesc: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii”.

Simenscky spune: „Sunt 5 feluri de morţi vii: cel sărac, cel bolnav, cel prost, cel pribeag şi cel care veşnic slujeşte”.

6. Cărţile morţilor erau scrise pe coşciugele lor şi apoi pe pieptul mortului. Egiptenii aveau cărţile morţilor formate din 453 articole şi aceste articole au fost ordonate în timpul Psameticilor * ( 600 î. d. Hr.). Articolele au fost reduse la 165 iar cărţile morţilor erau de vânzare în piaţa publică iar de acolo erau cumpărate de meşterii care îmbălsămau trupurile celor decedaţi.

Preoţii idolatrii egipteni practicau magia şi zeul morţii era Osiris, care avea de soţie pe Isis.

***

7. Thomas Mann în romanul său Muntele vrăjit spune la un moment dat: „Iubirea prigonită nu e moartă, ci trăieşte în adâncul tainei ei şi continuă să tindă spre împlinire şi, reapare, deşi sub înfăţişare schimbată şi de nerecunoscut”.

8. Insula Madura este o insulă a fructelor dulci ( smochine, rodii, portocale) şi unde e primăvară şi vară perpetuă. Mai înainte de a fi fost locuită era plină de jivine şi de ierburi. Când oamenii au început să o locuiască au dat foc ierburilor şi stufărişului şi au făcut din ea un adevărat rai terestru.

9. Brutus era fiul adoptiv al lui Cezar. Acesta face un complot împotriva tatălui său adoptiv împreună cu alţi prieteni. Văzându-l şi pe el printre asasini, Cezar i s-a adresat cu mare durere: „Şi tu, fiul meu, Brutus?”. Fiind înfrânt într-o bătălie, Brutus s-a sinucis tânguindu-se şi zicând: „Virtute, tu nu eşti decât/ doar un cuvânt!”. Adică virtutea nu e o vorbă goală…ci înseamnă viaţă demnă.

10. Cobra sau „şarpele plantă” trăieşte în insula Ceilon, situată la capătul de miazăzi al Indiei. Are culoare verde şi de aceea nu o poţi deosebi de culoarea ierbii sau a frunzelor copacilor. I se spune şi „şarpele plantă”, pentru că se ridică şi stă rezemată în coadă ceasuri întregi, legănându-se aidoma unei plante care e bătută de vânt. Capul ei seamănă ca o gămălie de flori verzi. Budiştii se închină acestei cobre şi o consideră un zeu.

11. Există şi „planta şarpe”, care este o buruiană cu aspectul unui şarpe. Creşte în Africa, întinsă pe pământ şi este de culoare pestriţă, fapt pentru care se confundă cu pielea unui şarpe. Ea dă naştere unei flori care seamănă cu un clopot sau cu un potir.

Pe fundul florii se află o substanţă lipicioasă, care ademeneşte, prin dulceaţa ei, insectele. Gâzele rămân înăuntrul florii pentru că ea se închide şi îneacă gâzele, care vor fi mistuite şi transformate într-un suc lăptos. Părţile nehrănitoare din gâzele mistuite floarea le elimină prin două orificii sucite în formă de melc.

Scoarţa acestei plante seamănă cu frunza. Carnea sau miezul ei este alb şi are un fel de zgârci cu materie galbenă, pe care băştinaşii o mănâncă ca pe o mâncare aleasă.

12. Pascal spunea, despre cei care caută adevărul, că sunt ca nişte „trestii gânditoare”.

13. Filosoful Hamelin, impresionat de cineva care vedea că se îneacă în Oceanul Atlantic a sărit imediat în apă ca să îl salveze pe acela. Însă au murit amândoi, pentru că nici filosoful nu ştia să înoate. Numai că moartea filosofului e o moarte plină de compasiune, de uitare de sine…pentru altul…

14. Muştele au o culoare pe care nu o suportă în mod genetic: albastrul.Nu ştiu însă de ce.

15. Napoleon era de părere că „o familie sporeşte de la trei copii în sus”.

16. Celebrul inventator Thomas Edison avea un elev, care i-a spus la un moment dat: „Domnule Edison, am făcut acelaşi experiment de 800 de ori şi tot de atâtea ori am eşuat”. Şi Edison i-a răspuns: „N-am eşuat! Am descoperit 800 de căi pe care nu se poate obţine ceea ce căutăm noi. Deci vom continua să găsim altele”.

17. Filosofii greci spuneau: Gnoti se afton, adică: Cunoaşte-te pe tine însuţi!

18. Pilat a întrebat: Ce este adevărul? şi tot el a zis Ecce Homo, adică: Iată Omul!

19. Brătescu Voineşti a spus: „Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă!”.

20. Frederic al II-lea al Prusiei a scris o carte despre războiul de 7 ani pe care tocmai îl încheiase. Manuscrisul se afla sub un candelabru. Din nebăgare de seamă, un slujitor a făcut ca să cadă din candelabru o scânteie şi să transforme toată munca regelui în cenuşă. Slujitorul îşi aştepta…sfârşitul. Însă regele, după un moment de mânie, a spus: „Aşadar voi fi silit ca să mai scriu această istorie încă o dată!”.