Grija prafului şi adevărul vocaţiei aglomerării

În ciuda faptului că suntem „pământ şi cenuşă” [ghi che spodos, cf. Fac. 18, 27; LXX], cea mai mare oroare pe care o trăim atunci când vine cineva la noi e…????: să nu existe praf pe lucruri, să nu existe murdărie în casă… ci totul să fie aerisit, curăţat, pus la punct.

Curăţenia însă e mai mult o problemă morală,  decât una organizatorică.  Receptarea prafului ca oroare, ca lucru ruşinos, are de-a face cu neacceptarea ontologiei noastre până la urmă.

Pentru că, dacă privim din unghi strict estetic invitarea unui om în intimitatea noastră…atunci, în subsidiar, dorim ca totul să se facă după placul nostru, adică după intenţiile sufletului nostru…în disociere marcantă de trupul nostru, care are provenienţă terestră.

Dihotomia dintre trup şi suflet în viaţa noastră e la ea acasă…atunci când curăţenia e numai estetism şi nu şi interrelaţionare.

Am observat, probabil că şi dv., că fotografiile personale pe care oamenii le ridică la nivel online sunt, cel mai adesea, regizate sub aspectul…esteticii. Frumosul estetic…este un frumos căutat, care apare sau e găsit…numai în anumite momente faste pentru noi.

Tocmai de aceea o fotografie regizată a Madonnei e una, e un lucru frumos…pe când fotografia de tip paparrazi este, cel mai adesea, o fotografie care o defavorizează. În prima, Madonna e tânără, frumoasă, apetisantă şi la 50 de ani…pe când în ochii paparrazilor apar vergeturile, cearcănele, urâţenia.

Tocmai de aceea impresia adevărată despre noi…nu apare atunci când ne ascundem sub trena estetică a detaliilor aranjate şi nici atunci când zâmbetul nostru e clar şi părut angelic. Omul are vocaţia insolitului şi, deopotrivă, pe aceea euristică şi tocmai de aceea caută, dincolo de ceea ce vede sau aude de la noi să treacă de…imaginea cu care noi ne legitimăm.

Când însă suntem găsiţi reali, adevăraţi, când imaginea pe care oamenii o aveau despre noi e înţeleasă ca fiind mai simplistă decât ceea ce găsesc…atunci trăiesc paradoxul aglomerării, care e paradoxul însuşi al vieţii.

Cărţile care reduc realitatea la ceva uşor de perceput şi de înţeles…sunt cele care distrug aglomerarea existenţială, contrariile reale. Marii oameni ai istoriei, dimpotrivă, sunt incatalogabili tocmai pentru că nu pot fi definiţi uşor…în aşa fel încât definirea lor să şi corespundă realităţii.

Şi cine sunt marii oameni ai istoriei? Un răspuns concis: cei care au făcut, în scurt timp şi într-un mod uluitor de complex, foarte multe lucruri. Viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul, a lui Eminescu sau a lui Dali, spre exemplu, sunt trei vieţi de oameni care s-au consumat profund şi măreţ. Bineînţeles nu îi egalizăm pe cei trei ci observăm numai acest lucru, în primul rând: că au creat enorm de mult în scurt timp.

O concentare, o experienţă profundă, o cizelare de sine uluitoare. Şi Sfântul Maxim şi Mihail cât şi Salvador au fost nişte personalităţi puternice şi cu opinii viguroase, pentru care au suferit enorm. Viaţa lor a avut vocaţia aglomerării, a proiectelor multiple. Proiectele lor au fost duse, în cea mai mare parte, la bun sfârşit.

Dacă aprofundăm subiectul realei vocaţii a aglomerării observăm că ea se naşte în personalităţile cu multă vitalitate la nivelul vieţii şi al ideilor. Ideile se nasc dintr-o experienţă profundă şi nu viceversa. Nu poţi să aduci idei, să cumperi idei…ca să ai o viaţă mare. Tocmai de aceea, la şcoală, elevii sunt învăţaţi prost, că dacă memorează o poezie sau citesc un roman…vor devenii şi scriitori.

Însă scriitorii se nasc nu din citit…ci, paradoxal, din trăit. La fel şi teologii, şi doctorii, şi avocaţii adevăraţi: primordială este experienţa, practica, experimentarea, fără de care studiul nu se poate prinde în fiinţa noastră, pentru că nu are rădăcini.

Istoria însă ne arată un lucru dramatic: cel mai adesea au fost marginalizaţi sau defavorizaţi oamenii cu experienţă reală. Au părut prea complecşi pentru criterii strâmbe de selecţie. De aceea istoria perpetuează nonvaloarea mai degrabă decât valoarea personală…pe premise estetice sau non-revoluţionare.

Frumosul aranjat este un frumos care nu…înspăimântă pe nimeni. O tânără coafată, fardată, manierată, şablonată, care nu îţi spune nimic special, nimic devastator de interesant – ca să dăm un exemplu apropiat pentru toţi…e frumoasă, atrăgătoare…dar nu răpitoare. Pentru ea, ca bărbat profund, nu ai face nebunii, nu te-ai da peste cap…ci ar fi cineva oarecare, pentru că e o formă estetică fără conţinut ideatic şi experimental.

Oamenii însă cu vocaţia aglomerării, cu trăiri şi proiecte tumultuoase, pe care mai şi ştiu şi mai şi pot să le împlinească sunt prin propria lor prezenţă oameni revoluţionari…şi ei sunt cel mai adesea marginalizaţi, tocmai pentru că trebuie să schimbi sistemul, vrând nevrând, în jurul lor.

Ei nu se pot încopcia în sistem…ci ei pot aduce viaţă în sistem sau schimba, în mod fundamental un sistem, o breaslă, percepţia asupra unei vocaţii anume, asupra unei îndeletniciri. Nu tinerii –  a se reţine!, nu orice tineri pot aduce schimbări fundamentale într-un sistem de activitate, într-o vocaţie anume, ci numai anumiţi tineri, care au experienţă peste medie, excepţională.

Frica de tinerii excepţionali e frica de adaptare la nou. Şi cine nu se poate adapta la nou nu poate fi cu adevărat revoluţionar, pentru că nu se simte chemat pentru ceva anume. Ceea ce noi am numit vocaţia aglomerării Sfânta Evanghelia numeşte talant. Şi talantul, vocaţia, forţa personală sunt expresia întregii noastre personalităţi puse în slujba unei aspiraţii profunde.

Nu poţi să faci o Românie nouă şi nu poţi să înnoieşti viaţa Bisericii şi nici să relaţionezi foarte bine Biserica cu Statul şi cu Poporul în integralitatea lui, dacă nu ai oameni cu care să schimbi mentalităţi, cu care să demarezi viitorul, cărora să nu le fie frică să lucreze şi să se exprime la modul personal.

Estetizarea vieţii…duce numai la ororarea de praf, de cuvinte, de exprimări personale. Pentru ca să trecem de la imaginea prefabricată…la interrelaţionare interpersonală, trebuie să nu ne fie frică să ne privim în faţă şi să vorbim despre ceea ce suntem şi vrem noi cu adevărat.

Relaţia plină de intimitate şi de frumuseţe e relaţia care pune pe ultimul loc grija faţă de praf, grija la cuvinte, grija la etichetă şi e interesată…de noutatea experienţei, de adevărurile profunde reciproce, de ceea ce suntem noi şi nu de ceea ce părem a fi noi.

Suntem pământ  şi cenuşă…dar, în acelaşi timp, după sufletul nostru…suntem un continuu zbor şi dor către perfecţiune, către inefabil, către noutatea nemaivăzută şi nemaiînţeleasă. Tocmai de aceea suntem plini de multe simţiri vii, suntem aglomeraţi, ticsiţi cu doruri fără seamăn.

Nu e nicio contradicţie între praf şi inefabil. Amândouă fac parte din cuprinsul mereu lărgit al experienţei şi al aspiraţiei noastre după eternitatea lui Dumnezeu, care este însăşi expresia noastră ontologică.