Elegie clasică pentru oameni care înţeleg cu inima

barca-merge-spre-tarm

Oamenii mor ca muştele, ca floarea…
ce-n unduirea ei tresare ceva zile,
doar un miros puţin, sfios,
rămâne în inexplicabile stamine.

Am vrea să fim prea veşnici între toate,
şi să urnim tăcerea dintre noi,
s-o aruncăm în vorbe ne-noptate…
să luminăm ca flacăra…în toi.

Numai că glasul ni se stinge-n forme,
în fraze-n care nu se-aude plânsul,
ci doar îl intuieşti…azi…mâine, între clipe…
surâsul, disperarea, grija şi urâtul…

E complicat. Omul nu-i un număr!
Nu poţi să faci din el marionetă.
În clipa când închizi ochii tăi spre sine,
te-nchizi şi tu…cum e mormântul.

E complicat de simplu şi nu-i rece,
ca să-l gândeşti pe om în fir a păr,
pentru că toate sunt ca o privire
în care numai dorurile vii…mai dor.

Şi ce rămâne dintre noi se-adună
sub ochii vii şi tandri ai lui Dumnezeu,
de-aceea omul nu e o minciună
ci-un adevăr ce-i un fiind mereu.

Moartea noastră e o viaţă altfel,
o trambulină către veşnicie,
cel care plânge şi se întristează,
zâmbeşte tainic o sfântă bucurie.

De-aceea viaţa-i plină de renunţări şi zoaie,
de rectitudini aspre şi reconfigurări,
tot ce uităm, trăim, de fapt, frenetic…
Nu sunt uitările…faimoasele mirări?…

Ne tot mirăm că nu-nvăţăm nimica,
că repetăm aceleaşi vechi erori;
în bucuria de-a uita de clipă
ne asumăm durerea din fiori.

Murim ca viaţa, vieţuim în moarte,
nefericiri frumoase…triste unicate…
vii posesori de-mbrăţişări robuste
sau suflet mic…ce tremură-n macate.

Istoria-i ingrată, posteritatea-i hâdă,
când vrei să fii o mare neuitare
şi, totuşi, numai Domnul ne ştie şi ne umblă
în inimile ce vor fi-n născare.

Pe buze: doar un nume… poţi fi sau o idee…
E fericit acela care devine viaţă
şi care e o hrană pentru omenirea,
ce postum va vedea lumina lui din ceaţă.

Şi lumina…ce-i în sfeşnic
nu e lumină mică, firavă,-nvăluită,
ci dacă-i de la Domnul să rămână,
ea însăşi îţi tresaltă inima-ţi uimită.

Mic şi… prea mare, tăcut şi grăitor,
complex, iradiant, scânteie de rumoare…
rămâi în faţa lui paradoxal, vibrant,
pentru c-adevărul în tine e candoare.

Şi totuşi mor ca visul, ca viaţa, ca-nserarea
şi nu rămâne pulsul meu la tine,
iubito, ştiu că nimeni cuvintele nu ţine,
dar ele pentru tine mă cuvântă.

Mă tot cuvântă şi te-ncântă dorul
ce nimeni nu-mi-nţelege ca şi tine,
de aceea rimele nu sunt porţi închise,
căci nu vorbesc… doar celui ce le ţine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *