Elegie clasică pentru oameni care înţeleg cu inima

Oamenii mor ca muştele, ca floarea…
ce-n unduirea ei tresare ceva zile,
doar un miros puţin, sfios,
rămâne în inexplicabile stamine.

Am vrea să fim prea veşnici între toate,
şi să urnim tăcerea dintre noi,
s-o aruncăm în vorbe ne-noptate…
să luminăm ca flacăra…în toi.

Numai că glasul ni se stinge-n forme,
în fraze-n care nu se-aude plânsul,
ci doar îl intuieşti…azi…mâine, între clipe…
surâsul, disperarea, grija şi urâtul…

E complicat. Omul nu-i un număr!
Nu poţi să faci din el marionetă.
În clipa când închizi ochii tăi spre sine,
te-nchizi şi tu…cum e mormântul.

E complicat de simplu şi nu-i rece,
ca să-l gândeşti pe om în fir a păr,
pentru că toate sunt ca o privire
în care numai dorurile vii…mai dor.

Şi ce rămâne dintre noi se-adună
sub ochii vii şi tandri ai lui Dumnezeu,
de-aceea omul nu e o minciună
ci-un adevăr ce-i un fiind mereu.

Moartea noastră e o viaţă altfel,
o trambulină către veşnicie,
cel care plânge şi se întristează,
zâmbeşte tainic o sfântă bucurie.

De-aceea viaţa-i plină de renunţări şi zoaie,
de rectitudini aspre şi reconfigurări,
tot ce uităm, trăim, de fapt, frenetic…
Nu sunt uitările…faimoasele mirări?…

Ne tot mirăm că nu-nvăţăm nimica,
că repetăm aceleaşi vechi erori;
în bucuria de-a uita de clipă
ne asumăm durerea din fiori.

Murim ca viaţa, vieţuim în moarte,
nefericiri frumoase…triste unicate…
vii posesori de-mbrăţişări robuste
sau suflet mic…ce tremură-n macate.

Istoria-i ingrată, posteritatea-i hâdă,
când vrei să fii o mare neuitare
şi, totuşi, numai Domnul ne ştie şi ne umblă
în inimile ce vor fi-n născare.

Pe buze: doar un nume… poţi fi sau o idee…
E fericit acela care devine viaţă
şi care e o hrană pentru omenirea,
ce postum va vedea lumina lui din ceaţă.

Şi lumina…ce-i în sfeşnic
nu e lumină mică, firavă,-nvăluită,
ci dacă-i de la Domnul să rămână,
ea însăşi îţi tresaltă inima-ţi uimită.

Mic şi… prea mare, tăcut şi grăitor,
complex, iradiant, scânteie de rumoare…
rămâi în faţa lui paradoxal, vibrant,
pentru c-adevărul în tine e candoare.

Şi totuşi mor ca visul, ca viaţa, ca-nserarea
şi nu rămâne pulsul meu la tine,
iubito, ştiu că nimeni cuvintele nu ţine,
dar ele pentru tine mă cuvântă.

Mă tot cuvântă şi te-ncântă dorul
ce nimeni nu-mi-nţelege ca şi tine,
de aceea rimele nu sunt porţi închise,
căci nu vorbesc… doar celui ce le ţine.