Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 6 aprilie 2009

România: ţara în care singurul „terorist” justiţiabil construieşte Biserici, case şi şcoli publice

Cel mai frumos gest creştinesc şi veridic al zilei de 6 aprilie 2009 a  fost pentru mine prezenţa ţăranilor din Vadul Roşca, în faţa Tribunalului Bucureşti, care au venit, în două autocare…ca să îl sprijine pe George Becali. Mie mi-au dat lacrimile…când am văzut sinceritatea aspră, netrucată şi dragostea acestor oameni pentru el, pentru că el i-a scos din sărăcie şi din durere.

Femei cu lacrimi în ochi şi cu basmale uzate, oameni tineri şi asupriţi de griji au venit ca să mărturisească şi să reamintească unei ţări întregi, prin canalele media, cum un om, un singur om…a făcut pentru ei, ce nu a făcut tot statul român, democrat şi european.

George Becali a construit Biserici şi a primit însemne din partea Bisericii Ortodoxe Române pentru milosteniile lui dar şi statutul de ctitor, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, a multor Biserici ortodoxe româneşti. George Becali a construit case…nu o casă, şcoli publice, a făcut diverse donaţii…pentru diverşi oameni…deşi nu era obligat ca să le facă.

Oamenii care au venit astăzi în faţa tribunalului…s-au arătat recunoscători. Recunoştinţa e cea mai mare dreptate…şi această recunoştinţă invalidează toate aceste momente fals-justiţiare, amplu mediatizate, de vineri din zori şi până astăzi.

Aşa că, în România, unde toţi fură, unde ilegalitatea este un mijloc de parvenire, unde nepotismul e în floare, unde evaziunea şi duplicitatea îţi rânjesc la tot pasul…ajunge să fie justiţiaţi tocmai oamenii care construiesc, care bucură pe oameni, care reprezintă umanitatea adâncă.

Aceste câteva zile au reprezentat un nou test pentru noi toţi în materie de umanitate şi de recunoştinţă. Am înţeles cu toţii, sper, că o lege necircumstanţiată, care nu e privită în contextul evenimentelor şi al persoanelor implicate în ea…devine un act criminal.

Justiţia devine o injustiţie…atunci când oamenii nu mai sunt văzuţi în profunzimea lor şi când legea nu promovează stabilitatea socială…ci, dimpotrivă, e folosită ca un mijloc de instabilitate la scară largă.

Judecata lui George Becali…şi arestul acesta intempestiv, vulcanic e o eroare de recunoştinţă, o eroare de umanitate. Şi această eroare, pentru mine şi sper că şi pentru alţii, a fost îndreptată de oamenii care au venit astăzi din Vadul Roşca şi din Bucureşti, în faţa tribunalului, ca să amintească statului român…că nu trebuie să lovească în acela…care le-a plătit adesea ineficienţa, ingratitudinea şi neimplicarea.

Pentru aceşti ţărani, pentru preoţii care au Biserici din cauza lui George Becali, care fumează şi este şi slobod la gură, pentru cei cărora le-a făcut şcoli, case, le-a dat bani pentru operaţii grele, le-a dat daruri şi mese gratuite…acest om, cu bunele şi relele lui, e mai important şi mai iubit…decât toată conducerea statului român…care nu i-a ajutat fundamental sau când le-a crăpat buza, ca George Becali, care este agramat, fost cioban şi îi place şi fotbalul.

Statul român trebuia să îl dea în judecată pe George Becali, atunci când ar fi auzit că vrea să dea sau dă milostenie de milioane de lei…pentru că îşi permitea să facă…ceea ce un stat democrat şi puternic, european…trebuia să facă…şi nu un singur om, din averea lui.

Atunci trebuia să îl aresteze: când zidea casele acestor oameni! Trebuia să îl aresteze statul român pentru că vrea să ajute şi trebuia să îl înveţe  atunci să fie nesimţit, escroc, bandit…şi să îşi ţină banii la chimir, pentru că aşa devii respectabil.

Ce a înţeles omul de bun simţ din… cazul Becali? Că nu e bine să fii bun, milostiv, iertător cu hoţii, ci că trebuie  să îi trimiţi la Poliţie…ca să îi mituie  pe poliţişti sau pe judecători şi să scape. Nu e bine să faci bine –  asta s-a înţeles! –  şi nu contează cine eşti, că se găsesc o sumă de legi, chichiţe şi uşiţe…prin care un om să fie băgat în puşcărie…pentru că a agresat pe hoţi…cu bani de Taxi.

Adică în România, unde scandalul se face cu săbii ninja, unde băncile dispar şi faliţii sunt uitaţi, unde intră în puşcărie cel care a mutat ţăruşul…dar nu şi cel care a subţiat flota până la dispariţie sau cel care vandabilizează drogurile în şcolile româneşti…George Becali e singurul „terorist justiţiabil”…iar hoţii cu bani de Taxi îşi dezvoltă afacerile, nestingheriţi şi cu reclamă la OTV,  adică pe cele cu dezmembrări de maşini.

Dacă românii pleacă din România, din disperare sau din lehamite, nu trebuie să ne mai mire…când noi îi ajutăm, cu legea în mână, pe oameni ca să înnebunească, să cedeze psihic…drept recunoştinţă că a fost băiat bun, ortodox cu românii, pe care nici dracu nu-i ajută în România.

Cazul Becali…e o nouă sfidare la adresa bunului simţ şi a recunoştinţei. Statul de drept, civilitatea, armonia socială se construiesc tocmai prin omenie şi prin eforturi de întrajutorare. Becali trebuie medaliat pentru faptele sale caritabile şi nu cărat în maşină cu geamuri negre.

Ca el sunt alte câteva sute sau mii de oameni în România, care merită tot respectul şi recunoştinţa noastră, pentru că, într-o lume bolnavă şi tot mai egoistă, îndrăznesc să fie umani, să creadă în viitorul acestei ţări şi, mai ales, ajută, cu cât pot, la binele tuturor.

Fără exemplul lor…justiţia este infamă. Dacă justiţia şi oamenii politici ai României sucombă încrederea românilor în România atunci ilegalitatea sau haiducismul e singura soluţie. Însă soluţia e tocmai facerea de bine, manifestarea profundă a omeniei noastre, respectul şi recunoştinţa faţă de persoanele pozitive ale acestei ţări şi faţă de valorile ei creştine.

Traducerea patristică e mai întâi de toate interpretare teologică şi duhovnicească

unde-e-tarmul

Când am început să traduc din greaca veche Poemele despre sine însuşi ale Sfântului Grigorie de Nazianz m-am lovit de acest lucru: dicţionarele nu aveau mare relevanţă pentru traducere. Aveam toţi termenii traducerii…dar nu aveam înţelesul lor.

Sau, de multe ori, aveam mai multe înţelesuri sau eram conştient de faptul că un singur cuvânt iniţia tot înţelesul şi acela se putea interpreta în mai multe feluri…şi de aceea trăiam o mare dramă şi sentimentul că merg în nor, în spaţii străine.

Astăzi-dimineaţă mi-am dat seama că şi alţii au trăit acest sentiment de indecizie perpetuă traducând textele Sfântului Grigorie. Recitind din Tratatele de Preoţie, în traducerea părintelui Dumitru Fecioru, am dat de următoarea notă cu privire la traducerea sa făcută la tratatul Sfântului Grigorie de Nazianz:

Mărturisesc dintru început că munca n-a fost uşoară. N-a fost uşoară pentru că traducerea Sfântului Grigorie de Nazianz este mai mult o problemă de interpretare decât de traducere. Dacă nu-l poţi interpreta, reuşeşti, traducându-l, sau să dai un text complet lipsit de înţeles sau să spui altceva decât a vrut să spună autorul.

Sfântul Grigorie de Nazianz este un autor dificil, cu adâncuri şi taine. Stai de multe ori în faţa textului lui ca în faţa unei enigme. Cunoşti cuvintele textului, îţi dai seama de legătura lor, le dai pe româneşte, dar înţelesul textului rămâne cămară zăvorâtă.

Te întrebi ce-a vrut să spună autorul, ce sens au cuvintele folosite de el? Urmăreşti coloanele dicţionarelor şi nu-ţi dau alte sensuri cuvintelor decât cele ştiute. Deschizi alte traduceri, româneşti şi străine, şi nu te mulţumesc. Simţi că Sfântul autor a vrut să spună altceva, altceva mai înalt, mai deosebit decât au scos aceşti tălmăcitori.

Te întorci iar la text; îl citeşti o dată, de două ori, de mai multe ori; îl legi cu contextul; uneori cu pagini întregi de dinainte şi de după el. Baţi la poarta textului; baţi şi nu-ţi răspunde. Îl laşi şi te apuci de alte treburi; dar mintea ta lucrează; eşti mereu cu gândul la poarta ferecată. […]

Aşa s-a făcut traducerea de faţă. Din trudă, gând şi zăbovire„, Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, n. 1, p. 172.

Cine nu cunoaşte aceste dureri ale traducerilor reale, teologice, nu poate să înţeleagă ce spuneam într-un articol ca acesta: De la dicţionar la traducerea înţelegerii şi nici ce mare diferenţă este între traducerea literală şi traducerea ca înţelegere, ca interpretare.

Literalismul în traducerea teologică e o victorie a lingvisticii asupra înţelegerii duhovniceşti, a  literei contra înţelegerii în Duh. Tocmai de aceea există mari probleme între traducătorii teologi şi traducătorii lingvişti, între scriitorii duhovniceşti şi corectori sau editori…pentru că unii înţeleg lucrurile din adâncul lor…pe când alţii privesc textele traduse sau scrise din punctul de vedere al gramaticii, al topicii, al punerii în pagină.

Soluţia? Traducătorul trebuie să aibă editori pe măsura lui…sau să se autoediteze. Restul e un fiasco. Cred că nivelul online şi, implicit, autoeditarea scrierilor noastre e singura soluţie care mă împacă la această dată… Aş fi dorit să fie altfel…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno