Memorialistica Prof. Nicolae Manolescu

Povestiţi-mi despre volumul de memorii pe care-l pregătiţi , cei de la Editura Paralela 45 spun că ar apărea la târgul de carte din vară.

Da, urmează să apară. Memoriile sunt compuse de fapt dintr-o primă parte, un volum pe care deja l-am publicat şi care se referă la tinereţea mea, ” Cititul şi scrisul” şi cu o parte a doua, ” Scrisul şi cititul” , totul pus sub un anume titlu pe care nu-l spun, şi care vine până la zi, până astăzi, aşa încât va fi vorba, sigur, de toată cariera mea profesională, dar şi de cea politică.

Legat de politică, ştiu că v-aţi văzut dosarul de la CNSAS, despre care n-aţi vorbit însă niciodată. O veţi face în acest volum?

L-am văzut. Sunt două volume. Am văzut copertele, am văzut de când încep turnătoriile, când se termină, dar nu m-am uitat mai departe.

De ce nu v-aţi uitat?

Că nu vreau ! Nu-mi face nici o plăcere.

Nu pomeniţi nimic în carte despre acest subiect?

Povestesc o mulţime de lucruri, dar nu din dosar, din ce ştiu eu că s-a întâmplat. Am văzut că acum e o modă aproape să-ţi comentezi dosarul, foarte frumos, dar eu nu sunt în stare să-l citesc, aşa că nu pot să-l şi comentez. De obicei, când comentez o carte, o citesc. Nu fac altfel cu dosarul. Şi nu pot să-l citesc.

Şi atunci de ce l-aţi cerut?

Am fost obligat, prin funcţiile pe care le-am avut, să mă adresez şi să cer certificatul de colaborare sau necolaborare cu Securitate. La Ministerul de externe, când am plecat la ambasadă, şi aici la Uniune – toată conducerea, prin votul consiliului a fost obligată să-şi solicite dosarul – şi atunci automat ne-am solicitat dosarele. Ne-a venit şi hârtia, unora dintre noi, mie mi-a venit mai repede, dar dosarul n-am vrut să-l văd. M-am uitat şi eu la el şi atât.

Să ne întoarcem atunci la cartea de memorii, spuneţi că veţi vorbi şi despre activitatea dumneavoastră politică. Cum vă gândiţi la acea perioadă?

Nu vorbesc propriu zis despre actiovitatea mea politică pentru că-mi displace, şi nu cred că am vocaţie de om politic. Am avut cândva de gând să scriu o carte despre perioada asta politică, pe care s-o intitulez, în contrast cu “Peştele în apă”, cartea în care LLosa îşi povesteşte candidatura la preşedinţia ţării lui, “Peştele pe uscat”!

Sigur, vorbesc despre cum a luat naştere partidul al cărui preşedinte am fost, dar prefer să fac portrete de politicieni şi să mă refer un pic la toată situaţia asta politică din anii 90, pe care o cunosc direct, cu oamenii care au fost, şi să-mi adu şi eu cu părerea despre unde cred eu că am ratat noi o şansă istorică, din cauza cui, cam asta e.

Mă refer mai puţin la Partidul Alianţei Civice şi la activitatea mea propriu zisă, care nici nu era foarte semnificativă. N-am pretenţia să vorbesc despre un lucru care evident n-a marcat într-un fel sau altul epoca. Prefer să vorbesc despre personalităţi politice care au marcat epoca. În bine sau în rău.

Credeţi că aveau o altă prestanţă decât politicienii de azi? Că erau personalităţi mai pregnante?

Erau. Dar au fost mai mulţi care au marcat-o în rău decât în bine, din păcate. Foarte mari greşeli politice care acuma se văd bine, şi se văd şi prin consecinţele lor, dar aveau o altă statură. Acuma poate că eu rămân ce-am fost, vorba lui Caragiale: rămân un naiv. Generaţia mea politică, generaţia de politicieni intrată după 90, nu era făcută din profesionişti.

Bătrânii ţărănişti şi liberali făcuseră ei politică în anii 40, dar era altă politică şi altă ţară, cei care veneau aveau experienţa unei politici de tip comunist, şi oricum era altă politică decât cea de care aveam nevoie, iar intelectualii foarte mulţi , care au făcut politică în abnii 90, ca mine, de pildă, erau majoritatea nişte naivi. Prefer această naivitate unui profesionalism politic care astăzi este încărcat de tot felul de tare.

Pe vremea mea nu exista corupţia care e acuma, interesele care sunt acuma, era mult mai destinsă, detaşată, atmosfera politică, deşi opoziţia şi puterea se aflau normal, în conflict. Totuşi, ne înţelegeam altfel. S-a schimbat ceva, s-a tensionat foarte tare atmosfera, probabil e vorba de interese mult mai mari şi de bani mult mai mulţi.

Atunci banii erau puţini, puteam face campanie electorală pe o nimica toată, plecam câte 30-40 cu trenul sau cu avionul în ţară, făceam masa şi ne şi întorceam cu câteva sute de lei, nu aveam nevoie de sponsorizările care induc în viaţa politică o anumită tensiune care nu e bună. Când eşti dator unora care te sprijină, trebuie să ţii seama şi de ce vor ei. Ei, noi am fost scutiţi de asta.

Sunt scutiţi intelectualii de azi, care au trecut în barca politică, de acest gen de datorii?

Nu mai pot fi scutiţi. Costă prea mult politica, nu se poate. Ţi-ar trebui nu o prudenţă, ţi-ar trebui o intuiţie abolută, formidabilă, ca să-ţi dai seama că cel care vine şi-ţi oferă bani nu va vrea după aia o plată pe care să n-o poţi plăti, în mod legal. Aici apare problema.

E perdant pentru un intelectual independent să intre în politică? Mă refer şi la situaţia unor jurnalişti ca Sever Voinescu sau Traian Ungureanu…

E dreptul lor şi problema lor. Eu cred că s-au trezit un pic târziu. Mă rog, sunt oameni tineri…. dar judec prin prisma mea. Acum politica o fac profesioniştii, cu tot ce au ei în plus faţă de noi evident că au în plus, au competenţă, se pricep, ştiu altfel lucrurile- şi în minus: dependenţa de bani, de sponsori, pe care noi n-o aveam din fericire.

Chiar am putut cere în Partidul Alianţei Civice să nu se amestece banii cu politica. Adică oamenii de afceri să-şi facă afacerile, să ne voteze dacă vor, dar să nu intre în structurile de conducere ale partidulu, şi am reuşit. Acum nu se mai poate.

Tendinţa e să ai cât mai mulţi oameni cu bani în partid.

Bun, acum tendinţa e să aduci şi artişti, şi sportivi în partid, şi tot felul de figuri din astea mediatice şi populare, dar după părerea mea asta e o dovadă de slăbiciune. Asta arată, în clasa politică, temerea că oamenii politici care cu asta se ocupă, cu asta trăiesc, nu mai sunt văzuţi bine de electorat şi pierd. Dar, vin şi spun că ultimele alegeri din toamnă, parloamentarele, au arătat că electoratul românesc s-a maturizat, după părerea mea în sfârşit, după ani de zile în care am tot aşteptat şI ne-am tot mirat oare de ce votează cum votează. Iată, s-au deşteptat: în primul rând nu s-au mai dus la vot.

După părererea mea ăsta este un factor negativ din punct de vedere al caracterului reprezentativ al celor aleşi. dar e un factor pozitiv dacă ne gândim că românul nu mai este atât de credul încât să se ducă să voteze în proporţie de 70-80 la sută cum era în anii 90, a început să aibă bănuieli, a început să fie iritat de ce se întâmplă, să aibă reproşuri la adresa clasei politice. În al doilea rând, votul uninominal, destul de complicat dealtfel, a prins: foarte multe dintre aceste figuri mediatice nu s-au ales.

Au căzut politicieni bine cunoscuţi şi au venit în locul lor unii foarte tineri şi complet necunoscuţi. Asta arată că electoratul nu a mai putut fi prostit. Nu l-au ales pe Călinescu, ProTV , care e o figură mediatică şi un tip de altfel realmente simpatic.

Dar electoratul n-a mai căzut în capcana asta: treaba lui e să stea la televiziune şi să facă pe clovnul, nu să intre în Parlament să voteze legi. Şi nu numai el, au avut probleme personalităţi foarte cunoscute din lumea sportului, de pildă Ţopescu, care a intrat pe ultimii metri. Asta arată că s-a întâmplat ceva, că electoratul românesc s-a trezit şi că se poate conta pe el. În momentul ăsta, zic eu, cred că e nevoie de un partid.

Ce fel de partid?

În primul rând unul credibil, făcut din oameni tineri, fără discuţii. Văd multe lucruri rezolvate, nu văd una singură: asta cu banii! Depinde şi de responsabilitatea oamenilor cu bani care au văzut ce înseamnă o proastă administrare.

Criza asta nu e numai pentru că au căzut nişte bănci pe Wall Street. Criza e şi pentru că a fost o gestiune proastă econimic, şi pentru că evaziunea fiscală a fost enormă, şI pentru că s-au aruncat banii pe fereastră şi s-au investit aiurea. Totuşi nu e admisibil ca primăria să dea o stradă în reparaţii unei firme şi când i se cercetează dosarul să ea nu are decât o basculantă şi o macara. N-are oameni, n-are nimic, şi i se dă. Pe ce criterii? Evident pe bacşişuri şi pe aranjamente. De aici începe tot.

Deci oamenii de afaceri ar trebui să-şi facă treaba lor şi să nu se amestece în politică, dar când votează să voteze cu cei care gestionează ca lumea societatea. Din păcate fiecare îşi vede interesul lui. Şi am ajuns să cred că intră în definiţia omului politic prost să pună interesul general mai presus de cel personal. Omul politic real face invers.

Nu e o chestie de morală, e o chestie de politică. Nu-s atât de naiv încât să cred că toată lumea e morală. Îmi dau seama că există şi interese şi cu cât sumele de bani sunt mai mari, cu atât interesele sunt mai puternice.

Şi în mediul cultural?

Da, nu le-aş spune neapărat interese, dar sunt benigne ca să zic aşa.

Vă întreb pentru că de ceva vreme încoace se vorbeşte aprins şi critic de grupul de intelectuali ai lui Băsescu, cărora li se reproşează că nu au poziţii critice faţă de paşii greşiţi ai preşedintelui.

Păi dacă sunt oamenii care s-au dus în apropierea lui, care au pariat pe el, cum să aibă puncte de vedere critice? Or fi având şi le-or fi spunând lui. Dar acum, la urma urmelor, eu cred că opiniile trebuie respectate. Îi cunosc pe majoritatea, sunt oameni de bună credinţă, n-au nimic de câştigat. Nu se duc la preşedinte să-l sprijine ca să le dea ceva în schimb.

Ce nevoie are Gabriel Liiceanu de sprijinul preşedintelui să-şi facă editura, sau cărţile lui? N-are nici o nevoie! El aşa crede, că e bine să facă această chestie. Prea ne-am învăţat prost. dacă unul iese cu o declaraţie şi spune: “ Domne, eu pariez pe primul ministru, sau pe preşedinte, sau pe altcine”, oamenii încep imediat să se întrebe: “ Oare ce interes are? “

Dar poate că sunt sinceri, e opinia lor, treaba lor. Mi se pare corect din partea lor ca, dacă aşa cred, s-o şi spună. Trebuie să ţină seama de faptul că vor fi tot felul de inşi bănuitori, să stea să miroase de jur împrejur precum căţeii, “oare de ce se duce ăsta acolo, ce-i iese de aici? “

Păcat că acest gen de deziuni fac imposibil, în practică, dialogul la alt nivel…

Are Topârceanu o cronică rimată, care începe cu un vers , “lung prilej de vorbă şi de ipoteze…” Fapte? Mult mai puţine. Asta este, în momentul de faţă. Din păcate presa şi media din România prin acest vers se caracterizează.

Credeţi că e prea multă opinie în presa românească?

Da. Este exces de opinie. Doar date greşite şi greşeli de tipar va schimba în ediţia a doua.

Revenind la istoria literară, cum apreciaţi că a fost primită cartea, au fost şi critici, şi discuţii, ce reacţii v-au stârnit?

N-am cuvânt aici. Au fost foarte multe articole, m-am uitat şi pe bloguri, au fost foarte multe, sunt sute. Orice comentariu aş face sigur că e parţial şi subiectiv. Dar aşa, din câtă experienţă am, comparând cu modul în care au fost primite alte istorii ale literaturii, îmi dau seama că am scăpat ieftin. Faţă de reacţiile de presă pe care le-au avut alţii înainte, cum ar fi Lovinescu în ‘37 sau Călinescu în ‘41, eu am fost tratat cu foarte multă îngăduinţă, să spunem, de critică.

Pe de altă parte, nu te poţi aştepta de la nişte recenzii, de la nişte cronici literare de întâmpinare la cine ştie ce observaţii. Ele dacă vor fi, vor fi la un moment dat în articole mai ample, în cărţi. cronicarul literar în primul rând se ocupă de prezent, prin natură el nu are competenţă pentru o istorie a literaturii unde este vorba de autori din trecut, şi cu patru cinci secole în urmă. I-a făcut la şcoală, şi în facultate probabil, dar el nu se ocupă de ei.

N-a citit critica şi deci nu poate să aprecieze dacă ce spun eu despre “Ţiganiada”, de exemplu, e original sau nu, e interesant sau nu, n-are mijloace, şi atunci se referă strict la partea contemporană care, prin forţa lucrurilor este cea mai discutabilă, evident. Aici totul se mişcă. Până la contemporani s-a mai aşezat pământul, dar aici e cutremur permanent. Se schimbă tot timpul lucrurile, şi sunt perspective multe, şi sunt interese. Or aici, observaţiile sunt mai degrabă personale decât critice.

O critică de acelaşi tip, adică incompatibilitate vocaţiei dumneavoastră de cronicar literar cu ambiţiile de istoric v-a făcut-o Daniel Cristea Enache, în două numere din “Idei în ialog” .

N-are nici o legătură. În primul rând Daniel ar trebui să ştie că pe lângă cronică literară am scris şi istorie literară până acuma, pe unele le-a făcut la şcoală, dar a uitat. Sunt autori de care eu m-am ocupat înainte, n-am făcut numai cronică literară ca alţii, foarte mulţi. Am scris totuşi cărţi despre Maiorescu, despre Sadoveanu, despre Odobescu, lasă că am publicat un volum de istoria literaturii române vechi, acum aproape douăzeci de ani.

Deci, una peste alta mă ocup de istoria literară de la primul meu volum, “Lecturi infidele” , în care trei sferturi din articole, toate, erau despre autori clasici, nu era nici un contemporan, în ‘66. Aşa că am o experienţă de cronicar literar dar n-am făcut numai cronică. Am pregătit într-un fel Istoria prin lecturi pe toată suprafaţa literaturii române. Despre recepatare, nu mă pronunţ, dar repetr, e uşor de văzut dosarul receptării lui Călinescu, lui Maiorescu şi mă compar cu ei pentru că ei au stârnit scandaluri într-adevăr. Eu stau bine.

A fost totuşi sămânţă de scandal după votul negativ de la Academie.

N-a fost nici un scandal acolo, acolo a fost un vot.

Au urmat reacţii, presupuneri, opinii…

Din păcate, noi în loc să rămânem la fapte, ne lansăm în ipoteze. Uitaţi-vă ce se întâmplă acuma cu Becali: să rămânem la fapte care sunt foarte simple şi foarte clare. De când am venit, în fiecare seară nu fac decât să aud părerile personale ale unor sau altora despre ce cred ei că s-ar afla în spatele, la mijlocul, dedesubtul cazului Becali.

Până una alta avem cazul lui Becali, un om care şi-a făcut singur dreptate precum în codru, şi care a fost arestat pentru asta. Mă rog, să vedem, asta e situaţia, dar restul presupunerilor, că în spate ar fi cutare sau cutare n-au absolut nicio valoare. Într-un fel am fost perfect de acord cu Costi Rogozanu, care, la o emisiune pe Realitatea, a încercat să-i potolească pe ceilalţi comentatori spunându-le: “Care e problema aici? e o chestie clară şi justiţia şi-a spus un punct de vedere” .

Acum ce vreţi? vreţi să ne îndoim toţi de justiţie? Spunea Norica Nicolae că justiţia în România e o varză, un om care a candidat şi care era cât pe ce să fie ministrul justiţiei! Se poate aşa ceva? În fond ce-a constatat justiţia: că un om a pus trei sau patru gealaţi să-i bată pe alţii, să-i bage în portbagaj şi să-i aducă să le smulgă nişte declaraţii.

Unde ajungem dacă toţi ne apucăm să facem această poveste? E, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu “ Istoria” : constat că s-au spus anumite lucruri, astea sunt, exacte, inexacte, fiecare răspunde de ce scrie, restul ipotezelor nu au absolut nicio valoare.

V-am auzit la un moment dat spunând că dacă veţi primi critici care să vă convingă, în ediţia adăogită veţi ţine cont de ele.

Pentru o eventuală reluare a tirajului, am şi făcut toate corecturile acolo unde observaţiile erau corecte, observaţii de date, de nume, etc. E o cantitate enormă de lucruri acolo, şi prin forţa lucrurilor, scriind, transcriind -lasă greşelile de tipar!- apar greşeli.

Mă gândeam la nunaţări sau modificări de opinie…

Iertat să fiu, totuşi… Nici unul dintre recenzenţi nu are experienţa mea în materie de literatură. Îngăduit să-mi fie să am şi eu o opinie! Nu mă supăr pe opiniile lui daniel Cristea Enache sau ale altora, traba lor! Dar ale mele sunt ale mele! Nu-mi modific opiniile pentru că ei sunt de altă opinie decât mine. Până una alta nu simt nevoia. Când o să simt o să le modific!

Tot despre ediţia viitoare, anunţaţi că o să vă ocupaţi şi de scriitorii noi, să zicem cei de după 2000.

Nu neapărat în asta corectată, care va fi mai repede. Vroiam să fac o ediţie a doua, dar nu mai devreme de un an doi. Nu sunt eu încă sigur pe terenul ăsta. Cam din 2000 înceop să se întâmple nişte lucruri care arată că suntem pe alt teren decât cel pe care l-am descris eu.

Va veni un moment în care voi spune: da, suprafaţa e destul de mare, se vede foarte bine, are forma cutare, acolo a apărut grâu, acolo porum, să vedem ce facem. Era mult prea repede. Eu însumi nu ştiu foarte bine ce se întâmplă. Poate or fi unii care sunt la curent, au citit mai mult pe toată perioada asta şi pot să spună, eu deocamdată nu pot să spun. lus că nu poţi să ai o istorie despre un autor care mai scoate două cărţi până când îţi apare cartea.

Sunteţi la curent cu situaţia scriitorului Alexandru Vakulovski? Ce credeţi despre iniţiativa celor care au depus la Cotroceni o petiţie pentru urgentarea procedurilor pentru a i se acorda cetăţenia?

I-am rugat pe colegii din USR să ia legătura cu el şi să vadă exact ce se întâmplă şI cum putem să-l ajutăm. Eu îl cunosc şi pe el şi pe fratele lui, ştiu foarte bine ce e cu el, dar în afară de faptul că ştiu doar că ar fi fost expulzat, nu ştiu nimic. E foarte ciudat ce i s-a întâmplat, dacă i s-a refuzat cetăţenia.

O să încerc să dau de urma lui şi să văd ce se întâmplă, când s-or mai linişti lucrurile la Chişinău că deocamdată acolo e revoluţie în toată puterea cuvântului. Au intrat în Parlament, sunt morţI, răniţi , zece mii de oameni erau la statuia lui Ştefan Cel Mare, neaşteptată izbucnire a fost.

Cum vedeţi situaţia de acolo?

Dumnezeu ştie, probabil că le-a ajuns şi lor cuţitul la os. Au trecut 20 de ani de la independenţa Republicii Moldova şi ţara continuă să fie condusă de comunişti, ca şi cum ar fi un regim comunist etern…Ceva nu e în regulă. O fi lumea proastă, dar chiar aşa, să voteze comunişti la nesfârşit? La noi n-au votat comunişti, la noi i-au votat pe unii care se mai mascau, aşa. Dar acolo sunt chiar comunişti, chiar aşa se cheamă.

Revenind la Vakulovski, cum vi se pare acţiunea asta destul de rapidă de solidarizare? Acea petiţie a fost semnată în scurt timp de mai mult de o mie de oameni.

Asta a fost foarte bine, dar, încă o dată: eu nu mai cred de mult în liste de sprijin de genul ăsta. Oficial trebuie făcut ceva. Şi în momentul ţn care o să am datele şi o să dau de el, o să fac oficial, prin USR, un demers şI o să cer nişte explicaţii. Că se rezolvă sau nu situaţia, nu ştiu. Mi se pare inutil să semnezi, e frumos moral, dar nu rezolvă nimic.

Nu e nimeni sensibil la liste de semnături în acest moment. Nu mai e, s-a terminat, asta a fost la începutul anilor 90, a fost un simptom epidermic al democraţiei, ca să zic aşa. Acum nu mai ascultă nimeni, s-a terminat, nu mai au nici o eficienţă.

A scăzut spiritul civic, sau forţa acestui tip de solidarizări din anii 90 până acum?

S-au demonetizat. În momentul în care se iese în stradă sau se semnează de sprijin nu numai pentru un expulzat pe nedrept, dar pentru unul care şi-a pus bătăuşii să-I maltrateze chiar pe nişte hoţi, în momentul ăla s-a terminat. Eu nu mai sunt dispus să semnez nimic. seamănă între ele aceste lucruri. Când i-am văzut ieşind şi urlând că Becali e nevinovat….

Credeţi că e de vină şi televiziunea pentru faptul că lucruri atât de diferite ajung să se confunde?

Da. Nu se poate. Ieri alalteri s-au întâmplat în lume nişte lucruri extraordinare: a fost întâlnirea G20 la Londra, a fost Summitul de la Strassbourg, a fost întâlnirea de la Praga, care s-a soldat cu nişte rezultate extraordinare. Nici un cuvânt, aproape nici un cuvânt pe Realitatea şi pe ce am apucat eu să văd. În schimb, tot timpul, de dimineaţa până seara, cazul Becali.

Numai Becali: Becali la ştiri, Becali la talk-show, Becali la prime-time. Nu se poate totuşi, s-au întâmplat nişte lucruri, s-au întâlnit primele 20 de ţări din lume şi au stabilit un plan de ieşire din criză. Nu s-a întâmplat niciodată chestia asta.

Trebuiau nişte comentarii extraordinare acolo: să vedem exact la ce s-au înţeles, să vedem punctele în discuţie, era foarte important. Nu, nu ne interesează decât dacă Becali a fost generos că le-a dat şi bani de taxi hoţilor după ce le-a smuls declaraţiile.

Cf. sursa.