Psalmii 86-100, cf. ed. BOR 1988 [audio]
Intraţi aici.
Intraţi aici.
În ultimul timp am păcătuit prin descurajare. Pe de-o parte mă descurajez, toate nedreptăţile şi răutăţile acestei lumi, pe care le suferim personal sau comunitar, mă clatină, mă fac să nu-mi vină să cred de unde atâta pornire nebună.
Dar pe de altă parte…descurajarea mă încurajează. Oricât ar fi de paradoxal, loviturile multe şi grele nasc în tine forţa. Deşi nu loviturile în sine, ci mâna lui Dumnezeu, care ne ţine şi ne limpezeşte ochii şi traseul vieţii.
Am învăţat să nu mă mai gândesc la kilometri de gând sau la miimi de consecinţe. Pentru mântuire trebuie să ai reflexe de trăitor ortodox şi ca să le capeţi trebuie să prinzi mişcările care sunt proprii dezvoltării tale spirituale. Să le exersezi indiferent unde te afli.
Şi această gimnastică nu se învaţă prin reţete. Mai ales, nu se deprinde dând afară lumea reală din contextul vieţii tale interioare şi mentale şi autoiluzionându-te cu sfinţenia proprie şi cu părerea că poţi răbda patimile. Nici încercând să baţi aparenţele a ceea ce nu eşti.
A fi cine eşti înseamnă a trăi ortodox. Pare că nu e o definiţie duhovnicească, patristică, dar de fapt înţelegerile multora din patristica ortodoxă sunt puţine şi nesemnificative cu adevărat pentru viaţa adâncă interioară.
Greşeala cea mai mare a râvnitorilor convertiţi la/spre adolescenţă (şi cine nu e convertit în ziua de astăzi?), prin care am trecut şi eu, e că pot şi că trebuie să-şi defrişeze sinele, devenind cu totul altceva. Eşecul e garantat, fie că fostul zelos devine foarte relaxat, fie că devine fanatic până la prostie. Fie amândouă: fanatic în aparenţă şi relaxat în esenţă.
Cuvintele Părinţilor cad ca nişte pietre în stomacul minţii noastre, la începutul iniţierii noastre duhovniceşti, deşi ni se pare că le înţelegem şi le însuşim. Mai târziu ne e ruşine de ce impresie bună am avut despre noi.
Viaţa noastră nu e trailer de filme confecţionate mental, despre cum ar trebui să trăim sfânt. Viaţa noastră se zideşte din împreuna-vorbire cu Dumnezeu pe fiecare zi, când ne e bine şi când ne e rău, când ne e greu şi când nu mai putem să suportăm, când ne bucurăm de o rază de har şi când cădem conştienţi în păcat.
Toate au un rost şi e bine să privim şi să urmărim rostul şi să nu ne luptăm împotriva lui.
[viddler id=789d9c53&w=437&h=370]
Aşa glăsuia ieri mândrul modovean Vladimir Voronin. Şi ca să fie absolut sigur c-am înţeles mesajul, a mai adăugat încă un proverb modovenesc: Frate, frate, da’ brânza-i pe bani.
Vrând-nevrând, Voronin a recunoscut, colac peste pupăză, că suntem fraţi – şi-atunci rămâne că moldovenii şi cu ruşii sunt veri primari, ceea ce l-ar putea înfuria pe unchiu Putin, dacă ar afla de fluctuaţiile lingvistice ale patriotului de serviciu din Chişinău. De, fiecare pasăre pe limba ei piere. Sau gura păcătosului adevăr grăieşte.
Acuma, să mă ieraţi că nu ştiu de care parte a Prutului or fi aceste proverbe, dar în mod sigur ştiu că Voronin, mârâind spre România, avea faţă de prim-secretar fără tigvă, pus pe reprimare, şi gângăvit cu ceva aromă de vodkă kieveană. Sau, cum se zişe pe moldovieneşte, bou-bourean, în frunte codălbean. Pe româneşte nu ştiu cum s-o mai zice. O să caut în dicţionar.
Însă mă frământă ceva şi mai mult decât atât. În cruda-mi naivitate, am mereu impresia că inepţii şi mistificări cât munţii de mari, după cele ale secolului XX, nu se mai pot naşte atât de gogonate. Adică trăiesc cu speranţa unor gogonate mai mici, pe cât mă străduiesc să mă scutur de aceste minciuni ca de praf şi să mai avertizez şi pe alţii.
La 20 de ani de la Revoluţia română, am avut ocazia să mă uit la Voronin ca la Mondenii. Nu mai ştiu unde e comedia şi unde e realitatea.În slugărnicia şi în inocenţa lui ucigaşă, preşedintele Republicii Moldova era fericit că poate să fie un actor important, că o să le arate el românilor, ce puternic e. Nu-l interesa că dincolo de poza virilă stă tragedia multor oameni. Cum nu-i interesează pe mulţi, nici dincolo, nici dincoace de Prut.
Tragedia multor oameni, a multor indivizi luaţi separat, dar şi a unui popor întreg. Însă aceasta din urmă nu mai contează, când ţi se dă şansa să devii cineva mare, important, să-ţi cumperi o stea gonflabilă pe scena istoriei, să devii preşedinte, parlamentar, euro-parlamentar…orice, doar nume mare să-ţi faci şi la televizor să apari şi leafă bună să ai.
Oamenii mari cu adevărat spun ce cred şi atunci când nimeni nu-i răsplăteşte pentru adevăr, când sunt ignoraţi şi lăsaţi de-o parte. Puterea de-a rămâne fidel adevărului nu ţine de oamenii mici la suflet şi avizi de propăşire grabnică. Ţine de cei care văd dincolo de orizontul orizontului, în perspectiva veşniciei. Şi nu doar la nivel declarativ.
Chingile suferinţei fac oamenii să fie reali, ca pe basarabenii care au ieşit în stradă. Cât despre bucureştenii preocupaţi în aceste zile la ce fast-food o să mănânce…ei nu au semănat în aceste zile cu fraţii morţi în Revoluţie. Încă suntem fraţi, şi dincolo de Prut, şi dincolo de moarte. Care mai suntem şi când limba nu ne dă de gol.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xOn9b_0mtA0]
Intraţi aici pentru mai multe.
Aici pentru primele 4 articole.
Primul interviu al d-lului Mircea Platon îi este luat de către Silviu Man [p. 35] şi e un interviu viu, cu multe date personale. Dacă cineva te înjură înseamnă că te-a citit, spune Mircea Platon, dar nu ştie să îşi exprime altfel admiraţia.
Autorul nostru e un om al cititului mult [Ibidem] şi crede că polemica românească are o logică „strict publicitară” [36], lucru care îmi displace profund, ca şi dumnealui.
Consideră că nu există o piaţă liberă culturală [Ibid.]. Dă nume de oameni pe care îi citeşte[ 37] şi îi plac „personajele ireductibile”, pentru că creştinismul ortodox nu e „o reţetă a mântuirii” [Ibid.].
Trăieşte teama că românii au „o cultură împăiată, moartă” [Ibid.] Însă, cum cultura e făcută de către oameni, de oameni dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a crea…cultura e de fapt emanaţia acestor puţini sau mulţi, care au produs, produc şi vor produce lucruri extraordinare, geniale, care vor fi sau nu receptate ca atare.
Personal trăiesc bucuria imensă că România are o cultură majoră, tocmai prin gradul de adevăr şi de umanitate pe care îl conţine folclorul, cartea, pictura, muzica românească etc. Nu am trăit niciodată complexul literaturii minore sau a marginalităţii în artă şi spiritualitate…pentru că acest complex…apare numai la cei care nu pot să observe profunzimile propriei lor tradiţii.
Când trăieşti handicapul / complexul marginalităţii…atunci eşti bântuit de umbra propriei tale persoane, de inconsistenţa propriilor tale creaţii şi căutări.
Observă, cu multă sinceritate, machiavelismul intelectual al României [ibid.]. Nu cred nici eu, că „eseismul e semnul lăutărismului culturii române” [ibid.]. Orice ramură a literaturii capătă, în omul care o exprimă la cote înalte, propria sa excelenţă. Nu poţi să spui că vodevilul, epigrama sau romanul scurt nu sunt expresii legitime ale literaturii…pentru că nu mulţi au scris lucruri geniale în cadrul lor.
Cântăm pe vocea care ni se cere, cel mai adesea [38]. Autorul se declară un paseist [ibid.], adică un admirator al trecutului şi mărturiseşte că s-a format intelectual „printre oameni şi cărţi vechi. Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate” [ibid.].
Între 17 şi 24 de ani a lucrat la editura Agora, fondată de către tatăl său [ibid.] şi enumără oamenii pe care i-a cunoscut în această conjunctură [38-39]. Acum a învăţat „singurătatea editorului de cursă lungă” [39] şi practică în continuare „gherila culturală” [ibid.].
În finalul p. 39 se declară „un conservator populist”, pentru că îşi caută poporul pierdut [40]. Populismul actual i se pare un „elitism degenerat” [ibid.] şi, adevăratul populist, crede el, este un om „aproape singur” [ibid.] şi nu strâns în braţe de toată lumea.
Deşi e un om al gherilei, al marginalităţii, cu toate acestea, paradoxal, nu îi plac idealiştii [41]. Nu-i plac însă nici „oamenii care luptă pentru idei” [ibid.] şi crede că „a fi intelectual înseamnă a asuma sacerdoţiul nimicului” [42]. Cu siguranţă însă, că domnul Platon nu neagă lupta pentru idei şi nici pe adevăratul intelectual, ci pe cei care îşi fac din idei, fără reverberaţii ontologice profunde, ocupaţia lor cotidiană.
El însuşi este un intelectual cu crezuri, cu idei profunde…şi nu cred că va face popularizare prostiei şi dizgraţiosului.
Crezul său: „lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic”[ibid.] Şi noi la fel, numai că în alţi timpi temperamentali decât d-l Platon, care, sperăm să se aşeze cât mai mult în normalitatea şi echidistanţa vieţii ortodoxe.
Se declară un non-umanitarist [ibid.], adică nu vrea binele tuturor, ci scrie numai pentru a apăra „normalitatea oamenilor pe care-i cunosc” [ibid.]. Când însă crezurile tale devin o carte sau un blog…nu mai îţi aparţii numai ţie şi, deodată, fără să vrei…aperi normalitatea şi accesul la adevăr al multora.
Îl interesează „omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea ireductibilă” [ibid.]. Însă, şi în mintea şi în inima unui intelectual, care e tot om normal, există multe straturi de… normalitate tradiţională.
Din punctul meu de vedere…intelectualul nu e un debranşat de la adevărul tradiţiei şi nici mai puţin normal decât un muncitor sau un ţăran. Cred că maximalizarea babei de la ţară, pentru credinţa ei in nuce dar fără explicitare [a cărei importanţă a fost exaltată de către autor într-o altă scriere] e o preconcepţie, care vine din aceea că specializarea ar distruge racordarea noastră la credinţă. Nu! Dezcreştinarea e o problemă de alegere laşă…şi nu se naşte, automat, din mai multă şcoală.
Şcoala rafinează credinţa babei ortodoxe şi nu i-o distruge! Dacă punem pe seama specializării alterarea credinţei noastre…atunci toţi teologii şi scriitorii care au venit de la ţară şi au dat monumente de teologie şi de literatură României…sunt inexplicabili.
Adevărul, continuă autorul, „nu poate fi corupt, ci doar asimilat transfigurator”[43], pe măsură ce te transfigurează. Mircea Platon conchide, pe drept cuvânt, că manelismul şi televiziunile comerciale decadentiste sunt tot la fel de coruptive ca şi intelectualitatea fără identitate, care se vulgarizează şi prostituează [ 44-45]. Nu poţi arăta numai în jos, dacă vrei să afli adevărul…ci trebuie să priveşti şi în susul societăţii, pentru ca toţi să îşi asume partea lor de vină, partea lor…de nemuncă în folosul binelui obştesc.
Mircea nu crede în determinismul istoric [45], pentru că nu crede în explicaţiile moniste cu privire la înţelegerea complexităţii vieţii sociale [ibid.]. România, datorită numărului mic de votanţi, conchide autorul, nu e guvernată „cu asentimentul” românilor, ci datorită apatiei acestora faţă de politică [ibid.]. Însă apatia românilor e propria lor groapă…fapt pentru care nu mai poţi să acuzi pe nimeni, dacă ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
Autorul nu găseşte nimic bun într-o erezie [46] [se referă la marxism], pentru că nu priveşte echilibrat lucrurile. Istoria Bisericii ne arată că Părinţii au privit foarte meticulos ereziile, dar şi cadrul politic al cotidianităţii lor şi că, datorită meticulozităţii ca atare…s-au produs precizări importante în domeniul vieţii şi al credinţei Bisericii.
Nu cred că la mijlocul anilor 90 „au dispărut şi ultimele rămăşiţe ale României interbelice” [49]. Nu au dispărut ele cetăţile dacice…darămite interbelicul.
Da, trebuie „să ne reculegem şi să ne înfrăţim” [ibid.]. Eu aş zice mai degrabă să ne recunoaştem reciproc…şi să ne luăm ca atare, să ne acceptăm aşa cum suntem, fapt pentru care nu ar mai fi atât militantism revanşard cu ecuson „tradiţionalist”, pentru că nimeni nu poate fi tradiţionalist în abstract, ci fiecare suntem nişte postmoderni, care recuperăm, după puterea noastră, Tradiţia Bisericii.
Din finalul primului său interviu: „să mergem cu Dumnezeu în suflet” [50]. Să facem pe Dumnezeul din sufletul nostru transparent pentru toţi.