fluturi-si-spini

[viddler id=789d9c53&w=437&h=370]

Aşa glăsuia ieri mândrul modovean Vladimir Voronin. Şi ca să fie absolut sigur c-am înţeles mesajul, a mai adăugat încă un proverb modovenesc: Frate, frate, da’ brânza-i pe bani.

Vrând-nevrând, Voronin a recunoscut, colac peste pupăză, că suntem fraţi – şi-atunci rămâne că moldovenii şi cu ruşii sunt veri primari, ceea ce l-ar putea înfuria pe unchiu Putin, dacă ar afla de fluctuaţiile lingvistice ale patriotului de serviciu din Chişinău. De, fiecare pasăre pe limba ei piere. Sau gura păcătosului adevăr grăieşte.

Acuma, să mă ieraţi că nu ştiu de care parte a Prutului or fi aceste proverbe, dar în mod sigur ştiu că Voronin, mârâind spre România, avea faţă de prim-secretar fără tigvă, pus pe reprimare, şi gângăvit cu ceva aromă de vodkă kieveană. Sau, cum se zişe pe moldovieneşte, bou-bourean, în frunte codălbean. Pe româneşte nu ştiu cum s-o mai zice. O să caut în dicţionar.

Însă mă frământă ceva şi mai mult decât atât. În cruda-mi naivitate, am mereu impresia că inepţii şi mistificări cât munţii de mari, după cele ale secolului XX, nu se mai pot naşte atât de gogonate. Adică trăiesc cu speranţa unor gogonate mai mici, pe cât mă străduiesc să mă scutur de aceste minciuni ca de praf şi să mai avertizez şi pe alţii.

La 20 de ani de la Revoluţia română, am avut ocazia să mă uit la Voronin ca la Mondenii. Nu mai ştiu unde e comedia şi unde e realitatea.În slugărnicia şi în inocenţa lui ucigaşă, preşedintele Republicii Moldova era fericit că poate să fie un actor important, că o să le arate el românilor, ce puternic e. Nu-l interesa că dincolo de poza virilă stă tragedia multor oameni. Cum nu-i interesează pe mulţi, nici dincolo, nici dincoace de Prut.

Tragedia multor oameni, a multor indivizi luaţi separat, dar şi a unui popor întreg. Însă aceasta din urmă nu mai contează, când ţi se dă şansa să devii cineva mare, important, să-ţi cumperi o stea gonflabilă pe scena istoriei, să devii preşedinte, parlamentar, euro-parlamentar…orice, doar nume mare să-ţi faci şi la televizor să apari şi leafă bună să ai.

Oamenii mari cu adevărat spun ce cred şi atunci când nimeni nu-i răsplăteşte pentru adevăr, când sunt ignoraţi şi lăsaţi de-o parte. Puterea de-a rămâne fidel adevărului nu ţine de oamenii mici la suflet şi avizi de propăşire grabnică. Ţine de cei care văd dincolo de orizontul orizontului, în perspectiva veşniciei. Şi nu doar la nivel declarativ.

Chingile suferinţei fac oamenii să fie reali, ca pe basarabenii care au ieşit în stradă. Cât despre bucureştenii preocupaţi în aceste zile la ce fast-food o să mănânce…ei nu au semănat în aceste zile cu fraţii morţi în Revoluţie. Încă suntem fraţi, şi dincolo de Prut, şi dincolo de moarte. Care mai suntem şi când limba nu ne dă de gol.

Did you like this? Share it: