În căutarea autenticităţii româneşti [5]

Aici pentru primele 4 articole.

Primul interviu al d-lului Mircea Platon îi este luat de către  Silviu Man [p. 35] şi e un interviu viu, cu multe date personale. Dacă cineva te înjură înseamnă că te-a citit, spune Mircea Platon, dar nu ştie să îşi exprime altfel admiraţia.

Autorul nostru e un om al cititului mult [Ibidem] şi crede că polemica românească are o logică „strict publicitară” [36], lucru care îmi displace profund, ca şi dumnealui.

Consideră că nu există o piaţă liberă culturală [Ibid.]. Dă nume de oameni pe care îi citeşte[ 37] şi îi plac „personajele ireductibile”, pentru că creştinismul ortodox nu e „o reţetă a mântuirii” [Ibid.].

Trăieşte teama că românii au „o cultură împăiată, moartă” [Ibid.] Însă, cum cultura e făcută de  către oameni, de oameni dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a crea…cultura e de fapt emanaţia acestor puţini sau mulţi, care au produs, produc şi vor produce lucruri extraordinare, geniale, care vor fi sau nu receptate ca atare.

Personal trăiesc bucuria imensă că România are o cultură majoră, tocmai prin gradul de adevăr şi de umanitate pe care îl conţine folclorul, cartea, pictura, muzica românească etc. Nu am trăit niciodată complexul literaturii minore sau a marginalităţii în artă şi spiritualitate…pentru că acest complex…apare numai la cei care nu pot să observe profunzimile propriei lor tradiţii.

Când trăieşti handicapul / complexul marginalităţii…atunci eşti bântuit de umbra  propriei tale persoane, de inconsistenţa propriilor tale creaţii şi căutări.

Observă, cu multă sinceritate, machiavelismul intelectual al României [ibid.]. Nu cred nici eu, că „eseismul e semnul lăutărismului culturii române” [ibid.]. Orice ramură a literaturii capătă, în omul care o exprimă la cote înalte, propria sa excelenţă. Nu poţi să spui că vodevilul, epigrama sau romanul scurt nu sunt expresii legitime ale literaturii…pentru că nu mulţi au scris lucruri geniale în cadrul lor.

Cântăm pe vocea care ni se cere, cel mai adesea [38]. Autorul se declară un paseist [ibid.], adică un admirator al trecutului şi mărturiseşte că s-a format intelectual „printre oameni şi cărţi vechi. Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate” [ibid.].

Între 17 şi 24 de ani a lucrat la editura Agora, fondată de către tatăl său [ibid.] şi enumără oamenii pe care i-a cunoscut în această conjunctură [38-39]. Acum a învăţat „singurătatea editorului de cursă lungă” [39] şi practică în continuare „gherila culturală” [ibid.].

În finalul p. 39 se declară „un conservator populist”, pentru că îşi caută poporul pierdut [40]. Populismul actual i se pare un „elitism degenerat” [ibid.] şi, adevăratul populist, crede el, este un om „aproape singur” [ibid.] şi nu strâns în braţe de toată lumea.

Deşi e un om al gherilei, al marginalităţii, cu toate acestea, paradoxal, nu îi plac idealiştii [41]. Nu-i plac însă nici „oamenii care luptă pentru idei” [ibid.] şi crede că „a fi intelectual înseamnă a asuma sacerdoţiul nimicului” [42]. Cu siguranţă însă, că domnul Platon nu neagă lupta pentru idei şi nici  pe adevăratul intelectual, ci pe cei care îşi fac din idei, fără reverberaţii ontologice profunde, ocupaţia lor cotidiană.

El însuşi este un intelectual cu crezuri, cu idei profunde…şi nu cred că va face popularizare prostiei şi dizgraţiosului.

Crezul său: „lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic”[ibid.] Şi noi la fel, numai că în alţi timpi temperamentali decât d-l Platon, care, sperăm să se aşeze cât mai mult în normalitatea şi echidistanţa vieţii ortodoxe.

Se declară un non-umanitarist [ibid.], adică nu vrea binele tuturor, ci scrie  numai pentru a apăra „normalitatea oamenilor pe care-i cunosc” [ibid.]. Când însă crezurile tale devin o carte sau un blog…nu mai îţi aparţii numai ţie şi, deodată, fără să vrei…aperi normalitatea şi accesul la adevăr al  multora.

Îl interesează „omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea ireductibilă” [ibid.]. Însă, şi în mintea şi în inima unui intelectual, care e tot om normal, există multe straturi de… normalitate tradiţională.

Din punctul meu de vedere…intelectualul nu e un debranşat de la adevărul tradiţiei şi nici mai puţin normal decât un muncitor sau un ţăran. Cred că maximalizarea babei de la ţară, pentru credinţa ei  in nuce dar fără explicitare [a cărei importanţă a fost exaltată de către autor într-o altă scriere] e o preconcepţie, care vine din aceea că specializarea ar distruge racordarea noastră la credinţă. Nu! Dezcreştinarea e o problemă de alegere laşă…şi nu se naşte, automat, din mai multă şcoală.

Şcoala rafinează credinţa babei ortodoxe şi nu i-o distruge! Dacă punem pe seama specializării alterarea credinţei noastre…atunci toţi teologii şi scriitorii care au venit de la ţară şi au dat monumente de teologie şi de literatură României…sunt inexplicabili.

Adevărul, continuă autorul, „nu poate fi corupt, ci doar asimilat transfigurator”[43], pe măsură ce te transfigurează. Mircea Platon conchide, pe drept cuvânt, că manelismul şi televiziunile comerciale decadentiste sunt tot la fel de coruptive ca şi intelectualitatea fără identitate, care se vulgarizează şi prostituează [ 44-45]. Nu poţi arăta numai în jos, dacă vrei să afli adevărul…ci trebuie să priveşti şi în susul societăţii, pentru ca toţi să îşi asume partea lor de vină, partea lor…de nemuncă în folosul binelui obştesc.

Mircea nu crede în determinismul istoric [45], pentru că nu crede în explicaţiile moniste cu privire la înţelegerea complexităţii vieţii sociale [ibid.]. România, datorită numărului mic de votanţi, conchide autorul, nu e guvernată „cu asentimentul” românilor, ci datorită apatiei acestora faţă de politică [ibid.]. Însă apatia românilor e propria lor groapă…fapt pentru care nu mai poţi să acuzi pe nimeni, dacă ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Autorul nu găseşte nimic bun într-o erezie [46] [se referă la marxism], pentru că nu priveşte echilibrat lucrurile. Istoria Bisericii ne arată că Părinţii au privit foarte meticulos ereziile, dar şi cadrul politic al cotidianităţii  lor şi că, datorită meticulozităţii ca atare…s-au produs precizări importante în domeniul vieţii şi al credinţei Bisericii.

Nu cred că la mijlocul anilor 90 „au dispărut şi ultimele rămăşiţe ale României interbelice” [49]. Nu au dispărut ele cetăţile dacice…darămite interbelicul.

Da, trebuie „să ne reculegem şi să ne înfrăţim” [ibid.]. Eu aş zice mai degrabă să ne recunoaştem reciproc…şi să ne luăm ca atare, să ne acceptăm aşa cum suntem, fapt pentru care nu ar mai fi atât militantism revanşard cu ecuson „tradiţionalist”, pentru că nimeni nu poate fi tradiţionalist în abstract, ci fiecare suntem nişte postmoderni, care recuperăm, după puterea noastră, Tradiţia Bisericii.

Din finalul primului său interviu: „să mergem cu Dumnezeu în suflet” [50]. Să facem pe Dumnezeul din sufletul nostru transparent pentru toţi.