Înaintare şi curaj

splendoare-reala

În ultimul timp am păcătuit prin descurajare. Pe de-o parte mă descurajez, toate nedreptăţile şi răutăţile acestei lumi, pe care le suferim personal sau comunitar, mă clatină, mă fac să nu-mi vină să cred de unde atâta pornire nebună.

Dar pe de altă parte…descurajarea mă încurajează. Oricât ar fi de paradoxal, loviturile multe şi grele nasc în tine forţa. Deşi nu loviturile în sine, ci mâna lui Dumnezeu, care ne ţine şi ne limpezeşte ochii şi traseul vieţii.

Am învăţat să nu mă mai gândesc la kilometri de gând sau la miimi de consecinţe. Pentru mântuire trebuie să ai reflexe de trăitor ortodox şi ca să le capeţi trebuie să prinzi mişcările care sunt proprii dezvoltării tale spirituale. Să le exersezi indiferent unde te afli.

Şi această gimnastică nu se învaţă prin reţete. Mai ales, nu se deprinde dând afară lumea reală din contextul vieţii tale interioare şi mentale şi autoiluzionându-te cu sfinţenia proprie şi cu părerea că poţi răbda patimile. Nici încercând să baţi aparenţele a ceea ce nu eşti.

A fi cine eşti înseamnă a trăi ortodox. Pare că nu e o definiţie duhovnicească, patristică, dar de fapt înţelegerile multora din patristica ortodoxă sunt puţine şi nesemnificative cu adevărat pentru viaţa adâncă interioară.

Greşeala cea mai mare a râvnitorilor convertiţi la/spre adolescenţă (şi cine nu e convertit în ziua de astăzi?), prin care am trecut şi eu, e că pot şi că trebuie să-şi defrişeze sinele, devenind cu totul altceva. Eşecul e garantat, fie că fostul zelos devine foarte relaxat, fie că devine fanatic până la prostie. Fie amândouă: fanatic în aparenţă şi relaxat în esenţă.

Cuvintele Părinţilor cad ca nişte pietre în stomacul minţii noastre, la începutul iniţierii noastre duhovniceşti, deşi ni se pare că le înţelegem şi le însuşim. Mai târziu ne e ruşine de ce impresie bună am avut despre noi.

Viaţa noastră nu e trailer de filme confecţionate mental, despre cum ar trebui să trăim sfânt. Viaţa noastră se zideşte din împreuna-vorbire cu Dumnezeu pe fiecare zi, când ne e bine şi când ne e rău, când ne e greu şi când nu mai putem să suportăm, când ne bucurăm de o rază de har şi când cădem conştienţi în păcat.

Toate au un rost şi e bine să privim şi să urmărim rostul şi să nu ne luptăm împotriva lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *