Genialitate şi posteritate

Eminescu a scris o grămadă de manuscrise pentru ca 150 de ani de posteritate să nu aibă timp să le citească, nici să le răsfoiască – în afară de 2-3 oameni. La fel, nici opera lui Nichita Stănescu, după cum semnala Alex Ştefănescu în recenta sa Istorie, nu a fost recuperată în întregime din reviste şi revistuţe obscure în care Nichita făcea risipă de talent şi dedicaţie, pentru că nu s-au născut încă adunătorii de fărâmituri.

Nu s-au născut încă recuperatorii nebuni, fanatici, care să caute în disperare de iubire. Risipei se dedă florarul, cum zicea Blaga, dar noi nu găsim florarul acela.

Suntem convinşi că istoria noastră e mult mai bogată, dar nu are cine să caute dovezile, documentele, argumentele. Avem zeci şi mii de teze de licenţă, masterat şi doctorat compilat-plagiate, de cărţi compilat-plagiate, de mostre de gândire compilat-plagiată şi mult prea puţini avizi de cunoaştere şi descoperiri imense.

Dacă eşti intelectual de elită în ziua de astăzi şi nu observi că stau maldăre de cărţi în aşteptarea de a fi descoperite şi gândite cu adevărat, că tot ceea ce s-a spus până acum stă sub semnul mediocrităţii şi al indeciziei ideologizate, înseamnă că degeaba te numeşti intelectual.

Dacă baţi apa în piuă cu aceleaşi idei, vechi şi nouă, recolajate lingvistic la nesfârşit, eşti o mascaradă de intelectual.

Dacă observi numai decadenţa şi aştepţi sfârşitul vieţii şi al lumii şi crezi că nu merită să-ţi risipeşti energia pe revelarea adevărului şi pe declamarea lui de pe acoperiş, că mai bine stai şi te odihneşti şi mai scrii din când în când o carte, ieftină la conţinut, pentru un post universitar sau ca să nu te uite lumea, înseamnă că ţi-ai greşi vocaţia.

Orizontul şi-a luat pe nepregătite oamenii al căror orizont  e orb şi mut. Şi, deşi posteritatea este încă şi mai dreaptă decât contemporanii care se uită la sfinţi şi la genii ca la televizor, totuşi orizontul nu va înceta să-şi uluiască niciodată contemporanii convinşi că odată cu ei se scufundă lumea, că dacă nu sunt alfa, măcar omega tot sunt.

De ce? Pentru că sunt, deşi nu şi-au câştigat dreptul la a fi. Dumnezeu ne-a creat, dar mulţi nu sunt nerăbdători să-I dea dreptate pentru că i-a creat. A sta degeaba şi a te holba la ce fac alţii e o hulă.

Dacă Dostoievki spunea că cea mai mare şmecherie a diavolului e să te facă să crezi că el nu există, pentru vremurile noastre înşelarea lui încă şi mai mare e să te facă să crezi că lumea merge inevitabil spre prăbuşire şi că n-are nici un rost să faci ceva serios în viaţă. Că n-are rost să te consumi pentru ceva ce piere.

Doar că diavolul uită să spună şi românii noştri uită să-şi dea seama că ceea ce faci în exterior înseamnă şi construcţie în interior şi că piere numai ceea ce este periferic, iar substanţa creaţiei noastre merge cu noi în veşnicie.

N-are cine să gândească, n-are cine să ne regândească istoria, literatura… Nu mai avem nimic de zis, au spus totul înaintaşii… Călinescu, Iorga… Nu mai avem nimic de făcut esenţial, nimic de recuperat, nimic de subliniat sau de scos în evidenţă…

Ne plângem de defazare istorică şi iubim anacronismul cu disperare. Ceea ce urăsc semenii noştri cel mai mult e să vadă pe cineva ridicându-se şi recapitulând istoria şi gândirea pe care ei o credeau înfundată în memoria imemorială. Nu suportă să vadă lumina optimismului care are curajul să zidească sub cele mai sumbre preconcepţii şi previziuni.

Cum îndrăzneşti să speri la reevaluări şi reconstrucţii, când noi nu credem în nimic? Asta e întrebarea care răsună din toţi boşogii unei societăţi ca cea românească actuală, unde inerţia duhovnicească paralizează orice intenţie incalculabilă pentru privitori. Ce crezi că poţi să ne spui nou, când tot adevărul a fost spus? Chiar dacă a fost spus tot adevărul, n-au fost spuse toate nuanţele adevărului, ci doar esenţa lui.

Iar când transformi esenţa adevărului, precum cărturarii şi fariseii, în motiv de crimă, sau când o transformi într-o bornă statică în calea dezvoltării tale interioare şi spirituale, atunci n-ai observat că adevărul e dinamic, că el se întinde pe toată istoria şi că are formele lui de comunicare pentru fiecare epocă, pentru fiecare clipă şi om în parte.

Adevărul poate să ţi-l spună odată Sfântul Ioan Gură de Aur, altădată Eminescu, altădată Georgescu sau Florescu sau un ţigan de pe stradă sau Dumnezeu tainic în inima ta. El nu se epuizează şi nici măcar nu se diminuează. Când nu te arde setea de adevăr şi de cunoaştere, atunci îţi stabileşti autorităţi exegetice inexpugnabile, şi nu pentru că le înţelegi ca atare, ci pentru că nu vrei să faci nimic.